► Episodul doi: Pe Mare... a Criză

Marea era zbuciumată: că de-aia nu e pârâu, şi e mare! Şi mai era şi Marea Criză... Totuşi, pe corabia Crizei, problemele începură de la papa... Nu cel de la Roma, ci... păpica: şobolanii cei graşi de prin cală, în lipsă de furaje, începură să ronţăie şi sacii de rumeguş ce treceau drept mălai pentru nenorociţii de pasageri... Ba, se dădură şi la varza acră! Pe lângă beneficiul că se înecară vreo trei în gâldan, proviziile ajunseră pe sponci.

Amănuntul nu scăpă ochiului vigi­lent al Cârmaciului. Oricum, chiar şi cu maţele lipite, pasagerii mai puteau să mârâie. „Dom' Băse, îl abordă un nefericit bugetar pe Comandant, în rarele ocazii când acesta îşi părăsea cabina de lux şi trecea, repede, pe punte, ne e foame, dom’le!”. Răspuns: „Dacă mai spui o dată minciuna asta, vă reduc raţia cu 25%!”. „De ce?!”, avu proasta inspiraţie să întrebe nefericitul. „Tocmai ai repetat!”. Din acea zi, bugetar, nebugetar primi strachina cu zeamă chioară redusă cu 50%. Iar rumeguş, tot la fel! „Dom’ Băse, strigă nemâncatul, la o uşă unde bănuia că se odihnea Marele Cârmaci, care nu mai îndrăznea să iasă pe punte!, un sfert nu e o jumătate!”. „Ba e, îi strigă curajosul comandant, prin perete! Depinde cine calculează! Eu am învăţat tabla înmulţirii la Anvers!”.

Pasagerii nu mai ieşeau pe punte: nu mai aveau putere. De strigat, la fel! Toată ziua puntea era goală: se auzea doar ronţăitul de fierăstrău al dinţilor guzganilor care, terminând şi varza murată, în care nu se înecaseră chiar toţi, trecură la ros grinzile... Doar, din când în când, se auzeau din cabinele lor luxoase, vocile diafane ale frumoaselor sirene Ruberta şi Lenţi, care jucau nesfârşite partide de „toci”...

Primul dădu ortul popii, dar fără popă, din aceleaşi motive de austeritate, un pensionar. Era prea bătrân, şi oricum făcuse prea multă umbră... mării, cum se exprimă, în cuvântul festiv, însuşi Cârmaciul. Fiind primul deces pe vas, era acolo ca la o sărbătoare...

Pasagerii se bucurară chiar a doua zi de o mărire de porţie: desigur, împărţirea la un împărţitor mai mic dă cu resturi… mai mari.

Dar bucuria fu scurtă: de a treia zi, porţiile se făcură cât premiile Uniunii Scriitorilor: adică... mici!

Furat de mirajul foamei, cronicarul, adică eu, invizibilul scriitor Gheorghe Truţă, uită să spună ce se întâmplă cu prima victimă a călătoriei pe Marea Criză: fu aruncat, creştineşte, în mare... De unde a venit, până la urmă, chiar şi Uscatul... Mă refeream la continente, nu la beregata pasagerilor de pe Corabia Foamei. Oricum, încă era bine: corabia mergea înainte, cu multe-multe succesuri, spre portul speranţei care, e adevărat, nu se zărea, dar căruia toţi, Cârmaci, echipaj, pasageri şi şobolani îi ştiau numele: Nicăieri.