Iată că neobositul cutreierător de locuri pitoreşti şi în acelaşi timp esenţiale, Francisc Kalman, locuitor din toate timpurile al oraşului nostru, revine cu o nouă rundă de „Note de călătorie din Asia Centrală”, respectiv din Kyrgyzstan, acolo unde a lucrat o bună bucată de timp, integrându-se cu brio în viaţa acestora şi însuşindu-şi cu multă bunăvoinţă o mare parte din cunoştinţele şi stările de fapte întâlnite acolo. Cu scrierile domnului Francisc Kalman ne-am mai întâlnit acum câteva luni (tot în paginile publicaţiei noastre) şi am respirat din rândurile prezentate acolo parfumul unor ţinuturi pline de mister şi originalitate un adevărat mozaic de lucruri şi stări de fapte inedite din Afganistan (un stat rămas puţin mai neexplorat decât din punct de vedere militar) şi căreia a reuşit să-i confere valenţe mai umane şi mai aproape de viaţă, deşi autorul a cunoscut şi latura mai obscură a acestei ţări. Odată cu trecerea la o altă ţară din aceeaşi zonă, se pare că orizonturile se mai luminează, puterea de observaţie prinde noi valenţe şi (lucru care m-a încântat în mod deosebit) însăşi exprimarea (în scris) prinde o formă nouă, bine fondată, cu ideile inerente şi bine construite, autorul dovedindu-se un excelent povestitor, cu reale aptitudini de cronicar. Un cronicar doct, interesat de latura ascunsă a lucrurilor, plin de înţelegere faţă de trăirea şi existenţa semenilor săi de pe acele meleaguri. Acolo, departe de casă, în locuri pe care doar le visa cândva, Francisc Kalman regăseşte istoria şi, de ce nu?, o parte din visurile sale de cunoaştere şi (dacă nu e prea pretenţios) exprimare. Deci să-l urmăm în acest joc al cuvintelor pe firul naraţiunii şi al întâmplărilor pe meleagurile unei ţări despre care unii dintre noi cunosc atât de puţin menţionez că toate fotografiile, crâmpeiele de amintiri sunt imortalizate pentru veşnicie de către autor. În prima parte ni s-a descris ajungerea autorului acolo. Rămânem cu el, încă câteva pagini zilnice.

Șeful, un fost pilot, din Singapore, (tată afro-american, mamă indiancă) ne-am înţeles foarte bine tot timpul. În drum către casă, văd că toate geamurile până la etajul II-III sunt cu gratii.

 

 

Oraşul Bishkek, aproximativ jumate milion de oameni, kirgyzi şi ruşi, tadjici, uzbeci, uyguri, şi expaţi, indieni, pakistanezi, chinezi sau mongoloizi, puţini americani şi europeni, canadieni, australieni.

Fiind la altitudinea de 750 m este cam ca şi Petroşaniul, pe un platou imens, înconjurat de munţi înalţi, Tien Shan, maiestuoşi, la 20-30 km depărtare de marginea oraşului, cu vârfuri veşnic înzăpezite, cel mai înalt fiind Vf. Lenin, aproape7900 m. Am reuşit o ascensiune pe muntele Kaş-ka-Ssu. Cam zece Parângi, grupaţi într-o geometrie ciudată, unele piscuri ajung până pe la 4000 m. Un telescaun mai vechi, după cum apare, dar funcţional, m-a urcat la altitudinea de 3000 m, de unde am mai urcat foarte puţin, din cauza frigului şi nefiind echipat corespunzător, m-am mulţumit cu atât.

Totul pare a fi uriaş şi în Bishkek, drumuri drepte, lungi, cu câte şase benzi, majoritatea, cu circulaţie în ritm alert, se depăşeşte când pe stânga, când pe dreapta... Parcuri imense, multe la număr, cu păsări şi veveriţe. Și seara lilieci mulţi, îi văd mai mult ca o părere. Am făcut multe plimbări lungi, admirând, observând şi făcând veşnic comparaţii cu ceea ce ştiam de acasă. Plimbările de regulă pe jos, cu taxiul fiind cam scump, şi veşnic cu târguială, taximetrişti şmecheri... Iar autobuze nu sunt, doar nişte maxi-taxiuri, mai mici ca ale noastre, în care nu puteam circula în picioare, foarte aglome­rate tot timpul. Cel mai mult îmi plăcea să mă plimb pe Jibek Jolu, în traducere Calea (drumul) Mătăsii. în zilele de sărbători islamice vedeam familiile care se întâlneau în piaţa centrală şi după ce se îmbrăţişau cele două căpetenii - de regulă decanii de vârstă - toţi se îmbrăţişau şi se pupau, să le ajungă până la anul.

Am văzut şi bazarul din Dardoi, cel mai mare târg care l-am văzut vreodată, se spunea pe acolo că ar fi cel mai mare în Asia Centrală. Este cam cât Petroşaniul de întins, pierzi vreo două ore ca să găseşti un loc de parcare. Și marfă de toate felurile, vânzători şi cumpărători de toate naţiile. Poţi cumpăra şi un submarin, dacă te înţelegi la preţ şi la felul în care să ţi-l împacheteze şi să ţi-l livreze.

Muzică românească - în Bishkek, am ascultat în mai multe locuri. De ziua României am fost la o festivitate organizată de ambasada română. O formaţie de muzică populară ne-a încântat cu ceea ce este reprezentativ, iar o formaţie tradiţională kirgyză la fel. O artistă kirgiyă, m-a surprins efectiv cântând cu un fel de dram bă, mai multe piese kîrgyze. Ce instrument simplu, şi ce se poate face cu el. Mai la sfârşit cele două formaţii s-au întrecut prin interpretarea melodiilor preluate, kirgyzii cântau româneşte iar ai noştri cântau kirgyzâ. Micuţa kirgyză iar a supus audienţa cântând perfect o melodie de muzică uşoară “Melancolie, dulce melodie” şi surprinzător pentru mine foarte bine ca text, pronunţie etc. A doua zi mi-a explicat translatoarea, la firmă, că această piesă a fost în topurile kirgyze, pe vremuri. Și ea ştia melodia destul de bine, aproape integral.

Acolo la Ziua României am cunoscut familii de moldoveni care trăiesc într-o comună, la vreo 50 km de oraş. Dar numai vreo doi bătrâni mai vorbeau româna, săracii numai cu lacrimi în ochi de fericire că au cu cine vorbi. Și am stat cu ei vreo două ore, vorbind despre toate cele. După ani lungi de muncă trăiau dintr-o pensie, care nu vreau să o pomenesc, mai mult decât infimă. Norocul oamenilor aceştia este că sunt sănătoşi şi au un pic de pământ, care la dă bucatele necesare traiului. Bishkek pe drept poate fi denumit oraşul parcurilor. Parcuri întinse, cu multă vegetaţie, arbori de diferite soiuri îţi oferă o umbră protectoare în zilele caniculare ale lunilor de vară. Ronduri de flori, trandafiri, îţi încântă privirea, iar printre copaci, păsărele colorate cântă de dimineaţa. Aleile sunt mereu pline, mulţi tineri se plimbă, unii stau pe bănci şi citesc, ascultă muzică. La intrările din parcurile principale zeci de fotografi, cu aparate, foarte ciudate unele te îmbie să imortalizezi momentul. Statui impozante sunt aşezate pe socluri înalte, multe dintre ele fiind de pe vremea comunismului. Niciuna nu a fost dărâmată, secera şi ciocanul convieţuieşte cu simbolurile naţionale kirgyze sau construcţiile noi, realizate de o societate care încearcă să îşi găsească drumul şi valenţele.

Multe expoziţii pe aleile parcurilor, începând din primăvară, cu lucrări de sculptură, pictură, artizanale. Mai ales uzbeci şi tadjici, dar nu numai, te îmbie cu fel de mărfuri, toate cu amprenta estului. Bătrânii se plimbă calmi, îşi poartă părul alb sub pălării kirgyze, crăpate în faţă. De sărbătorile laice îşi mai pun şi medaliile de veterani, purtându-le cu multă mândrie. Cu vreo doi bătrâni am reuşit să schimb câteva vorbe, despre viaţa lor, despre ce au pătimit de-a lungul vieţii, începând de la marele război, cum ziceau ei, şi terminând cu războiul din Afganistan, unde au suferit fii lor. Îşi aşteaptă cuminţi rândul, când îşi vor lua locul din cimitir, fără fast sau ceremonii deosebite, după un ritual islamic. Deocamdată se luptă cu viaţa, şi cu pensia care şi-a pierdut puterea de cumpărare.

 

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.