22.05.2018,  18:42:11 | 0 comentarii | 429 vizualizari
JUBILEUL CĂRBUNELUI (XXII) / Minele în primii ani de după război în România Mare
de Marian BOBOC

În urmă cu 150 de ani a început extracția industrială a cărbunelui în Valea Jiului. Cărbune care a însemnat dezvoltarea Văii Jiului. Pentru că povestea cărbunelui este și povestea Văii Jiului, „Ziarul Văii Jiului” vă oferă la ceas jubiliar câteva povești ale cărbunelui de Valea Jiului.
„Ziarul Văii Jiului” vă propune un nou episod din „Jubileul Cărbunelui”: capitolul „Minele în primii ani de după război în România Mare” din volumul „Valea Jiului în anii marii crize economice mondiale”, publicat de Marian Boboc în 2013. 
Capitolul trece în revistă creșterea și descreșterea mineritului Văii Jiului. Lectură plăcută! (ZVJ)

Cărbunii din Valea Jiului înclină foarte mult spre autoinflamare, în alte mine se pot prăbuşi galerii de extragere (galéries d’extraction, voies de roulage), fără ca aceasta să aibă urmări serioase, la noi însă, dacă se prăbuşeşte vreo galerie sau un spaţiu de exploatare, cărbunii astfel slăbiţi din loc se aprind în câteva săptămâni. Cărbunii arzânzi produc o cantitate atât de mare de gaze otrăvitoare, încât câmpii întregi de exploatare trebuiesc închise ermetic. Asemenea pături arzătoare numai după ani de zile se pot iar deschide cu multă trudă şi muncă grea, şi chiar şi atunci, cu toate precauţiunile se pot întâmpla ca pe neaşteptate să se ivească iar gaze, zădărnicind toate lucrările de salvare; părţile arzătoare bineînţeles că trebuie închise din nou.
La pericolul focurilor se mai adaugă şi acela al conţinutului mare de gaze explozibile al cărbunelui, precum şi presiunea enormă a păturilor suprapuse. Prin împreunarea tuturor acestor factori dezavantajoşi minele din Valea Jiului lucrează sub cele mai grele condiţii naturale din toate minele europene. Minele Statului din Lonea şi Minele din Lupeni sunt situate mai mult pe marginea albiei mari de cărbuni, straturile lor sunt mai şese (plane) şi mai subţiri, lucrează, deci, întrucâtva mai avantagios ca Minele Salgó-Tarjan, situate în mijlocul albiei, ale căror straturi mai puternice sunt cele mai povârnite, stătătoare în picioare.
3. O a treia cauză a producţiei scăzute este starea rea a maşinilor, a tuturor instalaţiunilor de mine, atât înăuntru, cât şi pe suprafaţă, lipsa generală de materiale şi dificultatea a procura aceste materiale şi maşini. În cursul războiului de-abia se găseau unele materiale; ce mai aveam s-au pierdut în anii războiului din 1916 şi 1917, iar materialele ce s-au putut totuşi procura erau surogate, de o calitate totdeauna rea de tot, necorespunzătoare scopului. Cât priveşte sorgintea procurărilor de materiale, înaintea războiului am fost avizaţi la Budapesta şi în parte în străinătate. De la noiembrie 1918, deci de un an, suntem aproape de tot tăiaţi de lume, şi nu putem intra în relaţii de afaceri cu liferanţii noştri de mai înainte. Şi încă e vorba de materiale foarte variate, care şi în timpul normal acestea numai cu greu se puteau procura, având exploatări foarte întinse cu cazane, maşini şi turbine cu aburi, generatoare electrice, circa 140 motoare electrice, iluminat electric peste tot, compresoare de aer, maşini de îngăurit mişcate prin aer comprimat, pompe electrice la capacitate de 2.000 l per minut, cabluri şi linii electrice de forţă în subsoale, cât şi pe suprafaţă, conducte de aer comprimat, conductele pompelor etc.  Necesităm cabluri de sârmă pentru maşinile de extragere ale ocnelor, pentru multele elevatoare din mine, pentru funicularele şi materialele pentru întreţinerea locomotivelor electrice etc. Avem de întreţinut 1.700 de clădiri (edificiile uzinelor şi locuinţele personalului), pentru care lucrări nici cu preţurile cele mai ridicate nu putem găsi materialul necesar, ca geamuri, ţigle, diverse piese, ferăcătari de clădit etc.
Pentru extragerea din mine necesităm vagonete (râzne) de lemn şi de fier, cu cai şi roţi, ne trebuie cai şi hamuri. Parcul nostru actual de vagonete (râzne) este cu o mie de bucăţi  mai mic decât ar necesita, iar tabla de fier, osiile şi roţile pentru vagonete nu avem de unde ni le procura spre a construi vagonete noi. Pentru toate maşinile necesităm de urgenţă curele de transmisie din piele, care până acum, cu toate stăruinţele şi osteneala depuse, n-am reuşit să le obţinem.
În cursul războiului ni s-au rechiziţionat 120 de cai de mine, 69 cai ne-au pierit de răpciugă în anul 1917, iar caii, prin care de nevoie am înlocuit pierderile, sunt prea slabi şi prestează puţin.
În străinătate am cumpărat materiale şi maşini. Livrarea acestora întârzie din cauza permiselor de export şi de import, inutil de multe, fiecare stat nou se încinge cu ziduri chinuitoare, iar căile ferate din străinătate fără compensaţii nu ne pun la dispoziţie vagoanele trebuincioase pentru transportarea materialelor. Pe lângă acestea, nicăiri nu găsim vreun sprijin serios şi eficace. De la februarie 1919 încoace ne-au vizitat foarte multe misiuni de-ale Antantei, francezi, englezi, americani. Fiecare ne-a cerut câte un raport asupra situaţiei minelor, fiecare lua câte o listă a materialelor necesare, până azi nu am primit nici un cui măcar. Întotdeauna dispunem numai de acele materiale, care prin multe dificultăţi am reuşit să ni le procurăm noi singuri.
La toate aceste greutăţi ale procurării de materiale, ca cea mai mare dificultate se mai adaugă lipsa de bani. Ne-ar trebui milioane numai pentru a ne acoperi chiar numai cele mai urgente necesităţi în ale materialelor, şi adesea azi avem încă şi grija dacă vom avea bani destui pentru plăţile muncitoreşti şi pentru cumpărăturile de alimente. Căilor Ferate Române furnizăm 75% din producţiei, şi acum chiar mai mult, şi în schimb nu primim decât avansuri absolut trebuincioase pentru ca exploatările să nu stagneze tocmai. Materialele ce le-am cumpărat în Viena nu ni se expediază, fiindcă nu le putem plăti. Plata lor nu se poate face decât prin valuta română, căci străinătatea nici nu cunoaşte coroanele prevăzute cu ştampilele româneşti. Până acum n-am primit bani româneşti, şi dacă vom reuşi în sfârşit să-i obţinem, va trebui iar să cerem permisul de export pentru ei. Posedând şi acest permis, va urma să ne îngrijim de paşaportul cuvenit, ceea ce reclamă iar o groază de călătorii. Ce în timp de pace s-a putut rezolva prin câteva scrisori şi câteva semnări la bănci, implică acum călătorii improductive de săptămâni de zile, consumă enorme sume de bani şi ne răpeşte o groază de timp. Sub aceste împrejurări este cu totul imposibil de a reconstrui minele şi de a spori producţia; în aşa fel încât minele nu pot decât să vegeteze de azi pe mâine.
4. Încă o cauză a micşorării producţiei este şi timpul redus de muncă, lipsa de tragere de inimă pentru lucru, prestaţia de muncă redusă şi lipsa de disciplină între muncitori.
Odinioară minele au lucrat ziua şi noaptea în două echipe a 12 oare, cu un timp net de lucru de 18 ore. Acum ele lucrează în 2 echipe a 8 ore, deci 16 oare, din care însă numai 10-12 oare pot fi socotite ca de fapt lucrate. Timpul actual de lucru nu face decât 55%-66% al timpului lucrat mai înainte. Pentru ca minele să fie neîntrerupt în deplină activitate, ar trebui ca societatea Salgo-Tarjan să ocupe încă 2.000 de oameni, pentru aceştia însă lipsesc locuinţele, uneltele, iar pentru extragerea producţiei astfel provenite ne-ar lipsi caii şi vagonetele, aşa încât dacă i-am avea însă şi pe aceşti lucrători, nu i-am putea ocupa.
Muncitorii sunt lipsiţi de disciplină şi de tragerea de inimă la muncă. Muncitorul organizat cunoaşte numai drepturi, nu însă şi îndatoriri, şi chiar în sânul organizaţiei lipseşte orice disciplină de partid. Muncitorii numai până atunci se încred în bărbaţii de încredere ai organizaţiei, până ce aceştia le sprijinesc pretenţiile. Dacă conducătorii încep a vorbi şi de îndatoririle muncitorilor, o dată piere orice încredere. O parte a supraveghetorilor, din interes personal, ţine cu lucrătorimea şi nu se încumetă a se opune încălcărilor muncitoreşti. Caracteristice pentru conduita muncitorilor sunt şi furturile continue de materiale, faţă de care, de asemenea, n-avem ce face.
Socialismul, comunismul şi bolşevismul pretutindeni au dat fiasco, şi toţi conducătorii acestor mişcări s-au convins că toate teoriile lor sunt greşite, deoarece condiţiunile lor principale, anume îndemnul şi prestaţia de muncă, fără forţare, nu există la nici o muncitorime din lume. Toţi şi-au dat seama de aceste adevăruri. În Germania cei mai mulţi muncitori de bună voie lucrează 10 ore, în loc de 8, iar munca de acord sistată la timp de însăşi organizaţiile sociale a fost iar reintrodusă peste tot; la fel s-a întâmplat bunăoară chiar în Ungaria, şi încă tocmai pe timpul regimului bolşevic. Numai organizaţia muncitorilor noştri nu vede şi nu aude nimic din toate aceste întâmplări ale timpului din urmă, din contră, mai deunăzi ne-a prezentat iar pretenţiile ei, al căror punct principal este acela al desfiinţării muncii în acord. (…)”.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 5  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Anunț
Publicitate
Newsletter