09.05.2018,  18:12:37 | 0 comentarii | 327 vizualizari
România sub semnul Independenței / „Am dat sângele nostru pentru ca să nu dăm pământul nostru” (II)
de Ziarul Vaii Jiului

Tratatele
Tratatul de la San Stefano (3 martie 1878)

Art. 5 „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.
Art. 8 „Trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor menţine comunicaţiile cu Rusia nu numai prin România, dar şi prin porturile de la Marea Neagră, Varna şi Burgas, în care vor putea organiza pe timpul ocupaţiei depozitele necesare”.
Art. 19 „Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Turciei, şi în acord cu dorinţa M.S. Sultanului, Împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata o mare parte din sumele enumerate în paragraf (1.410.000.000 ruble) prin cesiunea următoarelor teritorii: Sanceagul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kusteudge (e vorba de Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de talvegului braţului Chilia şi gura Stari-Stambul. Chestiunea împărţirii apelor şi pescăriilor va fi reglementată de către o comisie ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace”.

Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878)
Art. 43. Înaltele Părţi contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole.
Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admi­terea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.
Art. 45. Principatul României retrocedează M.S. Împăratului Rusiei, porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază zi cu talvegul braţului Kiliei şi cu gura Stari-Stambulului.
Art. 46. Insulele formând Delta Dunărei, precum şi Insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidia sunt întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia. Linia graniţelor se va fixa, la faţa locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.

Aliatul
De la camaraderia de arme de la Plevna la ingratitudine şi cinism

La 28 şi 29 septembrie, I.C. Brătianu şi colonelul Slăniceanu au convorbiri la Livadia, în Crimeea, cu Gorceakov şi cu Alexandrul al II-lea, în cursul cărora ei acceptă în principiul trecerea armatelor ruse prin România, dar numai pe baza unei convenţii speciale. Atunci la Livadia Gorceakov i-a spus ferm lui Brătianu „dacă nu mergeți alături de noi cu siguranță veți fi distruși”; Brătianu i-a replicat „ne puteți distruge dar ne veți stima”. 
Convenţia ruso-română din 4 aprilie 1877 la Art. II se preciza: (...) „Guvernul Majestăţii Sale Imperatorul tuturor Rușilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare, şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”.
De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îl scrie la 19 iulie 1877 lui Carol următoarea telegramă: „Principelui Carol de România în locul în care se va afla. Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrație și, dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu dorești să o faci între Jiu și Corabia. Această demonstrație este indispensabilă pentru a faci­lita mișcările mele. Nicolae”. Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Decizia de trecere a Dunării este „o hotărâre personală, sprijinită pe optimismul unui singur ministru (Brătianu), care crezuse că un cuvânt de împărat, cât de solemn, face cât o convenţie, cât de modestă”. (N. Iorga).
19 ianuarie 1878, Marele Duce Nicolae, după ce a intrat în Adrianopol şi şi-a instalat acolo Cartierul general al armatei ruse, a semnat Tratatul de pace de la San-Stefano, care prevedea atât independența României (Art. V.) cât și „Dobrogea, împreună cu portul Constanţa, se cedează Rusiei, pentru a fi schimbată cu Basarabia română” ( Art. VII). La 25 februarie 1878 „Guvernul român protestează contra schimbului Basarabiei cu Dobrogea (...)”. Memoriul guvernului român a fost bine primit de Marile Puteri. Gorciakov amenință: „Hotărârea Rusiei de a recăpăta Basarabia română, pierdută în 1856, este nerevocată (… ) Rusia voieşte a negocia cu România, şi dacă aceasta nu se va îndupleca de voie bună, va lua Basarabia de la români cu armele, un caz ca acesta ar fi fatal pentru România”.
La 3 aprilie 1878, Gorciakov l-a chemat pe reprezentantul diplomatic român la Petersburg, generalul Ghica, şi i-a comunicat că dacă România se opune punerii în aplicare a art. VIII (trecerea liberă prin România pentru a face joncţiunea cu armata bulgară) din Tratatul de pace de la San-Stefano şi protestează „va comanda ocuparea României şi dezarmarea oştirii româneşti”. Carol I şi guvernul român răspund lui Gorciakov, prin generalul Ghica: „Armata română poate fi înfrântă, dar niciodată dezarmată”. În faţa ameninţărilor ţarului Alexandru cu ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române, principele Carol a ripostat ferm: „Armata care a luptat la Plevna va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni, niciodată, să o dezarmeze”.
Ameninţarea era reală. La începutul lui aprilie pe lângă efectivele diviziei a XI-a au fost aduse unităţi ruseşti din Bulgaria pentru a trece la ocuparea Bucureştilor. Într-un ordin strict secret se preciza: „Excelenţa voastră (...) sunteţi numit comandantul trupelor cărora li s-a dat misiunea să ocupe oraşul Bucureşti. În executarea acestei operaţiuni trebuie să aveţi în vedere, ca obiectiv final, ocuparea tuturor punctelor indicate în lista anexată purtând litera A. În acest scop sunt puse la dispoziţia dv.: divizia XI infanterie (...) cu artileria ei, regimentul XI cavalerie Riga precum şi batalioanele de rezervă nr. 46 şi 47 care se află la Bucureşti”. Odată cu ordinul preliminar a fost trimisă şi proclamaţia către bucureşteni în care se preciza: „Locuitori ai Bucureştiului! Complicaţiile politice survenite în ultimul timp fac indispensabilă ocupaţia temporară a oraşului Bucureşti de către trupele imperiale ruse. Gen.-loc. contele Olsufiev este numit guvernator militar iar colonelul Tugenhold locţiitor al guvernatorului militar al oraşului, iar pe toată durata ocupaţiei este declarată starea de asediu. Armata imperială nu vine ca inamic. Disciplina sa este cunoscută. Locuitorii nu au a se teme, nici în ce priveşte viaţa, nici avutul lor”. Armata română ocupase un dispozitiv pe linia Calafat - Craiova - Slatina - Piteşti - Târgovişte pentru a face faţă acţiunilor ostile ale rușilor. Confruntarea era iminentă şi doar prevederile Congresului de la Berlin privind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au dezamorsat într-o anumită măsură situaţia, fără a o rezolva, deoarece românii nu au recunoscut niciodată pierderea sudului Basarabiei şi nici frontiera româno-bulgară din sudul Dobrogei (cu Silistra la bulgari), trupele române fiind la un pas de beligeranţă cu cele ruseşti la Arab-Tabia, lângă Silistra. La detensionarea situației un rol important la avut și Rusia, conștientă de faptul că armata română va riposta și posibilele reacții negative ale Marilor Puteri. 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 6 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Publicitate
Newsletter