03.11.2011,  18:21:01 | 0 comentarii | 1037 vizualizari
Mâini de om, mâini de artist
de Ziarul Vaii Jiului

Din metal se construiesc poduri ori schele. Cu acestea se clădesc oraşe. Metalul  este ceva rece, este ceva care-ţi proiectează în minte, atunci când te gândeşti la el, mii de ciocane care-l lovesc. Există chiar şi o vorbă: „Bate fierul cât e cald”. Odată ce se întăreşte îşi definitivează forma. Câtă imaginaţie îţi trebuie să transformi ceva rece, fără suflet, în artă? În Petrila, există un om care ştie răspunsul.
Viorel Stroie locuieşte în Petrila pe strada Republicii numărul 40. Deasupra porţii lui atârnă un semn, care de fiecare dată când treceam pe lângă el îmi trezea o curiozitate aparte. „Confecţii meta­lice”... Ce poate să ascundă acest semn, mai ales că numărul casei nu este un număr tradiţional, pe care îl găseşti la majoritatea caselor. E un număr lucrat dintr-o simplă tablă de aluminiu, dar este un număr lucrat cu imaginaţie, lucrat cu mână de artist. De fapt, casa de la numărul 40 a fost transformată într-un măreţ atelier propriu, un atelier multifuncţional. Găsind poarta închisă, am sunat la un număr pe care l-am văzut pictat pe semn. „Vin acuma să vă deschid. Eram în casă şi se pare că am uitat poarta închisă”. În timp ce îl aşteptam pe domnul Stroie să vină să-mi deschidă poarta, am studiat puţin locul în care mă aflam. Casa de la marginea străzii, la început, nu stârneşte niciun interes, dar când observi atelierul construit în continuarea ei, parcă începi să-ţi pui diferite întrebări: „Oare ce face omul ăsta aici? Bate fierul cât e cald?”.
Viorel Stroie este un tip înalt cu alură de atlet de performanţă, cu ochii mici albaştri. Privirea îi zburdă tot timpul, ochii nu-i pot sta liniştiţi nici măcar două secunde. Când a dat noroc cu mine, mâna lui aspră îmi spunea o bucată din viaţa lui. „Pofteşte în atelier. Aici îmi petrec eu tot timpul. Asta e afacerea mea”. Atelierul este prin definiţie un loc în care de obicei găseşti haos. Pentru mine, în atelierul domnului Viorel domnea haosul. „Arată aşa că am adus de afară tot felul de lucruri, că mi-au venit nişte lemne. Uite, dacă vezi, mai în spate, am chiar şi un butoi. Era butoiul în care făcea vin tata, fie iertat”. Pentru domnul Viorel, cuvântul haos încă nu a fost inventat. În timp ce îmi aranja un loc unde să mă pot aşeza, toate lucrurile era mutate dintr-o parte în alta, aşezate frumos şi cu migală. „ Știu tot ce am aici. Îţi dai seama cum ar fi dacă în mijlocul unei lucrări ar trebui să caut un ciocan şi nu ar fi la locul lui?”.
La prima vedere, atelierul pare împărţit în trei locuri distincte. Unul în care sunt expuse diferite elemente de fier forjat, un spaţiu mare plin de lucruri care parcă are alt scop decât acela de a fi depozit şi biroul în care domnul Viorel îşi definitivează operele de artă. „Metaloplastia este unguent pentru sufletul meu. Asta îmi place cel mai mult să fac. Fierul forjat este afacerea iar metaloplastia este plăcerea. Uite acolo în spaţiul ăla mare, unde e şi butoiul, voi da tot jos, voi pune rigips şi acolo va fi peretele unde îmi voi expune lucrările. Momentan, lucrările mele sunt expuse la mine în casă. Am un perete plin de ele”. Metaloplastia sună ciudat în urechile unui necunoscător ca şi mine. Parcă ar fi o operaţie chirurgicală, unde se combină metalul şi plasticul. Îl rog pe domnul Viorel să îmi explice cum se creează metaloplastia asta. Se ridică de pe scaun şi scoate din dulapul roşu, din spatele biroului, câteva lucrări. „Hai la birou să le poţi vedea mai bine!”. Le aranjează ca şi cum le-ar potrivi pentru o mică expoziţie şi aprinde lampa făcută parcă din nişte forme de munţi. „Eu am o slăbiciune pentru Eminescu şi pentru flori. Hai să-ţi explic procedeul. Aşa... Păi, totul porneşte de la o tablă de cupru, e uşor de lucrat cu ea şi are şi o culoare faină. Am, apoi, nişte matriţe pe care le pregătesc cu desen cu tot, care este făcut de mine desigur. Tabla de cupru se pune pe matriţă şi cu ciocanele şi cu lansetele - aşa le zicem noi la sculele astea - încep să o ciocănesc. Tabla se împinge şi pe faţă şi pe dos până ce desenul iese în basorelief. Lucrarea finală se umple cu smoală, smoală pe care o topesc aici pe o mică plită, că în casă nu pot că-mi urlă nevasta. O umplu cu smoală că aşa e mai trainică, durează mai mult. Apoi, o coc puţin la flacără, să capete luciu. Și, la final, aleg suportul. Mie îmi place cum ies pe lemn, e aşa ca rama unui tablou. Lemnul îi dă de cele mai multe ori frumuseţea de care are ea nevoie. Dar de foarte multe ori încerc să le combin, chiar şi cu fier forjat. Depinde cum vrea şi clientul”.
Fiecare mişcare şi desen al mâinii prin aer îmi dă de înţeles că domnul Viorel este un artist precis şi fiecare lovitură de ciocan are un scop unic. Mâinile dornice de artă îmi tot arătau chipul lui Eminescu, chip adâncit în culoarea cuprului. „Am în casă o mulţime de lucrări de pe la expoziţiile mele sau de la expoziţiile de grup. Dar cea mai frumoasă lucrare a mea, care îmi place mie cel mai mult, e lucrarea pe care am făcut-o după explozia de la mina Petrila. Am luat modelul sculpturii lui Schmidt de la intrarea din mină şi am mai adăugat eu câteva lacrimi acolo, pentru durerea din suflet”.
Mai privesc încă o dată prin atelier, la rafturile pe care dormeau bucăţi de fier ruginit, sticle de plastic şi căşti galbene de protecţie, la mesele de lucru cu mii de bucăţi de tablă, şuruburi şi mănuşi de plastic, la dulapul cel roşu care adăpostea cărţi cu şi despre munţi, boxe Mutant, adidaşi roşii. Mă bucur că Viorel Stroie este un om fericit care nu ştie încă ce este acela haos şi care printr-o purificare a sufletului şi-a modificat mâinile de lăcătuş de întreţinere în mâini de lăcătuş artist.


Viorel Stroie, artist în metaloplastie: / „Numai la noi în Valea Jiului am văzut garduri din plase de mină. Oare de ce? E ieftin şi uşor de procurat. În toată ţara pe unde am umblat nu am văzut garduri din aşa ceva”

 

Reporter: Meşteşugăritul confecţiilor metalice a fost un hobby sau a avut rădăcini mai vechi în sufletul dumneavoastră?
Viorel Stroie: Eu toată viaţa mea, cât am fost angajat, am lucrat numai la mecanică de întreţinere. Asta e meseria mea de bază, lăcătuş de întreţinere. Apoi acum vreo 7-8 ani mi-am deschis propria mea afacere, confecţiile metalice. Exact cum se spune, cel mai bine e să fii propriul tău şef. Deci, cel mai bine e să lucrezi pentru tine şi pentru familia ta. Asta m-a determinat să am propria mea afacere şi să lucrez numai pentru mine. Eu zic că am făcut o alegere bună.
Reporter: Cu ce vă ocupaţi în atelierul dumneavoastră, ce tip de confecţii meşteşugăriţi?
V.S.:
Eu doar le asamblez. Am un distribuitor, un importator mai bine zis şi eu iau de la el toate elementele de fier forjat la prima mână şi le asamblez în funcţie de preferinţele clientului. Interesant e că piaţa mea de desfacere nu e dezvoltată local. Eu nu fac şi nu vând aproape nimic în Valea Jiului. Am Deva, am Târgu-Jiu. Eu lucrez, să zic aşa, afară din Vale.
Reporter: În afacerea dumneavoastră munciţi singur sau aveţi şi ajutor?
V.S.:
Sunt singur. Am statutul de persoană fizică autorizată, nu am angajaţi, că nici nu-mi dă voie legea. Aşa mai am un prieten căruia îi place mult să lucreze cu fierul forjat şi când am vreo lucrare mai deosebită vine şi mă ajută. Dar, în rest, eu le fac singur. Eu sunt singur în Valea Jiului în acest tip de confecţii metalice. Și îţi spun sincer, eu nu am treabă cu comerţul, nu sunt un bun comerciant, eu sunt lăcătuş mecanic. Dar eu nu meşteresc, eu tot ce fac aici, o fac din suflet, le creez. Pentru că, atunci când faci chiar şi o poartă, îţi trebuie de foarte multe ori imaginaţie.
Reporter:  Se împacă bine latura dumneavoastră artistică cu cea, ca să zic aşa, mecanică?
V.S.:
Păi, având în vedere că în metaloplastie am 3 expoziţii personale şi 11 de grup, eu zic că se împacă chiar foarte bine. Și eu chiar şi când asamblez elementele de fier forjat, văd lucrul ăsta tot ca pe ceva pe care îl faci din suflet. Am fost în multe locuri, vorbesc în ţară, şi am văzut multe garduri de garduri şi porţi de porţi. Numai la noi în Valea Jiului am văzut garduri din plase de mină. Oare de ce? E ieftin şi uşor de procurat. În toată ţara pe unde am umblat nu am văzut garduri din aşa ceva. Sau gardurile din scândură. Scândura e ceva provizoriu, până îţi termini construcţia. Pe când un gard din fier forjat... O astfel de lucrare te poate lăsa cu gura căscată. La noi în loc să facem ceva durabil, să îl avem toată viaţa, noi umblăm numai cu improvizaţii. Omul din Valea Jiului, din lipsa banilor, nu se mai uită la latura artistică a vieţii, pentru că un gard, oricum ar fi el, îţi arată totuşi ce se poate ascunde în spatele lui, ştii la ce să te aştepţi.



Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  Cât fac 5 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!

* * *
Locuri de muncă


* * *
Publicitate


* * *
Anunt GAL Cheile Sohodolului - prelungire MCS 7.2-15.04.2019

Promovare
Catalog Sisteme Expo
0721 722227
Catalog Display-uri
Publicitare 2019
0721 722227
Promoţionale 2019
office [at] confortmedia.ro
0721 722227





Publicitate
Newsletter