28.11.2018,  18:55:43 | 0 comentarii | 374 vizualizari
La un secol de la Marea Unire
de Marian BOBOC

Dr. Dominic Stanca, fiul preotului Avram Stanca, figură de prim rang a bisericii ortodoxe în Valea Jiului, publică în 1935 la Editura „Patria” din Cluj „Între două fronturi… 1914 - 1918”. O carte memorialistică foarte importantă pentru istoria Văii Jiului. Reproducem capitolul “Republica diamantului negru” în care sunt surprinse aspecte singulare din acele zile de sfârșit de an 1918, întâmplări petrecute în Valea Jiului. Trăiască, România dodoloață! (Marian BOBOC)

„Republica diamantului negru”...
Jandarmii unguri, vreo douăzeci şi patru de oameni, sunt încă aici, însă nu mai prezintă nici o putere, nici autoritate. Penele de cocoş nu mai impresionează pe nimeni.
Într-o zi, cu locotenentul Ştefan Moga in­trăm la căpitanul Stolzenberg, comandantul de­taşamentului de jandarmi din Petroşeni. Îi ce­rem arme pentru oamenii din Garda noastră.
- Domnule Căpitan! - îi spun. Te rugăm să ne predai armele şi muniţia ce o aveţi în magazie. Evenimentele sunt mai tari decât voi, nu mai are înţeles rezistenţa. Forţa noastră s-a eli­berat, voi nu mai sunteţi în stare să opriţi eve­nimentele în curs. Curentul revoluţiei este mai tare decât puterea voastră, el vă mătură din cale.
- Dragă camarade! - îmi răspunde trist căpitanul - mă leagă jurământul şi datoria. Văd clar ce se întâmplă, văd prăpastia spre care mergem, dar nu mă pot da înapoi de la datorie, trebuie să mă înghită prăpastia.
- Dă-ne barem vreo câteva arme, - îi zice locotenentul Moga. Avem mulţi oameni fără de arme. Am preluat puterea, dar fără arme nu putem garanta ordinea. Forţa voastră s-a topit. Ministrul vostru de război v-a trimis acasă şi v-a dezlegat şi pe voi de sub jurământ. Ce mai vreţi?
Căpitanul Stolzberg e palid, tremură ner­vos. Pe faţă i se vede întipărită marea frămân­tare sufletească şi durerea.
Puterea milenară s-a destrămat.
Afară în curtea cazărmii, oamenii gărzii aş­teaptă nerăbdători. Străbate înlăuntru murmu­rul mulţimii. Pe bănci şi prin coridoare jan­darmii cu faţa palidă sunt enervaţi din cale afară.
- Să le luăm cu forţa! - strigă gardistul Ion Blaj, un om cât un munte.
- Las’ că le dau ei de bună voie - aud glasul gardistului Moş, mai potolit la vorbă.
Căpitanul într-un târziu face semn unui plutonier-major:
- Deschide magazia şi dă câteva arme - îi zice.
- Îţi mulţumim domnule căpitan, - îi zi­cem. Răspundem pentru ordine şi garantăm că nimănui nu i se va întâmpla nici un rău.
Ne luăm apoi rămas bun şi ieşim în curte. Plutonierul-major deschide uşa ferecată, noi nă­vălim în magazia plină cu arme şi cu muniţii. Gardiştii Iuliu Socol, Anghel şi Pascu, încredin­ţaţi cu alegerea armelor, dau armele afară. Între timp o armă se descarcă în mâna unui gar­dist. Detunătura alarmează populaţia din jur. Jandarmii ies speriaţi în curte.
Înarmaţi ieşim apoi din curtea cazărmii şi încolonaţi traversăm cântând oraşul.
Seara trimitem o patrulă puternică în pasul Surducului, pentru pază.
Noaptea detaşamentul de jandarmi evacuează cazarma, plecând spre Budapesta. Preluăm noi cazarma evacuată, unde instalăm garda. Co­manda gărzii o avem împreună cu locotenentul Ştefan Moga. Subcomanda sublocotenentul Salcă, ofiţeri de inspecţie Valer Suciu, Iuliu Socol, Vic­tor Marţius, medicul gărzii: Dr. Ionel Moga lo­cotenent.
În 12 Noiemvrie începem pertractări cu ar­mata lui Mackensen, care vrea să se retragă din Muntenia prin pasul Surducului. După câteva zile de pertractări cădem de acord, şi începe marşul Germanilor.
Cu capul plecat şi trist se retrag unităţile germane. Soldaţii victorioşi ai „Drangnach Osten“-ului acum se reîntorc fără cuvânt şi frânţi, rezistenţa uimitoare germană s-a frânt şi ea. Merg încă în şiruri bine închegate şi disciplinaţi. Trec peste teritorii aflate in flăcări, jur-împrejur înconjuraţi de duşmani, chiar şi camaradul de ieri - ungurul - s-a transformat în duşman. Aşa se retrage militarismul german atât de vic­torios şi de temut înainte şi pe care nu l-a pu­tut nimici grozăvia celor patru ani de război.
Zeci de mii de soldaţi trec prin pasul Sur­ducului într-o disciplină impresionantă. Nu li se întâmplă nici un neajuns.
În 16 Noiemvrie se ţine şedinţă comună cu cele două Sfaturi. Prezidează Szedlacsek, preşe­dintele muncitorilor. Vicepreşedinţi: preotul Duma şi preotul Kiss.
Suntem cu toţii în Casinoul funcţionarilor de la Societatea de mine, în jurul mesei verzi. Remarc între reprezentanţii muncitorilor pe bătrânul Sabo, care acum e comisarul alimentaţiei, e în haină simplă de muncitor, însă pe faţă i se vede grija mărci răspunderi ce o are în funcţiu­nea lui revoluţionară. De la el depinde acum via­ţa şi fericirea celor zece mii de muncitori ai „Republicii diamantului negru” cum s-a numit Valea Jiului de către Sfatul Muncitoresc revolu­ţionar.
Preotul ungur, Kiss vorbeşte:
- Sfaturile doresc să conlucreze în cea mai bună armonie, amândouă sunt străbătute de spi­ritul păcii şi vreau să menţină ordinea. Însă se află elemente, care uneltesc din umbră pentru a distruge aceasta armonie. Acestea trebuie să le măturăm din cale. Dacă nu se vor opri acestea uneltiri criminale, atunci în douăzeci şi patru de ore vom mătura şi pe „fişpanul“ - prefectul judeţului - din Deva, - strigă înfuriat.
Din Deva, centrul judeţului, organele Guver­nului din Budapesta şi mai cu seamă funcţionarii vechiului regim uneltesc în umbră pentru ză­dărnicirea revoluţiei muncitoreşti şi a libertăţii poporului Român.
- S-a scurs destul sânge nevinovat în răz­boi, - zice inginerul Fritz, - nu vom mai per­mite alte vărsări de sânge. Şovinismul, să vină el de oriunde, trebuie distrus.
Este prezent şi Victor Maderspach, mare proprietar în Iscroni. El este acuzat, că în tim­pul războiului, dar mai cu seamă în timpul re­tragerii armatei române a spânzurat sute de ţă­rani români nevinovaţi. Maderspach se apără cu îndârjire în contra acuzării grave:
- Nu este drept că aş fi avut un detaşa­ment terorist şi că aş fi măcelărit populaţia ci­vilă. Eu mi-am apărat numai moşia - zice. N-am exercitat nici-o teroare!
Preşedintele Szedlacsek loveşte furios masa:
- Teroarea a murit! Iar dacă n-a murit în­că, vom omorâ-o noi! Poporul va vorbi de aici încolo, şi nu moşierii! - strigă.

În 17 Novembrie un detaşament de jan­darmi unguri soseşte, pe neaşteptate, cu un tren blindat în Petroşeni ca să ne intimideze. Jan­darmii turmentaţi de băutură, decoraţi cu pan­glici tricolore ungureşti străbat piaţa oraşului înarmaţi până în dinţi, căutând pe ofiţerii gărzii româneşti ca să-i omoare. În piaţă se ciocnesc cu un grup de muncitori, pe unul dintre ei îl bat straşnic lăsându-l în nesimţire, aproape mort şi plin de sânge.
Mobilizăm la moment ambele gărzi. Sfatu­rile intră momentan în acţiune. Sirena minelor din dealul Dâljei sună strident, dând alarma. Minerii aleargă cu târnăcoape şi cu ciocane ca să-şi apere fraţii.
Jandarmii s-au retras în gară. Trenul blin­dat e garat pe linia a doua, în faţa lui mitraliere gata la comandă. De prin deschizăturile vagonu­lui blindat ţevi de mitraliere privesc în afară.
Două puteri stau faţă în faţă. Peronul geme de mulţimea înfuriată. Sosesc şi gărzile în pas alergător, iar dinspre Grausam altă mulţime de muncitori vine fugind spre gară. O enervare ge­nerală.
Pe peronul arhiplin de oameni, unui gardist i se descarcă arma. Glonţul sparge tavanul de tinichea, iar detunătura zguduie nervii încărcaţi ai mulţimii. Comande se aud. Jandarmii sunt la mitraliere. Ţipete străbat, copii, femei fug înnebuniţi în lături.
În învălmăşeala aceasta apare preotul Du­ma, care cu vocea lui aspră şi puternică liniş­teşte mulţimea agitată şi înspăimântată.
Între timp începem tratative cu comandan­tul detaşamen­tului de jandarmi şi cădem de acord ca trenul blindat să plece imediat spre Deva.
Trenul pleacă apoi uruind în noapte, acom­paniat de înjurăturile şi fluierăturile mulţimii înfuriate.
În noaptea aceasta şedinţa Sfatului Munci­toresc se prelungeşte până dimineaţa. Admir puterea de a convinge mulţimea a lui Ciser, om fără studii şi totuşi cu un suflet atât de bun şi cu o cultură vastă, orator excelent, care scor­moneşte sufletul mulţimii.
În 18 Noeimbrie Guvernul Maghiar mai în­cearcă încă odată să câştige de partea sa Sfatul Muncitoresc din Valea Jiului, trimiţând pe Szentiványi, Comisar al guvernului, - la Petroşeni. Suntem concentraţi cu toţii în Casinoul funcţionarilor.
Comisarul Guvernului salută ambele Sfa­turi din Valea Jiului, care ştiu să lucreze în cea mai deplină armonie pentru binele public, or­dine şi pace.
Szeles, trimisul Centrului din Deva, vor­beşte despre pacea între popoare:
- Vedeţi curcubeul, - zice, - culorile lui sunt combinate din culorile naţionale ale acestor două naţiuni. Aşa trebuie să se împace na­ţiunea maghiară cu cea română!
Noi, românii, însă suntem neîncrezători în promisiunile Guvernului din Budapesta, faţă de care nu ne mai leagă nici o putere. Suntem li­beri a hotărî.
Noi, Românii, aşteptăm cu mare nerăbdare să intre armata română în Ardeal. Dar nici muncitorii nu se lasă prinşi cu vorbele dulci ale emisarilor guvernului.
Ciser dă răspunsul în numele muncitorilor:
- Domnule Comisar! - zice. Muncitorii numai cred în vorbe. Minerul care se reîntoarce din mină, vrea pâine, iar populaţia „Republicii diamantului negru“ doreşte pace, linişte. Noi scormonim cu sudoarea trupului nostru şi cu unghiile noastre însângerate diamantul negru din măruntaiele pămân­tului, cărbunele care în­treţine viaţa Statului, el mişcă inima şi forţa ţării, pâine dorim în schimbul lui şi pace. Aici, acum noi poruncim, noi netezim cu mâna noa­stră aspră blocul de cărbune, noi îl sfărâmăm şi-l scoatem la lumina soarelui ca şi mama iubi­toare pruncul său, cu durere şi cu sudori de sânge. De aici încolo noi vom hotărî de viaţa şi de soarta noastră! Nu mai dăm cărbuni până nu ni se dă pâine în schimb, iar copiilor noştri pace şi sănătate.
Trimişii guvernului se reîntorc la centru fără nici-un rezultat. Muncitorii singuri vreau să-şi hotărască soarta, iar populaţia băştinaşă ţăranii români - aşteaptă mântuirea de din­colo de munţi.
În seara următoare suntem chemaţi urgent la telefon de către şeful staţiei Livezeni:
- E revoluţie în satul Livezeni! - ne strigă speriat şeful gării. Trenul de persoane a fost si­lit să se reîntoarcă de la podul Jiului din cauza focului de arme, de mitralieră şi de grenade. În dosul gării, poporul e în fierbere, ţipete de ura se aud şi răpăit de arme.
Sărim cu toţii. Alarmăm garda, încălecăm şi pornim în goană spre satul Livezeni. Dinspre gara Livezeni se aude un răpăit de arme, explo­zii de grenade. Suntem neliniştiţi. Cum dăm cu caii gâfâind pe podul Sălătrucului, în colonia de ţigani vedem o mare fierbere. Sărim din şa şi ne repezim între oamenii care ţipă.
- Ce-i aici? - strigă sublocotenentul Salcă către ţiganii îngrămădiţi într-un şanţ, în dosul bordeielor.
- Ce să fie Domnule, - zice liniştit un vlăj­gan de ţigan, iacă le arătăm muierilor şi copiilor cum a fost războiul. Să ştie şi ei ce-am făcut pe front.
În capul satului Livezeni, în dosul gării, de ambele părţi ale Jiului s-au stabilit înainte cu vreo treizeci de ani mai multe familii de ţigani nomazi, făcându-şi şi ei rosturi: câte un bordei, un atelier de troace şi linguri, potcovării. Acum cei veniţi acasă de pe front şi-au adus şi armele cu dânşii, unul a adus şi o mitralieră, alţii gre­nade de mână, aşa cum făceau aproape toţi sol­daţii descompusei armate austro-ungare. Ţiganii reîntorşi de pe front, cu trofeele aduse cu dân­şii, nu s-au putut răbda să nu-şi arate vitejia în faţa celor de acasă. Cum s-a lăsat seara, s-au pus pe lucru. Au adunat ţigănia şi au simulat un atac al inamicului, trăgând cu mitraliera, cu ar­mele şi aruncând grenade, însoţite de urlete ne­bune de hura... hura..., aşa cum se făcea pe front. Tocmai atunci trecea trenul de persoane spre Li­vezeni. Gloanţele sâsâiau deasupra trenului, în­cât conductorul trenului, speriat, a oprit garni­tura şi a întors trenul la Petroşeni, în credinţa că populaţia s-a răzvrătit.
Asta a fost revoluţia din satul Livezeni! care a băgat în groază populaţia oraşului Petro­şeni.
În jurul ţiganilor: femei, fete, copii şi bă­trâni cu plete lungi şi cu nasturi de argint pe haină se îngrămădesc şi ţipă, înjurând că le-am stricat petrecania.
- Bage dracul în voi! - strigă înfuriat sublocotenentul Salcă. Ce mama dracului aţi făcut? Pentru asta o să vă spânzurăm pe toţi!
Între timp a sosit şi garda înarmată. Vaete, ţipete străbat în noapte. Ţiganii speriaţi se pun în genunchi şi cer iertare.
- Domnule Locotenent -, zice bătrânul Lingurar, către locotenentul Moga, noi n-am fă­cut nici un rău, iacă am făcut numai o petre­canie şi noi. De ce să ne spânzuraţi?
- Asta-i petrecanie!? - le strigă locotenen­tul. Aţi oprit trenul şi aţi băgat în sperieţi popu­laţia oraşului.
- Încolonaţi-vă patru cu patru! - strigă sublocotenentul Salcă. Repede! că n-avem vreme de pierdut, lua-v-ar dracu de nerozi!
Ţiganii încolonaţi, cu armele în spinare, unii cu iatagane vechi, sunt conduşi în oraş, prin care sunt plimbaţi pe strada principală - în ha­zul populaţiei, care acum s-a liniştit.
Noaptea ţinem ţiganii în cazarma gărzii şi numai dimineaţa îi eliberăm, după ce îi dăscălim să nu mai facă astfel de petrecanii. Ţiganul cu mitraliera rămâne benevol în gardă.
În 20 Noiemvrie o mare mulţime de munci­tori se adună în faţa minei de Vest. Agitatori in­conştienţi şi fără răspundere - mulţi prizonieri reîntorşi de curând din Rusia, - şi agenţi plătiţi de către interese oculte aţâţă mulţimea contra comercianţilor evrei:
- Să mergem în oraş, - strigă mulţimea, - să ne răzbunăm pentru multele suferinţe îndu­rate! Haideţi să jefuim comer­cianţii evrei, căci şi ei sunt dintre jefuitorii noştri, să ne luăm înapoi ceea ce ni s-a furat!
Mii de braţe se ridică în aer şi se agită.
- Să mergem, să ne luăm avutul, căci e din sudoarea noastră! - strigă mulţimea înfuriată.
Comercianţii consternaţi îşi închid obloane­le în grabă, tremură cu toţii aşteptând eveni­mente grave.
Sfaturile încunoştinţate de cele ce se pregă­tesc iau repede măsuri de apărare, Ciser fuge în faţa muncitorilor, însoţit de tovarăşul său Popescu - vicepreşedintele Sindicatului muncito­resc, - şi cu Achim Zamora. Cu vocea lui de arhanghel opreşte mulţimea:
- Sunteţi muncitori organizaţi? - le strigă. Nu vă murdăriţi mâinile şi sufletul de muncitor! Acum, când soarele libertăţii noastre a răsărit, acum vreţi să întunecaţi numele cinstit de mun­citor? Nu se poate, nu vă este permis să faceţi ceea ce vreţi! Oameni răi, lipsiţi de conştiinţa marii răspunderi, sunt aceia cari vă îndeamnă la pasul acesta şi la vărsare de sânge.
Tovarăşi! Răzbunarea noastră nu poate fi sângeroasă. Nu! Răzbunarea noastră trebuie să fie iubirea de aproapelui, care ridică şi care iartă. Cu asta trebuie să ne răzbunăm noi nenorocirile şi suferinţele de veacuri!
Cuvintele lui Ciser cad greu în sufletele mun­citorilor înfierbântaţi. Braţele agitate se înmoaie, târnăcopul cade din mâna împăcată. Sufletul muncitorilor s-a liniştit şi împăcat. Dorul răzbunării a fost alungat din inimi de simţul de drep­tate şi de dragostea de aproapelui. Ca adierea vântului care alungă norii grei de plumb şi după cari apare iarăşi soarele zâmbind, aşa s-au alun­gat norii grei ai răzbunării din sufletele mult încercate.
Sfaturile, în înţelegere frăţească, hotărăsc ca din ziua următoare toate mărfurile din prăvălii să fie puse în vânzare pe un preţ foarte redus, pentru ca să se poată aproviziona toţi muncito­rii. Trimişii sfaturilor lucrează toată noaptea la inventarierea magazinelor, iar dimineaţa, - po­trivit promisiunii făcute în faţa mulţimii, - se începe vânzarea articolelor.
Prin măsura aceasta prudentă s-a împiede­cat o mare vărsare de sânge şi alte nenorociri. Norul greu a fost alungat. Poporul s-a liniştit.
Dar şi un alt factor contribuie să atragă aten­ţia muncitorilor de la evenimentele politice şi re­voluţionare: duşmanul de moarte al muncitoru­lui, - gazul metan, sau „tanetul” cum îl numesc muncitorii. În faţa acestei forţe îngrozi­toare care paşte la fiecare pas muncitorul cobo­rât în măruntaiele pământului ca să-i tulbure li­niştea eternă, cade în genunchi şi cea mai aspră inimă de muncitor. Forţa aceasta comprimată în afunzimile pământul cade ca trăsnetul în noap­tea întunecată pe nenorocitul miner. „Metanul”, gazul acesta infernal, zguduie măruntaiele pă­mântului sfărâmând cu forţa sa uriaşă tot ce-i iese în cale. De forţa aceasta se teme muncitorul. Aceasta nu cunoaşte milă.
Paraziţii minelor, şobolanii, dau semnalul de alarmă, cum arată seismograful cutremurul pă­mântului. Şobolanul aici, în întunecimea şi tai­nele pământului este prietenul muncitorului şi este ţinut în mare cinste. Muncitorul, flămând şi el, îşi împarte bucuros cu el coaja de pâine us­cată, căci este animalul sfintei Varvara, hramul minelor întunecate. În jurul grajdurilor din afunzimea minei - unde sunt adăpostiţi caii - se adăpostesc cu sutele aceşti şobolani. Legende s-au creat în jurul lor. „Spiritul ocnei”, „piticii minelor” care trăiesc în imaginaţia aprinsă a mun­citorilor şi care dacă apar în ocnă în faţa unui muncitor, atunci acesta e pierdut, e fiul morţii, - aşa povestesc între ei muncitorii.
Ziua Sfintei Varvara este mare sărbătoare în toate ţinuturile miniere, hramul minelor. Muncitorii serbează cu mare cinste aceasta zi, căci cine supără pe sfânta Varvara acela îşi atra­ge ura şi răzbunarea ei.
În copilărie ascultam cu groază în suflet le­gendele acestea, sfânta Varvară şi piticii minelor trăiau aievea în imaginaţia mea de copil. Cum mă temeam, când împreună cu alţi tovarăşi de joc - prieteni ai copilăriei - intram prin gura afu­mată a ocnei, şi ne înfundam tot mai adânc în întunecimea şi răcoarea pământului. Aşteptam în tot momentul să apară piticii şi spiritul ocnei, la fiecare zgomot de picături de apă căzută din pereţii ocnei şi la fiecare licărire de opaiţ înde­părtat prin întuneric, tremuram cu groază.
Cum admiram şi cum stimam muncitorii adunaţi în faţa „Anstalt”-ului, unde îşi murmurau rugăciunea înainte de coborâre în ocnă!
Ce fiori ne cuprindeau când se făcea schim­bul echipelor de lucrători! „Glück auf!“, „Noroc bun!“, salutul tradiţional al muncitorilor mi­nieri ne cutremura fiinţa. Ce feţe mohorâte ieşeau din ocnă după terminarea orelor de lucru, cu haina umedă de noroi şi de praf de cărbune pă­reau ca după un viscol groaznic, sudoarea fier­binte le spăla brazde albe pe faţa înnegrită de pra­ful de cărbune.
„Glück auf!”, „Noroc bun!“, cu acest salut îşi ia rămas bun de la soţie şi de la copii, cu acest strigăt îşi salută camaradul când intră în ocnă şi când se face schimbul. Acasă îl aşteaptă copiii flămânzi ca să le aducă pâinea, pe care mâna lui aspră o despică din măruntaiele pământului. Mi­nerul nici când nu ştie dacă îşi va mai revede soţia, copiii, părinţii. Căci el duce un război crunt, zi de zi cu forţele pământului. În fiecare colţ al ocnei îl pândeşte nenorocirea, spiritul rău al ocnei aşteaptă clipa când să prăvălească peste el blocul greu de cărbune şi glod umed, sau să dea drum liber gazului comprimat printre stra­turile de cărbune, care să macină, zdrobind tot ce mintea şi mâna omenească a iscodit şi făurit cu grea sudoare. Sclavul chinuit al minei umede duce zi de zi, ceas de ceas şi clipă de clipă po­vara grea a luptei pentru viaţa lui amară. „No­roc bun!” îngână buza îngălbenită când vede mi­jind slaba lumină a soarelui în gura ocnei. Viaţa şi-a salvat-o în fiecare zi şi fiecare clipă, mine­rul reîntors din mină. Este atât de impresionan­tă rugăciunea de mulţumită a grupului de mun­citori ieşiţi din ocnă.
Acum cu judecata coaptă, după ce am fost azvârlit şi eu pe atâtea fronturi, abia acum înţe­leg adevăratul rost al rugăciunii. În copilărie as­cultam cu sfială şi cu groază rugăciunea şi cânte­cul muncitorilor care coborau în întunericul pă­mântului, acum mă rog şi eu cu ei, simt vibrarea şi teama sufletului lor. Şi ei sunt oameni, sol­daţi care luptă în fiecare clipă în prima linie de foc, contra duşmanului, pentru viaţă şi pentru pâine. Plătesc cu sudori negre şi cu sânge dia­mantul negru care mână afară la lumină maşi­năriile, fabricile, cultura şi viaţa. Ei scot din mă­runtaiele întunecate, prin mii de primejdii, gâr­boviţi şi frânţi de poveri, forţa aceasta, baza culturii şi a binelui omenesc.
Din vreme în vreme spiritul ocnei se răzbună crunt pentru tulburarea liniştii eterne. Ura lui doboară muncitorul frânt şi obosit, cu cama­razii lui cu tot.
Deşi revoluţia a cutremurat şi sufletul mii­lor de muncitori, totuşi lucrul în mine curge re­gulat. În măruntaiele pământului sună sprinten târnăcopul. Producţia de cărbune este normală. Dăm cărbune pentru pâine.
Într-o noapte în Mina de Vest - sub cătu­nul Dâljei! - s-a cutremurat pământul. Explozia groaznică zguduie pământul. Zguduitura surdă opreşte pe o clipă bătăile inimii miilor de mun­citori. Lucrul s-a oprit. Puterea exploziei pătrun­de cu iuţeala fulgerului prin scobiturile pămân­tului, arzând şi dărâmând întăriturile de lemn. Oameni şi cai cad pradă presiunii groaznice şi flăcărilor. Şinele de fier sunt îndoite ca şi o ju­cărie de copil, vagonete grele sunt aruncate ca un fir de pai şi sfărâmate, păreţii ocnei se pră­buşesc cu zgomot asurzitor, blocuri de stânci sunt smulse şi aruncate în calea mântuirii celor ce au scăpat cu viaţa din infernul acesta.
Zguduitura şi zgomotul surd subteran se simt şi în afară. În instalaţiile marilor maşini de separat cărbune lucrătorii opresc brusc lucrul.
- Explozie în mină! - strigă oamenii în­groziţi.
Maşinăriile s-au oprit brusc, numai ascenso­rul funcţio­nează, şuieră funicularul de sârmă al ascensorului şi roata uriaşă care se învârte verti­ginos. Simt, parcă ar fi şuieratul obuzului pe câmpul de bătaie. Clopotul ascensorului care dă semnalul de pornire sună strident, înfiorător, umplând sufletul de groază.
- Repede!... Repede! să ne salvăm tovară­şii! - strigă vocile minerilor trudiţi şi îngroziţi.
Jos, în ocna neagră oameni îngropaţi de vii aşteaptă mântuirea!
Coridoarele înguste, scobite prin stânca de cărbune şi căptuşite cu stâlpi groşi de stejar sunt acum baricadate de bolovani, blocuri de căr­buni şi de glod cleios. Fum şi miros de pârjoleală şi de carne arsă străbate prin coridoare:
Echipele de salvare abia îşi pot face drum printre dărâmături. Lumina slabă a opaiţelor luminează slab feţele palide de moarte ale sal­vatorilor şi muncitorilor aflaţi în cale. Clopotul ascensorului sună în mici răstimpuri, zguduind nervii. Acolo e salvarea!
Cadavre se desprind din întuneric, oameni arşi de vii, sfârticaţi, cai ucişi stau lungiţi prin­tre dărâmături. Într-un alt coridor cai mari - de rasă Mecklenburg - stau tremurând printre dărâmături. Aceste dobitoace au fost coborâte în ocnă când erau încă mânji şi de aici vii nu mai pot scăpa şi ieşi afară Ia lumină.
Vestea nenorocirii străbate ca fulgerul prin coloniile de muncitori. Oameni speriaţi aleargă înspre gura ocnei. Soţia îşi caută bărbatul, copi­lul părintele, părintele copilul. Scene grozave se petrec: femei înnebunite de durere, smulgându-şi părul, altele se trântesc la pământ, ţipând. Vaete şi plâns pretutindeni.
Gura ocnei înghite mereu echipele de sal­vare, care grăbesc în profunzime. Doctorii Schulek, Nestor şi Vitez cu ingineri, măieştri mineri conduc măsurile de salvare. Şi aici, ca pe fron­tul din război, camaradul nu-şi lasă tovarăşul muribund. E impresionantă solidaritatea şi dra­gostea camaraderească: prin foc, apă şi primejdii aleargă! să ducă ajutor tovarăşului în pericol şi muribundului din ocnă.
Afară, la gura ocnei sute de oameni, femei, copii şi bătrâni aşteaptă înfriguraţi salvarea ce­lor dragi.
Veşti înfricoşătoare se colportează din mi­nut în minut:
- S-a prăbuşit galeria, sunt îngropaţi de vii! strigă o femeie înnebunită.
Alta vorbeşte de sute de morţi.
În gura ocnei încep se apară primii salvaţi. Muncitorul salvat - teafăr din ocnă - este îm­brăţişat de zeci de braţe, toţi îl întreabă îngro­ziţi:
Ce e cu bărbatul meu?... Copilul meu?
Jos în fundul galeriilor, echipele de salvare s-au apropiat de locul tragediei. Galeriile sunt pline de fum şi cu păreţii prăbuşiţi. Oameni înnebuniţi fug prin galeriile întunecate, întortocheate şi printre dărâmături. Cadavre de oameni şi de cai zac resfirate: sunt martirii vieţii grele de mi­ner. Echipele scot la lumină cadavrele nenoro­ciţilor mineri. Mulţi răniţi se salvează singuri din întunecime, unii cu răni grave şi cu arsuri sunt aduşi pe targă.
Spitalul minelor se umple repede cu victi­mele ocnei. Morţii sunt scoşi şi ei şi transpor­taţi la Spital, unde sunt aşezaţi pe pardoseala rece a morgii, în două şiruri. La capul fiecărui mort se aşează opaiţul de lucru, arzând. Feţele cadavrelor sunt negre de arsuri şi de fum şi umflate, sprâncenele şi părul pârlit, iar din gura întredeschisă dâre de sânge se preling şi scurg pe duşumeaua rece. Aseară au plecat cu voie bună în serviciu, iar acum zac doborâţi la pământ, fără suflare, în şir unii lângă alţii, treisprezece camarazi, în­tre ei băieţandri de 16-19 ani, care au căzut şi ei jertfă groaznicului metan.
Băieţi tineri care în fiecare zi se coborau în afunzimile pământului, în întunecimea eternă pentru pâinea amară, atunci când alţii se bucu­ră de bucuriile vieţii lor tinere. Tineri mineri, care se ofilesc înainte de vreme în aerul umed şi fără lumină al ocnei, căzând jertfă tubercu­lozei şi celorlalte plăgi; nenorociţi martiri, care gârboviţi de tineri duc povara grea a vieţii de sclav al cărbunelui negru, vă privesc cu jale mare în suflet lupta voastră zilnică cu duşmanul prin măruntaiele pământului. Cei de-o vârstă cu voi se joacă în bătaia soarelui, pe câmpul încă înverzit, iar voi staţi lungiţi aici cu zâmbetul în­gheţat pe buze...
E îngrozitoare priveliştea şi durerea rude­lor. Mamele ţipă sfâşietor; dincolo soţiile îşi frâng mâinile şi-şi smulg părul, copiii plăpânzi ţipă înduioşător după părinţi. Proletari nenoro­ciţi. Durerea brăzdează mai adânc sufletul aces­tor proletari, focul le arde mai adânc inima chi­nuită.
Sunt aduse flori - crizanteme şi cununi de flori artificiale - şi sunt aşezate de mâni aspre pe corpurile neînsufleţite.
Tragedia muncitorilor minieri a zguduit toată populaţia Văii Jiului. Mai mult de zece mii de oameni s-au adunat la înmormântare. Trenu­rile varsă mulţime mare de oameni îmbrăcaţi în haină neagră.
Treisprezece sicrie stau înşiruite în piaţa orăşelului. Români, Maghiari, bătrâni, tineri, unii abia au atins etatea de 16 ani. Numele scris pe sicrie zguduie mulţimea. Români, unguri, ortodocşi, catolici şi reformaţi. Aici se împacă atât de bine ca în afunzimile pământului, unde mâna lor aspră spinteca deopotrivă blocul de cărbune. Şi aici, în moarte, pleacă împăcaţi şi îmbrăţişaţi pe drumul veşniciei. Deopotrivă au fost doborâţi de duşmanul comun al minerului. Jos, în afunzimile ocnei, nu este problemă naţională, nici de limbă şi nici de religie, acolo inima în­cordată nu cunoaşte decât un singur duşman: gazul metan, care îl pândeşte din întunecimea grea.
După serviciul divin, convoiul pleacă spre cimitir. În frunte sunt comandanţii gărzilor cu căpitanul Iantea şi două plutoane de gardişti. Consiliul Naţional Român e reprezentat de către Valer Pop, Comisarul Văii Jiului. Muzica mi­nieră cântă marşuri funebre. Preoţii în odăjdii negre şi cele treisprezece sicrie cu convoiul lung, interminabil al populaţiei, ca un şarpe uriaş şi negru. Sus, pe dealul Dâljii, sirena minelor îşi ia rămas bun de la tovarăşi, sunetele lugubre ne spintecă sufletul amărât. Muntele Parângul şi Prislopul bat prelung ecoul glasului sirenei. Sunetele clopotelor şi durerea celor zece mii de oameni însoţesc martirii datoriei de miner.
Afară, în cimitir, treisprezece gropi proas­pete îşi aşteaptă prada. Gărzile dau onorul celor căzuţi pe frontul muncii grele.
După rugăciunea preoţilor sicriele sunt lă­sate încet în groapă. Se aud ţipete, care ne zguduie creierul. Marşul funebru şi salvele gărzilor încheie ceremonia tristă.
Coasta cimitirului geme sub povara mii­lor de oameni. Mult timp trece până când mul­ţimea părăseşte cimitirul şi deasupra morminte­lor proaspete se lasă suflul lăcrimat şi rece al serii de toamnă târzie.
La reîntoarcere trec pe dinaintea liceului de stat. Îmi apar în minte anii de elev. O forţă lă­untrică mă face să intru, să revăd banca în care am şezut. În edificiul gol şi trist, pe corido­rul lung, îl aflu pe Ciser, pedelul. E trist şi el în şcoala fără elevi. Urc grăbit scările de piatră, sus la etaj. Aproape fug pe coridorul rece. Sună pre­lung bocancii ţintuiţi cu cuie grele. Pe pereţi se mai văd tablouri: Ruinele Acropolei... Forul Ro­man... busturi din vechea Eladă. O linişte de mormânt stăpâneşte casa pustie. Altcândva ce zgomot tineresc era aici! Acum liniştea de mor­mânt mă sufocă.
În faţa clasei a opta mă opresc şi ascult: înlăuntru nici-o mişcare, niciun cuvânt. Emoţio­nat deschid uşa: catedra e pustie, băncile pustii, îmi descopăr capul şi stau în uşă aşa cum stai într-un sanctuar răcit. Băncile stau înşirate în rând, ca şi atunci, numai elevii, camarazii mei lipsesc. Lipseşte zgomotul şi veselie. Ce timpuri minunate au fost! Şi noi cum aşteptam să scăpăm de ele! Acum stau aici trist şi singur, viforul vie­ţii a zguduit clasa şi ne-a îngheţat pe buze zâm­betul nevinovat. Unde sunteţi dragi camarazi? Aţi întârziat de la lecţie? De la lecţia cea mare a vieţii! Viscolul şi sârmele ghimpate v-au doborât şi îngenunchiat pe drumul aspru?
Cu ochii udaţi de lacrimi stau nemişcat şi strig numele colegilor de clasă... a camarazilor mei... catalogul... aşa ca şi atunci: Bocskay, Corpadea, Frenk, Ianculovici, Langer, Malnassy, Nardei, Privary, Rozenberg, Şocander, pe care i-a ridicat dintre noi mâna rece a morţii, şi cei­lalţi: Bercovici, Czirányi, Ciupe, Deacu, Fekete, Fillinger, Floca, Gârbecea, Jekel, Lascu, Leca, Moga, Rotter, Sarossy, Socol, Slafkovici, Stoica, Sternberg, Truca, Veitz, unde sunteţi? Nu vă mai aud glasul şi cântecul vesel!
Curtea e şi ea goală şi rece. Totul e rece, mi-e frig. Dragi camarazi, unde sunteţi? Când ne vom întâlni iarăşi cu toţii laolaltă?
Drum lung am parcurs, dragi camarazi. Unii dintre voi s-au poticnit obosiţi şi frânţi - pe drumul aspru, vântul rece a amorţit inima caldă şi a îngheţat pe buze râsul zglobiu. Câţi am mai rămas din viforul groaznic?
Amintirile ard inima, cântecul nevinovat îmi apasă greu sufletul. V-aţi poticnit în vântul aspru şi rece? Şi ce cald era sufletul şi inima când am părăsit aceste bănci... Ce mare era dorinţa de a trăi... a merge înainte... înainte, către viaţa glo­rioasă şi frumoasă...
În faţa sârmelor ghimpate s-a poticnit însă avântul nostru tineresc. Ochii zâmbitori s-au um­plut de lacrimi, inima caldă s-a răcit şi braţul camaraderesc creat pentru munca constructivă a ucis....
Am ajuns zdrenţe de carne însângerată în ţărâna drumurilor vânturate şi biciuite de vifor. Capul nostru mândru s-a aplecat ca floarea ofi­lită, ochii care căutau orizonturile înalte, au în­văţat să caute rănile adânci ale pământului scor­monit de obuze, unde să se ascundă trupul isto­vit, hărţuit şi însângerat de răni, ca să afle apă­rare contra glontelui ucigaş şi contra fratelui duşman....
Tânăra noastră viaţă zace înfrântă pe pă­mântul rece, ca bradul drept, trăsnit de fulger. Unii dintre voi putrezesc în pământuri înecate în depărtări streine, sub holdele brăzdate adânc de pluguri, necunoscuţi de nimeni. Aici eram cu toţii împreună, ne bucuram cu toţii, râdeam şi ne veseleam de tinereţea plină de viaţă şi de nă­dejdi, până când nu ne-a împrăştiat în cele patru colţuri ale lumii vântul năprasnic al războiului.
Ce zile fericite erau, când şedeam cu toţii aici în bănci. Clipele, ceasurile, zilele, anii au trecut, totul a trecut, s-a scurs, numai amintirea a rămas, care arde şi mistuie sufletul.
Plec întristat din clasa amuţită. Bat greoi bo­cancii grei pe mozaicul rece. Duc povară grea în suflet: amintirea profesorilor şi conşcolarilor mei, epoca fericitei mele copilării, care nu se mai reîntoarce niciodată...
Primăvara a trecut, viforul verii fierbinţi a împrăştiat turma fericită... Acum e toamnă târ­zie, e frig, sufletul amorţit e rece. Nu mai răsu­nă aici melodia „Passiopardo....”, cântarea noa­stră plăcută. Tenorul dulce al camaradului nos­tru italian Nardei a fost înghiţit de groapa rece. Iar celor rămaşi în viaţă, glasul ne-a înghe­ţat pe buze.
E frig, afară fulgi grei de zăpadă spintecă văzduhul şiroind cu încetul drumul ce l-am parcurs, mormintele în care zac camarazii noştri căzuţi din şir, cântecul vesel şi râsul argintiu de copii. Alţii vin în locurile noastre. Alţii vor şedea în băncile de lemn, numele nostru încrestat cu vârful briceagului în lemnul moale îl va acoperi praful... uitarea... timpul..
Am plecat cu capul sus şi mândri la drumul lung, şi iată la sârma ghimpată ne-am poticnit şi frânt. Altă viaţă, alte nume şi cântări, alte ide­aluri vor răsări din pământul zbuciumat, spin­tecat şi udat din belşug cu sângele nostru...
Într-o dimineaţă garda din pasul Surducului ne telefonează că a sosit un ofiţer român cu vreo câţiva soldaţi şi că vreau să între în oraş. Plec repede în calea ofiţerului român, însoţit de Nemeş Pavel şi de Iosif Mureşan. Pe ofiţer îl întâlnim la podul Sălătrucului.
- Locotenentul Jean Bărbulescu, se pre­zintă tânărul ofiţer român.
ÎI îmbrăţişăm cu mare bucurie şi-l ducem în oraş. E primul sol al armatei române.
- Grosul armatei române e încă departe - ne spune Locotenentul Bărbulescu, dar eu am venit înainte, mânat de dor şi nerăbdare ca să vă aduc vestea mântuirii. Armata va veni nu­mai după ce se retrag complect nemţii.
Ofiţerul e primit în oraş cu mare bucurie şi sărbătorit. Solul mântuirii a sosit. 



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 9 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

Anunț
Publicitate
Newsletter