A vorbi despre România sub semnul Independenței la mai bine de 140 de ani este ușor dar în același timp destul de dificil. Ușor, pentru că dispunem atât de o bogată colecție de documente, cât și de lucrări realizate de istorici foarte valoroși. Dificil, pentru că avem tentația de a privi evenimentele de la înălțimea celor peste 140 de ani care s-au scurs de la evenimente. Tentația este mare pentru că facem (din păcate) judecăți de valoare (uneori) pripite erijându-ne în „inchizitori” ai istoriei naționale. 
Demersul nostru are ca principal obiectiv să pună la dispoziția cititorilor ziarului o minimă informație despre ceea ce a înseamnă momentul 1877-1878 în istoria noastră. (Prof. Minel-Dorin Răduți)

Învinsul
Osman Pașa devine celebru în toată Europa după ce reușește să oprească ofensiva rusă la Plevna. Osman Pașa și oștenii săi au rezistat pe 30 august 1877 noului atac dat de trupele româno-ruse câștigând și cea de „a treia bătălie de la Plevna” După acest succes, Abdul Hamid al II-lea i-a decernat titlul de Gazi („Învingător într-o bătălie sfântă”) – titlu acordat foarte rar în istoria multiseculară a Imperiului Otoman.
În urma a două consilii de război (1 şi 2 septembrie 1877) s-a hotărât asediul Plevnei de lungă durată şi concomitent să fie tăiate liniile de aprovizionare logistică. Blocada dă rezultate. Osman Pașa are o singură soluție pentru a-și salva armata aceea de a rupe încercuirea. Situaţia forţelor otomane încercuite la Plevna devenise critică, deoarece proviziile erau pe sfârşite şi cu toată raţionalizarea severă impusă de comandanții turci, hrana oamenilor şi a animalelor nu mai putea fi asigurată. Lipsa de medici şi de medicamente au contribuit declanșarea diferitelor epidemii ce au dus la creşterea considerabilă a mortalităţii, atât în rândul trupelor, cât şi în acela al populaţiei civile. Astfel, pentru Osman Paşa, cu tot prestigiul imens de care se bucura, devenea din ce în ce mai dificil să menţină moralul, ordinea şi disciplina ostaşilor săi. Marele Duce Nicolae trimite pe 12 noiembrie 1877 o scrisoare politicoasă lui Osman Pașa cerându-i să capituleze. Pe 13 noiembrie comandantul turc i-a răspuns, tot printr-o scrisoare politicoasă, respingând cu demnitate propunerea. În zori zilei de 28 noiembrie 1877 a început ultima mare bătălie, în valea largă dintre Plevna și malul râului Vid. După ce tentativa lui Osman Paşa de a sparge încercuirea româno-rusă şi de a-şi retrage armata spre Sofia a eșuat, un fapt accidental a precipitat capitularea trupelor turcești. Astfel, Osman Paşa, a fost rănit de o schijă de șrapnel la piciorul stâng iar calul i-a fost ucis. Văzându-l căzut și plin de sânge ostașii au intrat în panică. Strigătele „Pașa a murit!” au răsunat în jur producând panică. După ce a fost tran­sportat şi adăpostit de că­tre însoţitorii săi, într-un mic canton de lângă şoseaua spre Sofia, Osman Paşa s-a decis să capituleze. Un ofiţer turc s-a prezentat colonelului român Mihail Cerchez şi i-a comunicat condiţiile capitulării. Peste aproximativ o jumătate de oră, un emisar al comandamentului armatei ruse a cerut ca predarea armatei otomane să se facă fără condiţii. Aflat într-o situaţie fără ieşire, Osman Paşa a acceptat, dar a remis totuși generalului rus Ganeţki, sosit între timp în zonă, că se va preda numai armatei române („Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”).
Învingătorii au avut numai cuvinte de laudă la adresa lui Osman Pașa. Marele Duce Nicolae: Vă felicit domnule general, pentru eroismul cu care v-ați apărat și care va rămâne înscris în istoria războaielor. A fost primit cu multă căldură la București iar rana i-a fost tratată foarte bine, prințul Carol având amabilitatea de a-i pune la dispoziție pe medicul său personal. Ulterior, la Harkov, rușii l-au tratat cu aceeași solicitudine nu ca pe un prizonier de rând , ci ca pe un oaspete de vază. În timpul șederii în Rusia, Marele Duce Nicolae a avut o nouă întrevedere cu Osman Paşa întrebându-l „de ce s-a încăpățânat atâta ca să nu se predea”, comandantul turc a răspuns: „Excelență, țara mea nu mi-a spus să las armele și să mă predau când îl voi vedea pe inamic; ea m-a trimis la Plevna ca să lupt”. Contrar uzanțelor, Marele Duce Nicolae i-a înapoiat lui Osman Paşa sabia predată pe câmpul de luptă. 
În martie 1878, redobândindu-și libertatea Osman Paşa s-a întors la Istanbul. A fost primit ca un erou. Sultanul l-a numit mai întâi ministru de Război, iar apoi șambelan al Curții. A încetat din viață la 4 aprilie 1900. I s-au organizat funeralii naționale și a fost înmormântat lângă mausoleul sultanului Mehmed Cuceritorul, în curtea moscheii Fatih.

Principele Domnitor
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
A apărat interesele României, a tratat cu fermitate şi demnitate cu ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea şi cu miniştrii acestuia problemele cooperării militare şi politice dintre cele două state. Domnitorul Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comandă rusească. În timpul desfăşurării Războiului pentru Independenţă a avut comanda armatei de Vest (38.000 militari români şi 52.000 militari ruşi) şi a coordonat operaţiile de încercuire şi nimicire a grupării comandate de Osman Paşa la Plevna. 
S-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii şi apărarea Independenţei, cu prilejul desfăşurării preliminariilor Congresului de Pace de la Berlin, din vara lui 1878. La 14 martie 1881, Parlamentul îl proclamă în unanimitate pe Carol I, ca Rege al României. Festivităţile de Încoronare au avut loc la 10 mai 1881. În Raportul Consiliului de Miniştri se sublinia: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Încoronarea lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, s-a desfăşurat la Bucureşti. Coroana purtată cu acest prilej de Carol I fiind turnată din oţelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna, în noiembrie 1877. Coroana de oţel avea o adâncă semnificaţie, anume aceea de a „ratifica” dreptul României „de a merge pe propria cale, de a căuta singură alianţe şi a hotărî ea însăşi politica”.
„Când ajunge în zona operaţiunilor este invitat de ţar şi statul său major la un mic prânz. Și după ce-şi fac complimentele de rigoare, ţarul îl întreabă pe Carol: Ar accepta prinţul României să lupte sub comanda unui general rus? Și prinţul spune: Ba mai degrabă zece generali ruşi ar putea să slujească sub ordinele prinţului de Hohenzolern. Conversaţia s-a terminat brusc, ruşii au rămas total bulversaţi, prinţul Carol se întoarce la cartierul său general, nu trece jumătate de oră şi vine un aghiotant şi zice: Alteţă, vă felicit, aţi primit comanda armatei de vest, dar având un şef de stat major un general rus”.
„Domnitorul a plecat la tabără îndată ce s-a auzit că rușilor le merge rău cu războiul și că li s-a pus Osman Pașa de-a curmezișul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la începutul lui iulie și a stat acolo vreo șase săptămâni. Nu s-a mai întors acasă, după căderea Plevnei. El a fost între oștenii săi și a îndurat neajunsurile și greutățile războiului douăzeci și șase de săptămâni, fără întrerupere. Mai bine de jumătate de an a zăbovit pe câmpiile de luptă, bătut de ploi și de vânturi, și primejduindu-şi viața pentru binele țării”.

Jertfa
Gheorghe Şonţu conducea batalionul I din Regimentul 10 Dorobanţi Putna la data de 30 august 1877 împotriva redutei Griviţa din faţa Plevnei, „un maior capabil, un brav militar”, foarte apropiat de camarazii săi, rostind tot timpul „Înainte, copiii mei! Trăiască România liberă!”. Maiorul Gheorghe Şonţu cade eroic în atacul asupra redutei Griviţa din blestemata vale a „Bucovului şi Plângerii”“. 
Batalionul este preluat de căpitanul Leon Cracalia, care bine instruit şi luptător aprig îndeamnă camarazii pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte ale lui Şonţu „Înainte, copiii mei!”. Cracalia conduce batalionul până când un glonte îi pune capăt vieţii. 
Cel care preia comanda batalionului este locotenentul Chivu Stănescu. Cuvintele locotenentului către camarazii săi au fost: „Mergeţi tot înainte, băieţi. Vin îndată şi eu”; acest locotenent, rănit la un picior, mai primeşte şi un glonte în frunte murind pe loc. 
Al patrulea care preia comanda batalionului înjumătăţit de otomani este locotenentul Grigore Gheorghevici din Regimentul 10 Dorobanţi, compania 1. A fost străpuns de o baionetă, este rănit grav, este transportat peste Dunăre la un spital din Turnu Măgurele şi îngrijit de sora sa, Aneta Gheorghevici. Moare în data de 21 septembrie 1877. I s-a acordat postmortem „Steaua României” şi gradul de căpitan. În situaţia care s-a creat, batalionul de dorobanţi al maiorului erou Gheorghe Şonţu face fuziunea cu batalionul de infanterie al căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu, acesta devine noul comandant. 
Căpitanul Valter Mărăcineanu a condus cu dibăcie şi discernământ bătălia din faţa Plevnei. Iată vorbele căpitanului: „După mine, băieţi!”. A murit eroic „împlântând fanionul tricolor pe retranşamente”, după cum a declarat generalul Alexandru Cernat. Ziarul „România Liberă” din Bucureşti scria: „Mărăcineanu se lupta în primele rânduri, dispreţuind moartea... sui în mijlocul unei ploi de gloanţe dealul şi dânsul fu cel dintâi la întăritură împlântând steagul. Trăiască România! Fu cea din urmă vorbă a căpitanului Valter”.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.