07.07.2020,  02:36:46 | 0 comentarii | 316 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Meșterul restaurator Ion Tupiță, coordonatorul lucrărilor de la Muzeul „Mineritului”: „De-acum, Petroșaniul are parte de un muzeu adevărat și mă bucur că am pus și eu umărul la acest lucru”
de Corneliu BRAN

Penultimul număr al foiletonului nostru jurnalistic legat de lucrările de reabilitare și modernizare a Muzeului Mineritului din Petroșani, derulate pe un proiect european realizat de Primăria municipiului Petroșani, de altfel o investiție de un milion de euro și cea mai mare pe linie culturală din județ în acest moment, îl aduce în prim-plan pe șeful restauratorilor maramureșeni ce au trudit mai bine de un an la această schimbare la față a tot ce înseamnă clădirea și curtea unicului muzeu de acest gen din țară. 
De data aceasta, serialul nostru este continuat cu un interviu realizat în ultima zi de lucru la Petroșani ale acestei echipe de restauratori pricepuți din nordul României, oameni cu o experiență foarte bogată în domeniu, dar care au dovedit și mult caracter în timpul cât au fost oaspeții Văii Jiului, ca niște adevărați ardeleni. Sperăm, ca și dumneavoastră, cititorii noștri, să-i cunoașteți mai bine ca oameni, nu doar ca meșteri în restaurări, citind mai departe cele ce urmează…

Căldură mare. Dezastrul din pod…
- Meștere Ion Tupiță, ați fost coordonatorul acestor ample lucrări, care, iată, se apropie de final. Mai știți în ce lună v-ați apucat acum doi ani de treabă?
- Cum să nu, pe data de 1 august… Era în plină vară și când am ajuns aici nu îmi venea să cred că afară erau vreo 35 de grade! În mijlocul munților te sufocai de căldură. Am și întrebat un localnic ce-i cu zăpușeala aia și mi-a spus că nici el nu-și dă seama, că e prea cald, în mod obișnuit la munte n-ar trebui să treacă de 30 de grade. Dar, în timp, vara trecută, am realizat că sunt frecvente și aici temperaturi de peste 30 de grade și nu o zi două, ci cu săptămânile. E clar, vremea se schimbă ca și vremurile, nimic nu mai e ce a fost.
- Ce ați găsit aici, în această curte în care ne aflăm, acum doi ani? Întreb, ca să avem un subiect de comparație între ce a fost și ce este în acest moment…
- Am găsit un muzeu adăpostit într-o casă de valoare patrimonială, dar foarte afectată de timp, ca să mă exprim așa mai îngăduitor cu termenii. De la intrare și până la subsol sau pod, peste tot clădirea necesita intervenții, mai mari sau mai mici, cum de altfel bănuiam că va fi de când am auzit de acest proiect și cum am văzut cam peste tot unde am lucrat. Știam ce ne așteaptă, că suntem învățați cu treburile astea, că asta facem zi de zi de zeci și zeci de ani, nu de azi de ieri. În septembrie 2018, la o lună după ce am început lucrul, ziarul dumneavoastră, a fost prezent aici și am realizat împreună cu dumneavoastră primul articol legat de lucrări. V-am dus peste tot și v-ați speriat de ce ați găsit în pod. Dacă țineți minte, v-am spus atunci să vă uitați bine și că o să mai vorbim peste un an, un an și ceva, când podul va fi probabil cea mai frumoasă și plăcută zonă a acestei construcții. Și așa a fost, nu-i așa?

Primadonele constructorilor: măiestria și meseria
- Da, ați avut dreptate. Cam 21 de luni v-a luat să terminați în mare lucrul, luni în care, împreună cu băieții din Maramureș, sprijiniți cu brio și de forțe locale sau de firme de utilități necesare introducerii lor în această clădire, ați muncit uneori chiar și de dis-de-dimineață până seara, ca să vă încadrați în termenul de lucrări stabilit prin contract. Cum a fost meștere?
- A fost ceva cu ce suntem obișnuiți, nimic nou în această privință. Munca pe un șantier, fie ea de reabilitare și restaurare, fie ea de construit și zidit, este de dimineața și până seara, cu pauzele de masă de rigoare și cu zilele libere de sărbători. În rest muncă, muncă și iar muncă, că altfel nu se poate. Nu poți azi să scoți un cui, mâine altul, apoi azi să dai o lopată și mâine alta și să crezi după aceea că termini treaba la timp. Nu, sunt multe de făcut, iar activitățile de multe ori trebuie desfășurate și coordonate în paralel, cu minim două, dacă nu trei echipe de lucru, pe care meșterul trebuie să stea cu ochii și cu gura, ceva ca-n armată, altfel tinzi să scapi lucrurile de sub control și să facă fiecare ce vrea și cât vrea. Nu, în construcții, dacă accepți să lucrezi atunci trebuie să te aștepți că ai treabă, uneori efortul fizic fiind necesar, alteori măiestria și meseria pe care ai învățat-o fiind primadone, ca la operă… că tot o operă rămâne și după o restaurare, numai că nu de aia cântată, ci de cultură sau de artă. Da, o muncă grea, dar frumoasă, satisfacțiile venind la final, când știm că am lăsat ceva în urmă. Iar prin țară, cel puțin eu, personal, nu mă laud acum, dar cred că am lăsat ceva în urmă din ceea ce am lucrat cu brațele și cu mintea, dar și mai mult, peste tot am lăsat un loc de „bună ziua”, cum se zice la români. Da, asta contează, să lași loc de „bună ziua” oriunde mergi și asta le tot spun și tinerilor din echipă și cred că au înțeles.

Un tip fain din Deseștii Maramureșului…
- Lumea a aflat din ziarul nostru pas cu pas, lună de lună, tot ce s-a făcut aici, începând din curtea aceasta în care ne aflăm și până la mansarda clădirii sau subsol. Fiindcă peste ceva timp, nu foarte îndelungat, se va deschide muzeul și petroșenenii și nu numai vor putea să vadă cu ochii lor cum va arăta această bijuterie clădire, aș vrea să schimbăm registrul și să trecem puțin la povestea vieții unui restaurator maramureșean, astfel încât lumea să ajungă să vă cunoască mai bine, să știe cine a lucrat la acest muzeu, iar totul să rămână în istoria acestui oraș. Cine este Ion Tupiță? 
- Un tip din Maramureș. Unii zic că e tip fain, de treabă, care și-a dedicat viața acestei meserii, Alții că ar fi un meșter priceput… Dar și destui care zic că Ion Tupiță are, ca toată lumea, lucruri bune, lucruri rele, dar, în general este un om bun și cu frică de Dumnezeu. Eu aș completa pe toată lumea și aș zice că toți oamenii sunt faini, buni, cu lucruri bune și rele, doar că unii poate nu și-au dat seama de asta. Dumnezeu ne iubește pe toți și ne dă fiecăruia șanse în viață să ne alegem calea, unii reușim, alții mai puțin, dar cert e că toți suntem faini, că așa ne-a creat Creatorul. 

O mândrețe de bunic
M-am născut după cum v-am mai spus pe meleaguri maramureșene, acum 55 de ani, într-o zi de ianuarie, într-un loc frumos și care arată ca-n basme când îl privești, denumit Desești. Un loc pitoresc, asemănător cu Valea Jiului, situat la poalele drumului ce urcă în renumitul Pas Gutâi. 
Am fost căsătorit, actualmente sunt divorțat. Am o fată frumoasă și isteață, pe nume Ioana, care locuiește la Desești și unde va derula o mică afacere, o pensiune turistică ce se află în curs de finalizare. Este căsătorită cu Bogdan, un băiat de treabă din Baia-Mare. Am de asemenea și o frumusețe de flăcău, un nepot, pe nume Ștefan, în vârstă de doar cinci luni, de care sunt tare mândru și de care tare mă mai bucur întotdeauna când îl văd. Să dea Domnul să se facă mare și să fie sănătos!

Din constructor civil - restaurator
Am urmat școala primară la Desești. Apoi, viața m-a dus să fac liceul la Baia-Mare, liceu cu profil construcții. După absolvirea acestuia am început să lucrez. Lucrul meu la început de carieră a ținut de cu tot alte activități de care m-am apucat după 1991, deci de 29 de ani încoace de când am intrat pe munca de restaurare în construcții. Era o muncă desfășurată tot în construcții, dar construcții civile, industriale, unde am învățat mai multe meserii, făcând de fapt cam tot ce se poate face în construcțiile civile, de la muncitor necalificat, până la zidar, tencuitor, sudor, dulgher, tâmplar, betonist și tot ce mai este pe-acolo. Dar de atunci cel mai mult mi-a plăcut să lucrez cu lemnul și probabil nu întâmplător am ajuns restaurator după aceea, ținând cont că foarte multe obiective culturale și religioase vechi, au avut lemnul ca element de bază. În 1991, am plecat de la construcții civile și m-am îndreptat spre restaurare, ceea ce m-a făcut să fac și un curs de restaurare la Sighetu-Marmației, unde m-am calificat ca restaurator, asta după câțiva ani de practică în domeniu, firește, unde am învățat de la cei mai buni această frumoasă meserie. 

Cătană în Dobrogea
Armata am făcut-o în 1985 la un Regiment cu renume mai de spaimă, ca să zic așa, Regimentul de Infanterie Mecanizată de la Tropaisar - Constanța. Acolo, pe vremuri, era batalion disciplinar pentru cadrele militare, un loc renumit printre lumea militară. În 1985 am învățat acolo tehnici de cercetare și diversiune în infanterie. Toată armata de un an și patru luni a fost grea, de la un capăt la altul, cu multă școală și instrucție militară pe domeniul de care v-am zis. Munci agricole noi n-am prins, mulți de prin Infanterie erau duși, dar pe noi nu ne-au dus, deoarece eram un Regiment special și care trebuia instruit la sânge pentru apărarea frontierelor în caz de atac al inamicului țării, cum ni se spunea, indiferent în ce zonă a țării apărea conflictul. Noi, în caz de ceva trebuia să fim în primele linii, alături de mecanizate, tancuri și blindate și aviație, dar și de antiaeriană în cazul în care trebuia să apărăm orașe mai mari. Au fost multe pe care le-am învățat în armată și care mi-au plăcut, dar și destule lucruri mai puțin bune, că toată lumea știe ce condiții existau în armată, începând de la hrană și până la condițiile de cazare. Dar armata să știți că pe mine m-a făcut într-adevăr bărbat! Nu știu ce cred alții, dar eu asta am simțit atunci și când văd că azi sunt unii tineri care nici să-și împacheteze niște haine în dulap, neîndemânatici, lenți, dar să mai și știe să tragă cu pușca, mă întreb dacă-i bine așa? Eu cred că nu… Mă rog sunt alte vremuri, armata e plătită acum, dar totuși, unii tineri dacă ar face armata cu siguranță s-ar mai deștepta, ar deveni mai bărbați… și mult mai repede, pe la 20 de ani, nu pe la 30-40, când unii și atunci tot copii se cred, trăind pe spinarea părinților sau bunicilor. Nu-i normal.

Pătrunzând „Taina lemnului” 
- Să revenim la anul 1991. Cum a ajuns Ion Tupiță să lucreze în restaurare?
- Revenind la anul 1991, în toamna acelui an, cunoscându-l pe fostul patron al meu, să dea Dumnezeu să-l odihnească, fie iertat, un om de o cultură vastă, Vasile Bârlea, un om de artă și muzeograf de meserie, am mers să lucrez la firma de restaurare a dumnealui, care a funcționat până în 1997 sub denumirea de „Taina lemnului”. Firma aceasta există și astăzi, fostul asociat al domnului Pârlea își continuă și azi afacerea. Atunci, în 1991, domnul Bârlea m-a întâlnit întâmplător și m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu dumnealui în domeniul restaurărilor. La care eu i-am spus că da.

Muzeul satului din București. Prima lucrare. Pe schele - ca baletiștii pe sârmă…
- Cum a fost prima lucrare în restaurare, vă mai aduceți aminte?
- Țin minte că prima lucrare a fost reparațiile la un acoperiș-șindrilă a unei case vechi la sediul Muzeului Satului din București. Grea. Aveam de schimbat anumite elemente din structura șarpantei la o casă veche tare. A fost migălos, în primul rând, dar și periculos, că trebuia să fim atenți să nu năruim acoperișul, ba chiar și casa. Lucram pe schele ca dansatorii pe sârmă, balet nu altceva. Pe urmă, tot la Muzeul Satului, am avut de montat șindrila la clădirea principală a acestuia. Cam astea două au fost primele lucrări. După ce am terminat totul, le-a plăcut celor de-acolo cum am lucrat și încă un an și jumătate de zile, poate mai mult, ne-au tot dat alte lucrări, unele după altele, la restaurări de porți, garduri, bârne și grinzi și tot felul. Cum terminam una, după o lună-două-trei, cum primeam altă lucrare... Ah, să nu uit, ultima lucrare acolo, atunci, că apoi am mai revenit în alți ani, am avut o casă veche tradițional românească de montat. Asta ne-a luat ceva timp, câteva luni, dar am montat-o ca la carte!
A urmat apoi o destul de lungă perioadă, de câțiva ani, când firma unde lucram a prins mai multe lucrări de restaurare la biserici vechi din lemn.

Păușa. Prima biserică restaurată complet. Încă 40 de biserici
- Oh, credem că a fost o etapă frumoasă, interesantă… Care a fost prima biserică restaurată?
- Prima biserică restaurată atunci, pe la finele anului 1993 am început treaba, a fost o biserică din Sălaj, la Păușa. Acea biserică nu era datată undeva în ce an a fost clădită, dar existau însemnări vechi de prin anii 1720-1730. Acolo am făcut restaurare completă, începând de la acoperiș, structura de lemn a pereților (unde a trebuit să schimbăm câteva elemente de bază din lemn), până la pridvor și ușă, altar și așa mai departe. Ani mulți după aceea ne-am ocupat numai de biserici de lemn vechi, fie că vorbim de Ardeal, de Moldova sau Muntenia. În total, de când lucrez, am restaurat undeva la peste 40 de biserici vechi de lemn din toată țara, acasă, pe un caiet, am scrise toate aceste biserici. Când mă uit pe listă, mă bucur și azi că n-am uitat cum a fost la nicio lucrare, semn că mintea, creierul încă sunt tinere. Bine, glumesc… dar să știți că e greu să ții minte, după zeci de ani, o lucrare sau alta. Tupiță încă le mai ține minte. Nu uit nici azi de bisericile din județul Cluj, de la Cizer și Pretind, niște biserici extraordinare, transmutate din județul Sălaj în 1968. Biserica din Cizer datează din anul 1773 și se păstrează din anul 1968 în Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, fiind clădită de marele Horea. De altfel, ambele biserici fac parte din acest parc etnografic. Biserica din Cizer este probabil una dintre cele mai reprezentative biserici românești din Transilvania și este considerată pe bună dreptate, existând și mărturii destule în acest sens, ca fiind lucrarea de căpătâi a meșterului de biserici Vasile Nicula Ursu, nimeni altul decât marele Horea, de la finele anilor 1700. Din ce am vorbit cu cei de-acolo din Sălaj și din ce am citit, în anul 1848 toată lumea din satele dimprejurul acestei biserici s-au strâns acolo la aflarea veștii că patriotul fără egal, Crăișorul Munților, „Avrămuț al moților”, cum îl alintau sălăjenii și mocanii din zona Clujului pe avocatul și patriotul-martir Avram Iancu, se află acolo, printre ei, îndemnându-i pe țărani la revoltă ca să scape pentru totdeauna de iobăgie. Și v-am dat doar un exemplu, că am putea scrie o carte cu fiecare din cele peste 40 de biserici… inclusiv biserici de lemn din Moldova (ei au foarte multe biserici vechi din piatră), cum ar fi o biserică de piatră ridicată în 1487 de Ștefan cel Mare la Pătrăuți, o altă capodoperă universală, inclusă de UNESCO în patrimoniul universal în anul 1993, cu puțin timp înainte, cam la vreo doi ani, dacă bine mai țin minte, să o restaurăm noi pe partea de șindrilă, pe care am schimbat-o. Tot în Moldova am avut o lucrare foarte mare la o biserică de lemn de la Drăgușeni din județul Suceava, construită pe la finalul anilor 1700 din bârne de stejar, cioplite la muchii, niște „cheotoare cu zăvoare duble”, la bază, soclul ei fiind din piatră.

Cu tata, la lucru la Muzeul „Astra”. Lucrări fără număr…
- Ce alte obiective ați mai restaurat după aceea?
- Foarte multe. Nu uit că am lucrat o scurtă perioadă și cu tata la muzeul „Astra” din Sibiu. Tata, pe nume Gheorghe, e mort, Dumnezeu să-i dea odihnă, era zidar și lucrător în lemn. De fapt era policalificat și știa să facă de toate, avea cum se zice meseria în sânge. Mama, Maria, trăiește în satul meu natal, Dumnezeu să-i dea sănătate și zile! Are 79 de ani, dar încă se ține bine și tare mă bucur să o am încă! Am lucrat de toate până acum în restaurare: la muzee, în gospodării țărănești vechi, la diverse palate și conace vechi, la multe, nici nu mai știu câte au fost în cei 27 de ani. La Timișoara, la Pădurea Veche am avut la muzeul de-acolo de restaurat două case vechi, lucrare mare și atunci. Apoi, la muzeul etnografic din Cluj, lucrări mari la câteva case foarte vechi, plus biserici de lemn, la Pitești, la Băbani, o biserică restaurată de asemenea din temelii, nu demult tare, ce a fost ridicată pe la 1500 și ceva…

Timpuri grele pentru restauratori. 4 ani sezonier… 
Între 2000 și 2004 am plecat de la actuala firmă, muncind sezonier, tot în restaurare. Au fost ani grei, deoarece în acei ani nu s-au alocat bani prea mulți la cultură pentru restaurare și firma avea ceva probleme. M-am descurcat atunci cum am putut. Cultura era la pământ în acei ani, deși, culmea, Adrian Năstase se declarase un apărător al culturii românești și un mare iubitor de artă. Poate pentru el, că pentru țară mai puțin… dar să nu se creadă că fac politică sau ceva, vreau doar să spun că în perioada aceea, restauratorii au dus-o cel mai greu de când a existat democrația asta de care se vorbește în ultimii 30 de ani. Nu pot să uit ce patru ani grei am avut eu și colegii, cum nu existau lucrări sau cum se dădeau lucrări cu… dedicație, doar la anumite firme. 

Un nou început la „Axa Reconst”. Noi lucrări la „Tribunalul vechi” 
Ei, a trecut… Acum muncim iar la firma „Axa Reconst” din Sighetu Marmației, firma domnului Tivadar Gheorghe, un om deosebit, la care lucrez din 1997, după decesul primului patron, domnul Bârlea, de care v-am vorbit, cu această întrerupere de 4 ani de care v-am zis mai înainte. 
Au urmat după 2004, timp de 16 ani, foarte multe alte lucrări, e greu să le amintesc acum pe toate. Poate vi le spun altă dată. Ultimele lucrări, înainte de a veni aici, ca să încheiem acest capitol, au însemnat lucrări de reabilitare a unor cămine culturale, la noi, în Maramureș în general, la Cărpiniș lângă Țara Lăpușului, la Tămaia și altele. Tot acum, în timp ce vorbim, am colegi care lucrează la o biserică veche din Covasna, iar o altă echipă, împreună cu Ionică, colegul meu, s-a apucat de treabă la Alba-Iulia, la Săliștea, la fel o lucrare ce se apropie de final. Urmează altă lucrare la Sighetu Marmației, unde voi ajunge și eu, la clădirea ce adăpostește judecătoria de-acolo (localnicii îi spun „Tribunalul Vechi”), o clădire considerată monument categoria A, construită undeva prin anii 1800, nu mai știu exact data și unde pentru reparații capitale și restaurare se vor investi peste 2 milioane de euro din câte știu.

Gânduri frumoase la despărțirea de Petroșani
- Fiindcă ne apropiem de final, deși multe ar mai fi de zis, l-am întreba pe meșterul Tupiță ce părere și-a făcut de Valea Jiului, de Petroșani, de oamenii de aici?
- Ca peste tot în țară, îmi place să las loc de „bună ziua”, că tot așa am început și interviul. La fel și aici, oamenii sunt de treabă, cu nimic mai rău sau mai buni ca în alte părți. Și să știți că asta e concluzia mea la modul general: peste tot sunt oameni de treabă și oameni răi, nu se poate face un clasament că ăia sunt mai buni, sau ceilalți sunt mai răi… Valea Jiului e frumoasă, cum rar vezi în țară așa ceva, trebuie însă lucrat la ea ca la orice. Trebuie puțin mai multă culoare, trebuie blocurile puțin mai reabilitate, acoperișuri în primul rând, trebuie pus în valoare tot ce aveți aici. Am umblat și eu prin lume și pot să vă spun că nu sunt multe zone ca Valea Jiului sau ca zona Maramureșului. De aceea trebuie să mulțumim Domnului că ne-am născut în astfel de zone și să nu cedăm, să le păstrăm, să ne păstrăm tradițiile, religia, obiceiurile, iar ce avem să întreținem mai mult, pentru copiii noștri. Va veni vremea când și țara noastră va fi una mândră, că avem de toate, doar trebuie să știm să facem ce trebuie. Mă opresc aici și le transmit tuturor petroșenenilor, domnilor și doamnelor din primărie, cu care am lucrat în aceste peste 20 de luni, domnului primar, multă sănătate și bucurii, multe satisfacții profesionale. Și dumneavoastră, celor de la ziar, care ați reflectat corect și minuțios activitatea noastră, vă doresc toate cele bune și să vă ajute Dumnezeu în toate! La revedere, Valea Jiului, sper să ne vedem cu bine și altă dată, dacă o mai fi să venim aici… Poate la inaugurarea muzeului, dar cine știe ce va fi atunci, ce treabă avem. Oricum, Petroșaniul are parte de-acum de un muzeu adevărat și mă bucur că am pus și eu umărul la acest lucru. Felicitări încă o dată tuturor celor care au prins acest proiect. Ah, și să nu uit, le mulțumesc colegilor și celor care ne-au sprijinit munca, astfel că am putut duce la capăt toate lucrările incluse în acest proiect deosebit.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter