05.02.2019,  17:24:59 | 1 comentariu | 550 vizualizari
Ce a fost şi ce a mai rămas... / Vestitul restaurant şi cofetărie „Şamu” din Petrila s-a dărâmat zilele acestea cu totul... 
de Corneliu BRAN

Celebrul Restaurant „Şamu” (unii îi spun Şomu) din Petrila, închis de destulă vreme (după anul 2000), a devenit după ultimele ninsori şi topiri de zăpadă o ruină, la propriu nu şi la figurat.

În imaginea alăturată, puteţi vedea ce a mai rămas din cel mai popular restaurant din Petrila vreme de zeci de ani, mai ales în perioada comunistă, alături de „defunctele” restaurante sau crâşme de odinioară din localitate, „Transilvania”, din Cartierul 8 Martie sau „Trei Păduchi” de pe „uliţa minei”, cum îi spuneau atunci minerii de la Petrila locului unde după ce ieşeau din şut savurau câte o răchie ori o bere spumoasă.
Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, la fel şi gusturile oamenilor, dar amintirile au rămas şi ele pot şi trebuie spuse de câte ori putem, în fond ele ţin de comunităţile locale din localităţile noastre, de, să zicem, istoria acestor locuri, cu bune şi cu rele, şi aşa cum sunt spuse de către cei care au fost participanţi direct la multe din evenimentele perioadelor trecute, atât câţi mai sunt încă.
Despre „Şamu” sau „Cotnari”, cum i se spunea în ultima perioadă, spre final, am aflat mai multe de la un om al locului, un frecvent client al restaurantului şi cofetăriei de la etaj ce aparţinea de acesta, în anii de dinainte de 1989 mai ales. Este vorba de cunoscutul petrilean, profesor de matematică, azi pensionar, dar încă consilier local, Gheorghe Boantă. De altfel, ca să fim corecţi, dumnealui ne-a şi transmis poza, pe care şi noi o aveam, dar n-am folosit-o din lipsă de informaţii. Fiind vorba de un teren privat nu aveam ce să întrebăm mare lucru pe la primărie, mai cu seamă că generaţia de azi e prea tânără ca să ştie prea multe de acest restaurant popular al localităţii, aflat destul aproape de sediul poliţiei oraşului şi nu departe nici de primărie.
„Acest restaurant a fost unul foarte căutat de localnici. Era echivalentul Restaurantului Minerul sau a Restaurantului Carpaţi, din Petroşani, şi era printre puţinele locuri unde puteai merge să bei o bere bună liniştit, sau să mănânci un mic ori un grătar. A fost construit de o familie de evrei, Samuel, în jurul anului 1900, nu mai ştiu exact data. Unul dintre copiii acestei familii a ajuns la Petroşani, şef la RENEL pe vremuri, fiind o persoană foarte cunoscută acolo. Clădirea a fost folosită şi ca restaurant şi cofetărie, dar şi ca şi casă de locuit, toate acestea fiind bine delimitate şi organizate. Grinzile clădirii au fost ţăpănoage, de 20x20 cm grosime şi de vreo 10 metri, poate şi mai bine, lungime. Din păcate, la un moment dat, nemailocuind nimeni, în timp clădirea a cedat, cum e şi firesc. Vestitul restaurant Şamu a fost vizitat şi de mine, chiar des, deoarece acolo mergeam nu de puţine ori să-mi atât foamea, ori să beau o bere bună. Eu îl cunosc foarte bine din anii `60, când se organizau acolo agape de tot felul, petreceri de neuitat şi de povestit nepoţilor. Prima dată am ajuns cu Craii la un Crăciun, prin 1962, dacă nu mă înşel, când eram înger în trupă şi împreună cu colegii am susţinut un program de colinde în faţa unor mese arhipline şi într-o atmosferă de neuitat. Ce vremuri! Timp de mai multe Crăciunuri, până prin 1965, cred, am mers cu Craii la colindat, atmosfera fiind aceeaşi de fiecare dată. Apoi am tot ajuns pe-acolo, că îmi plăcea tare mult că nu erau scandaluri, cum era prin alte locuri – poate şi faptul că miliţia era aproape a făcut asta, dar şi organizarea – iar berea era cea mai bună, la fel şi tăria, când consumam câteodată, nu mai vorbesc de celebri mititei şi frigăruile ce-ţi lăsau gura apă. Exista în anumite seri şi program artistic, iar gestionar şi organizator era un anumit domn Puican, un petrilean de treabă. Acolo i-am putut vedea pentru prima dată pe viu, cântând, pe cunoscuţii interpreţi de muzică populară Lucreţia Ciobanu, Maria Ciobanu, Felician Fărcaşu... tineri, frumoşi, în vervă! Asta era în anii 60, că în anii 70 i-am văzut şi pe alţii, cel mai cunoscut şi cel mai mare dintre ei fiind taragotistul Dumitru Fărcaşu din Cluj, Dumnezeu să-l ierte că s-a stins şi el nu tare demult!”, a declarat pentru ZVJ profesorul Gheorghe Boantă.
L-am întrebat pe petrileanul nostru despre ce îşi mai aduce aminte de la acest restaurant.
„Oh, de multe. Dar vă pot spune acum despre faptul că minerii de la Lonea adoptaseră acest local, mai cu seamă de celebra brigadă a lui Clamba Iosif, un moţ de fel şi un foarte bun şi straşnic brigadier. Veneau câte 25-30 de mineri cu nevestele, de două ori pe lună, când primeau plata şi avansul, şi comandau aşa: un butoi de bere, un raft de vin şi cel puţin şase tăvi cu mici şi şase cu grătare. Asta era comanda lor, mâncau, dansau, se simţeau bine, nu se prea îmbătau, că duceau bine cum se zice, nu se certau, nu era nimic nelalocul lui. Apoi, după câteva ore, în noapte, plecau spre casele lor. A doua zi erau liberi, iar în ziua următoare mergeau la şut şi o luau de la început cu munca. Vremuri frumoase şi pentru mineri, păcat de ce se întâmplă azi, când minele se închid de parcă n-ar fi fost... Restaurantul a fost funcţional până acum vreo zece ani, dacă bine mai ţin minte, dar îşi pierduse din valoare, că între timp altele au apărut, iar minerii de modă veche, ca şi petrilenii de modă veche au fost tot mai puţini. Vreau să vă spun puţin şi de cofetăria de la etaj de la Şamu. Acolo, tinerii mergeau să mănânce câte o îngheţată vara şi să bea câte un cico, cum era atunci, dar şi peste toată perioada anului când mergeau să mănânce cel mai bun cremeş din oraş sau cea mai bună savarină. Şi eu de câte ori în tinereţe n-am fost pe-acolo, cu prieteni şi prietene, cu oameni cu care am copilărit şi mi-am petrecut tinereţea. Mă apucă nostalgia când mă gândesc ce vremuri au fost şi pentru noi, cu toate problemele ce existau în comunism, că pentru unii n-a fost deloc uşor, cum şi pentru alţii nu este deloc uşor nici acum, când totul se rezumă la bani. Cofetăria a mers şi ea până prin anul 2000 sau aşa ceva”, susţine petrileanul.
Încheiem prin a mai trece un mic fragment din amintirile despre „Şamu”, relatate tot de interlocutorul nostru: „Odată cu înfiinţarea liceului, prin 1962-1963, Şamu şi-a făcut noi clienţi... Au început să-l frecventeze, seara, unii profesori şi unii elevi ai liceului de la seral, oameni maturi şi care munceau în paralel cu şcoala. Le plăceau să facă şcoală, vorbesc acum de profesori, dar ştiau să se şi distreze, sau să socializeze cum se spune azi. Iar Şamu/ Şomu era locul perfect pentru asta, unde mai pui că se mânca şi foarte bine şi destul de ieftin, iar programul muzical din anumite seri era de-a dreptul excepţional, nu de puţine ori cu artişti ce au ajuns de marcă în România, talentaţi şi care nu cântau ca azi, câte unii, de pe bandă... Se mânca bine, se servea bine, era muzică bună şi preţuri acceptabile. Vorba minerilor spusă nevestei mă duc să beau un deţ la Şamu a continuat pentru unii zeci şi zeci de ani, unii clienţi fideli aveau vechime şi de jumătate de secol! Da, asta înseamnă să ştii să-ţi păstrezi clienţii! În anii `80, tineretul mergea după nedei acolo, toţi îmbrăcaţi în portul popular. Ăsta era clubul tinerilor de-atunci: Şamu! Ţin minte că mesele erau aranjate după zone, ale tăienilor, petrilenilor, lonenilor, cimpenilor şi jieţenilor. Era acolo totdeauna cineva care organiza totul, ne puneau pe fiecare la mesele noastre, de la început, se preocupa de muzică, de tot ce ţinea de organizare. Un fel de şef de sală cu mai multe atribuţii. Când se dansa, se făcea pe rând, ca să nu fie îmbulzeală sau harţă. Primii dansau tăienii, că erau la ei acasă ca apropiere. Apoi, dansau petrilenii şi lonenii, apoi, cimpenii şi ultimii jieţenii, că erau mai de departe. La final, ne amestecam, nu se mai ţinea cont de zonă, dar nu ţin minte să fi fost vreodată scandal sau ceva de genul. Ţin minte că ospătăriţe erau într-o perioadă doamna Mărioara, Maria Grecea numele întreg, doamna Letiţia Danci şi mai apoi îmi aduc aminte şi de doamna Ileana Cocu, toate nişte profesioniste adevărate, femei de ispravă care umblau ca pe sârmă să servească clienţii şi care erau foarte respectate de aceştia tocmai din cauza modului profesionist de servire. Oare azi de ce nu mai e la fel, în condiţiile în care vorbim de afaceri private, aducătoare de venituri? Servicii de alimentaţie publică privată unde chelnerii noştri ar trebui să fie amabili, graţioşi, servind clienţii ca la carte, că vorba aceea: nu zâmbeşti, nu primeşti bacşiş!”.

Corneliu BRAN



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (1 )

#1 Mircea Ardeiu06.02.2019,  09:15:26
Amintirile vietii,o parte dintre ele ma leaga de acest local.Ca profesor nou venit in Lonea,prin anul 1983, retin ca masa de pranz o serveam in acest restaurant, cu un personal deosebit de amabil si profesionist, asa cum este descris de profesorul si prietenul meu Ghita Boanta.Chiar am participat si la un banchet organizat de unul dintre absolventii invatamantului seral Nicu Vaj, care era si angajat al respectivului restaurant.Din pacate,au ramas doar amintirile despre care vorbim totdeauna cu placere.


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 8 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

* * *
Locuri de muncă


* * *
Publicitate


* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter