18.01.2021,  22:31:59 | 0 comentarii | 124 vizualizari
Alin Rus vă prezintă a șasea mineriadă: Mineriada de la Stoenești - 16-17 februarie 1999 (VII)
de Ziarul Vaii Jiului

Deoarece sunt unul dintre oamenii care au suferit nemeritat în urma acestor evenimente m-am întrebat cine este responsabil pentru această mineriadă. Răspunsul este unul singur: responsabili sunt organizatorii. Eu cel puțin nici nu am vrut să merg. Dar ei mi-au zis: „Vii cu noi, vii cu noi!“ Și asta a fost oarecum și sub formă de amenințare în sensul că: „Dacă nu vii cu noi, mergi și lucrezi în altă parte, nu aici!“ Eu în urma acestei mineriade puteam să-mi pierd viața. În orice caz am avut noroc că m-a operat imediat medicul de la Drăgănești căci altfel făceam septicemie și muream până la Petroșani, fiindcă mi-a intrat vatelină de la haină în rană și aceasta începea să se infecteze. Iar eu am vrut inițial să mă operez numai la Petroșani… Am avut de tras de pe urma acestei mineriade. O lună nici nu am putut să mă mișc prea bine. Dar am fost bucuros că am scăpat cu viață! (Zeno Nicoară — șofer)

Pagubele produse mijloacelor de transport ale minerilor au fost foarte mari, așa cum a fost menționat și în unele articole de presă: „După ora 7.30, când au fost imobilizați și ultimii răzvrătiți, comuna Stoenești arată ca după un accident rutier de mari proporții. Toate autobuzele, dubele și autoturismele personale ale minerilor, care fuseseră parcate în preajma barajului, aveau geamurile sparte, cauciucurile dezumflate pentru a nu putea fi folosite la retragere, iar caroseriile erau bușite.

 

RETRAGEREA MINERILOR: SOLIDARITATE ȘI LAȘITATE

Violența forțelor de ordine în atacul de la Stoenești a fost cu totul ieșită din comun:

Eu am fugit pe câmp și apoi am intrat în casă la un cetățean. Nu am să-l uit în viața mea pe omul acela, dacă mai trec pe acolo vreodată am să-i dau de băut că merită într-adevăr. Fratele meu a luat-o la fugă pe dig de nu au mai reușit să pună mâna pe el. Dar l-au prins în gară la Drăgănești-Olt. Eu am rămas la omul acela în curte, unde am intrat într-un coteț de găini. Am avut noroc că nu ne-a văzut nimeni în afară de proprietar, dar acesta nu a spus la nimeni deși putea „să ne dea în gât“. Era un coteț cu un fel de pod foarte îngust încât de abia încăpeau doi oameni. Am stat acolo vreo patru ore și jumătate. De frică nici frigul nu l-am simțit, pentru că mi-am văzut moartea cu ochii. Erau foarte violenți cei din forțele de ordine! Nu mai erau jandarmi, erau forțe de ordine în toată regula, toți îmbrăcați în negru, toți uriași… Am stat acolo cu încă un ortac și am văzut cum îi prindea pe ăștialalți mineri și cum îi bătea. Să te păzească Dumnezeu! Nu-i doresc la nimeni așa ceva! Am văzut cum l-a bătut și pe unul de-al nostru. Din două picioare l-au pus jos! A fost o luptă cum numai în filme mai vezi. După patru ore și jumătate a venit proprietarul la noi și ne-a spus: „Veniți, că s-a liniștit treaba!“ Nouă însă ne era frică și îi ziceam: „Nu ieșim, dom’le, că ne dai în gât!“ „Veniți, că nu vi se întâmplă nimic“, ne spunea el. Ne-a chemat în casă, ne-a dat să mâncăm după care ne-a spus: „Vine ginerele meu care e plecat acum la Caracal și va avea treabă la Craiova și vă duce cu mașina el“. (Marian Holban — lider sindical la EM Paroșeni)

Înconjurați și loviți din toate direcțiile, în plină noapte, unii răniți sau bolnavi, minerii au căutat fel de fel de stratageme pentru a scăpa din vâltoarea luptei:

Noi am fugit dincolo de baraj și am luat-o dincolo de digul Oltului. Dar am fost prinși înainte de comuna Titulescu de o gardă de jandarmi unde ne-a pus să ne descălțăm ca să vadă dacă nu avem cuțite sau alte corpuri contondente. (C.M. — lăcătuș la EM Paroșeni)

Ofițerul acela mi-a zis: „Ai noroc că ești om bătrân că altfel ți-aș băga pumnul în gură!“ Ne-au luat declarații și amprentele apoi ne-au dat drumul. Ne-au dat și niște bilete ca să nu se mai lege nimeni de noi dacă ne întâlnește mai încolo. După ce ne-au dat drumul, ne-am întâlnit cu niște săteni, cu preotul satului care lucrase la Petrila, a mai fost acolo un sătean bătrân care lucrase în trecut cu mine și aceștia ne-au dat să mâncăm și s-au purtat extraordinar. Până atunci i-am subestimat pe olteni, dar atunci mi-am dat seama că sunt niște oameni de toată stima. De acolo am luat-o pe jos tot așa până la Craiova. Înainte însă de a ajunge la Craiova pe colegul meu l-a apucat o criză de rinichi. A trebuit să-l duc aproape pe spate până la Craiova. Am zis: „Cum? Ortacul meu să moară aici? Nu, prietenul meu nu are voie să moară aici!“ Așa că l-am cărat aproape pe spate, în jur de patru kilometri și alți treizeci l-am dus sprijinit de umărul meu. Apoi el a vrut să se pună jos să doarmă acolo în câmp pe o căpiță de fân. Dar nu l-am lăsat că era foarte frig afară. I-am zis: „Bă, tu dacă te pui jos, aicea o să mori!“ L-am luat iarăși în spate și la drum! „Nu puteam să îl las pe prietenul meu să moară acolo!“ (V.C. — fost maistru minier la EM Paroșeni)

La intrare în Craiova am găsit un tir de ocazie. Șoferul știa situația noastră, adică că am fost bătuți…, și ne-a dus până în gară. Am mers cu trenul până la Sadu. Acolo am ajuns la localul Castrul Roman, un local unde patronul, care fusese miner la mina Vulcan, ne-a dat țigări gratis iar șoferul lui ne-a dus la pod la Sadu și ne-a lăsat la stația Peco de la intrarea în localitate. Dar acolo nu am stat mult și au venit niște jandarmi la noi. Tot atunci am văzut venind mașinile de la Stoenești, cu bordurile sparte, cu scaune rupte, distruse. Le puseseră ai noștri cumva pe picioare dar șoferii erau toți cu fulare legate la gură fiindcă parbrizele erau toate sparte. (C.M. — lăcătuș la EM Paroșeni)

Totuși, nu toți minerii s-au retras, s-au ascuns ori au fost prinși; a existat un grup de rezistență care s-a opus jandarmilor câteva ore pe terasamentul căii ferate din Stoenești La intrarea în Craiova, pe la Ișalnița, a fost un fel de baraj de jandarmi care s-a retras repede astfel încât nu am stat decât câteva minute. (...) După acest episod, am mers continuu până la Stoenești unde întreaga coloană s-a oprit iar nouă ni s-a spus: „Haideți, bă, jos că îi baraj, nu ne lasă ăștia să trecem!“ De fapt, noi nu am fost atacați imediat ci doar după o vreme. Eu eram în unul dintre ultimele autobuze, astfel încât am auzit mișcare puternică în spatele ultimelor mașini. Erau de fapt mașinile cu jandarmii care creaseră diversiunea la Ișalnița, mi-am dat seama imediat de asta. Astfel, noi eram blocați de tot. În stânga era Oltul, în drepta erau case, în față barajul și podul de peste Olt iar în spate jandarmii cu mașini. Nu aveai unde să mergi. Apoi au început imediat să tragă cu gaze în noi. La început noi am vrut să ripostăm dar de fapt nici nu aveai cu ce, fiindcă eram pe șosea. Nu aveai nici măcar de unde să iei o piatră. (...) Ne-am dat seama că de data aceasta „era mai groasă gluma“. Cei din forțele de ordine erau și mai mulți ca noi și, în plus, cunoșteau locurile. O mare parte din mineri, la fel ca și mine, au reușit să treacă prin curțile oamenilor și să ajungă la calea ferată. Lângă calea ferată s-a strâns un grup mai numeros de mineri din care am făcut parte și eu. Acest grup a reușit să facă față jandarmilor până s-a făcut ziuă. La calea ferată aveam și bolovani așa că jandarmilor le era greu să se apropie. Dar au ripostat foarte dur. Trăgeau cu gloanțe de cauciuc și gaze lacrimogene, și nu în jos ci direct în noi; iar dacă te lovea un proiectil din acela în față te băga automat în spital. Și în picioare dacă te nimerea îți rupea picioarele. Numai în piept sau în spate dacă îți trăgea mai puteai să scapi fiindcă cei mai mulți dintre mineri aveau haine groase pe ei. Pot să zic că au fost destui loviți iar eu am avut noroc că am scăpat. (...) Toți cei care au scăpat până la urmă s-au deplasat în grupuri răzlețe spre Caracal, pe arătură, pe câmp direct. Deasupra noastră survolau însă elicoptere. Eu eram într-un grup de 10-15 mineri. În locul respectiv erau un grup de forțe DIAS. Când am ajuns acolo ne-au întrebat: „Cei cu voi? Nu știți unde-i Cozma?“ „Nu știm, de unde să știm“, i-am răspuns. Ne-au spus să scoatem tot ce avem de prin buzunare: telefoane celulare, bricege, cuțite sau ceva arme albe. Așa ceva căutau. Aveam și eu un briceag de desfăcut conserve dar nu am vrut să îl dau fiindcă nu vedeam de ce. Dar am scăpat necontrolat… (C.V. — lăcătuș la EM Vulcan)

(Din volumul „Mineriadele între manipulare și conștiință muncitorească”, Ed. „Curtea veche”, București, 2007)


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 5 ori 4  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





* * *
Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!



* * *










* * *
Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Display-uri
Publicitare 2020
0721 722227
Promoţionale 2020
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter