03.11.2011,  20:35:13 | 0 comentarii | 615 vizualizari
O călătorie dincolo de Lume / - fragment din romanul Îngere, vii?, în curs de apariţie -
de Ziarul Vaii Jiului

Într-o zi, J. îi spuse lui Zenon:
- Azi mergem la Observator.
Prima reacţie a lui Zenon fu să-i spună că la Observator au mai fost, şi nu cu multă vreme în urmă. Crezu că J. pur şi simplu uitase, dar pe drum văzu că, de data aceasta, spre Observator se îndreptau numai ei doi, şi nu tot grupul. Atunci îşi dădu seama că J. nu uitase: intenţionat mergeau acolo doar ei doi, însă nu-şi explica motivul absenţei celorlalţi. Oricum, era clar o secvenţă nouă. Totuşi, vru să întrebe de ce lipseau ceilalţi, însă, aproape inexplicabil, nu întrebă nimic. Nu-i era prea clar dacă J. voia să-i demonstreze ceva lui şi doar lui, şi de ce nu şi celorlalţi?! sau, poate, prin el şi lor? Era receptorul prim, preferat (din ce motive?!) sau un simplu amplificator? Nu, niciuna dintre ipostaze nu-l măguleau: din contră, începuse să resimtă o anume oboseală, dacă nu chiar iritare, în postura de membru, e adevărat neoficial, al grupului Celor-Care-Caută-o-Urmă. Ideile ce se tot pritoceau acolo, aproape cu acelaşi subiect, obsedant, enervant de multe ori, nu erau dintre acelea care l-ar fi putut ţine treaz la miez de noapte... lucru care, fizic, chiar se întâmpla deseori. Și la miez de noapte, şi după-amieze întregi pierdute prin plimbări interminabile prin Parc, uneori şi serile, de câteva ori şi dimineţile erau sacrificate pe un altar de care Zenon se simţea aproape străin. De fapt, Zenon se regăsea printre nişte oameni cu care nu avea cine ştie ce afinităţi... dar cu cine ar fi putut avea Zenon afinităţi, el care era un tip singuratic?! Dacă problema inadecvării lui în CCCU era mai mult decât evidentă, se punea imediat întrebarea: de ce mai rămânea acolo, în mijlocul unor indivizi faţă de care nu simţea o minimă apropiere?! De ce trebuia să suporte diurnele ciocniri între Allan şi Nathal, sau Allan şi toată lumea, în afară de el, bineînţeles? De ce se amesteca printre aceşti oameni cu trăiri mult prea intense, pe care şi le exprimau în tuşe mult prea pronunţate, cu o expresivitate deseori agresivă... el, care nu suporta nici măcar contrazicerea, el care era adeptul trăirii soft, „cu batista pe ţambal”, ca să folosim o expresie dintr-un ţinut balcanic? E adevărat, de fapt nu-l deranjau discuţiile în sine, chiar violente, ci mai ales pretenţia protagoniştilor ca el, Zenon, liniştitul Zenon, seninul Zenon, pacifistul Zenon să fie nu doar martor, dar uneori chiar judecător în chestiuni care nu-l preocupau. Asta era deja prea mult, cu mult peste răbdarea unui Zenon care făcea din lenea sa mod de existenţă. 
Chiar şi acest nou drum la Observator, Zenon îl bănuia deja ca pe un atentat la liniştea sa, ca o încercare de a i se demonstra ceva... lucru pe care îl detesta cel mai mult! El avea ideile lui, apărate de lenea sa, dorinţa, singură, de a trăi liniştit, calm, fără stridenţe şi artificii. Dar nici acum, ca şi în alte dăţi, nu se simţea în stare să se opună...  Avea deja o problemă, şi încă una extrem de serioasă: în momente importante ale vieţii sale dar şi în situaţii comune, obişnuite, intra într-o stare de ovină, de animal cuminte şi răbdător, prea cuminte şi prea răbdător, incapabil să fie vehement, restrictiv... în definitiv, incapabil să se opună unor dorinţe străine venite de la persoane cărora nu le datora nimic şi pe care, în mod firesc, ar fi putut, ar fi trebuit să le refuze din prima clipă. Dar el se trezea acceptând din prima clipă şi fără crâcnire orice sugestie şi orice îndemn... ceea ce era de-a dreptul jenant, dacă nu chiar revoltător. O vreme, această stare o pusese pe seama lenei sale vitale, dorinţei stenice de a
nu-şi tulbura tihna ce i se cuvenea prin „contractul divin”, cu nici măcar un refuz... dar simţea că deja era prea mult. Chiar noi, în aceste pagini, am mai semnalat această ciudată încremenire a lui Zenon ca pe o ciudăţenie, nu mai mult decât un moft. Dar nu, de mult nu mai era un simplu moft. Ajunsese chiar să fie obsedat de această neputinţă a sa, tratând-o chiar ca pe un handicap. Odată chiar se gândise, nu fără un oarecare amuzament, deşi în situaţia lui nu era nimic de râs, ce s-ar fi întâmplat dacă era femeie, şi ar fi fost şi frumoasă... să nu poţi refuza avansurile bărbaţilor venite din toate direcţiile...
Aşadar, fără să se împotrivească, fără să protesteze măcar, ajunseră la Observator.  
În incintă, din nou senzaţia de pustiu. J. îl conduse prin coridoare interminabile: omul se descurca de minune... Părea chiar de-al casei, încât lui Zenon îi trecu prin gând... că nu cumva J. lucra chiar acolo?! De data asta reuşi să întrebe:
- Nu, zise J.  Nu lucrez aici. Dar vin atât de des, încât pot spune că mă simt aici ca acasă.
Ajunseră într-o încăpere mare, goală, cât o sală de sport. Zenon îşi dădu seama imediat că nu mai fusese niciodată într-o încăpere atât de mare şi atât de goală. În toată imensitatea nu se zărea nici măcar un obiect, oricât de mic. Avea sentimentul că se afla într-un tub uriaş de vid, că nici măcar un fir de praf nu se afla înăuntru. Abia apoi observă că nici pereţii nu erau drepţi. Se găsea, de fapt, nu într-o încăpere obişnuită, paralelipipedică, ci într-una cu pereţi ondulaţi, ovali; întreaga cameră era ovală, ca o imensă minge de rugby.
- Să încerci să-ţi păstrezi cât mai mult echilibrul, începu să vorbească J. – în şoaptă, deşi, cum spuneam, în jur nu era nimeni. Nu te va dezechilibra nimeni şi nimic, dar vei avea puternic senzaţia unei nesiguranţe: e ca şi cum ai sta pe fundul unui vapor pe timp de furtună. Numai că, n-ai nicio grijă: furtuna nu există, iar „vaporul” stă pe loc... Să-ţi repeţi mereu în minte fraza asta!
- Dar... unde suntem? şopti Zenon totuşi uşor emoţionat.
- La Planetarium, răspunse J., de data asta scurt.
Zenon traversa o nouă uimire: bine, erau la Planetarium, dar... ce legătură avea mingea asta de rugby cu planetele... când, în jur, nu era nicio planetă! Dar nu mai întrebă.
- Crăcănează picioarele..., auzi din nou şoapta lui J., de-a dreptul enervantă, de ce vorbea omul ăsta cu o voce atât de joasă când erau singuri?!, poate voia să sugereze o anumită stare de emoţie în apropierea unui eveniment, a unui ritual... un soi de respect, de veneraţie pentru ceva care va veni sau, poate, se afla deja în preajmă, chiar lângă ei!... şi el nu-l vedea?! Pierduse chiar şi senzaţia că era însoţit, vocea lui J. venea parcă mai de departe... asta ar mai fi lipsit: să se afle singur în încăperea aceea ciudată! îi trecu deodată prin minte şi, uşor speriat, întoarse capul spre locul în care îl ştia pe J.: era acolo, la nicio jumătate de metru de umărul lui. Observaţia îl mai linişti oarecum, ca şi amănuntul că omul respecta ceea ce „comandase”: el însuşi stătea crăcănat, cu mâinile uşor înălţate, desfăcute. Părea un vreasc dintr-o pădure bătrână, îi trecu din nou prin minte, aparent fără nicio legătură cu peisajul arid din preajmă.
- Desprinde uşor şi mâinile de corp! îl auzi din nou. E pentru echilibru... totul e pentru echilibru ! mai auzi înainte să izbucnească Întunericul.
Întunericul veni brusc, ca o retezare fulgerătoare a Luminii. Nu mai „văzuse ” niciodată un întuneric atât de dens, compact, vâscos: păreau prinşi într-o scorbură din mijlocul Lumii, mai apucă Zenon să gândească. Întunericul static, încremenit, mai dură câteva minute bune. După care izbucni, la fel de brusc, Lumina. Din nou, o lumină neobişnuită, de o strălucire straniu-agresivă: un alb pur, dar în acelaşi timp grosier prin obrăznicia ostentativă, neruşinată, insistentă. O lumină lipicioasă, ca un clei necruţător.  După care... începură să  „curgă” planetele: propriu-zis Zenon se trezi cu nişte bidoane de formă aproximativ rotundă, care i se strecurau pe deasupra capului, pe lângă urechi, venind din faţă şi dispărând în viteză, în spatele său. La început îi fu chiar frică: „ bidoanele ” zburau uneori la doar câţiva centimetri, poate chiar milimetri, de creştetul său, de urechea sau de braţul său... aproape că era imposibil ca măcar unul dintre ele să nu-l atingă... şi totuşi nu-l atingeau! Obiectele se strecurau pe lângă membrele lui, le simţea mângâierea mătăsoasă, uneori chiar uşor rigidă, dar atingerea era doar virtuală, asimptotică.  Le auzea de foarte aproape sfârâitul de petarde fără explozie. Adevărul e că abia după câteva minute de „zbor”, Zenon realiză că bidoanele erau de fapt planete, şi doar cu puţin înainte să audă, de data asta de foarte aproape, vocea întreagă a lui J.
- Să nu-ţi fie teamă! Nu te vor atinge... Totul e real: suntem într-un colţ din ceea ce numim Univers, redus, prin oglinzi prismatice, la scară de unu la un miliard de miliarde... şi cu viteza atenuată de o milionime dintr-un miliard de an lumină!
Corpurile care îl „vizitau” pe Zenon aveau dimensiuni diferite, de la mărimea unui bob de nisip la, să zicem, un rezervor uriaş: unele de culori pământii... (Ce înseamnă... automatismele Limbii! reuşi să gândească Zenon), întunecate, altele, din contră, cu contur vesel, luminos până la incandescent.
- Ä‚ştia sunt sorii! auzi şoapta lui J., indicându-i planetele strălucitoare, unele dintre ele uriaşe. Numai în aşa-zisa „galaxia noastră” sunt câteva milioane de sori!
Nu se poate spune că lui Zenon îi era comod printre ploaia de stele, dar exceptând impresia că el zbura, în timp ce planetele stăteau pe loc, sentiment pe care trebuia să şi-l corecteze şi, în sfârşit, să îl atenueze din când în când, şoptindu-şi că era tocmai pe dos... dovadă îi stăteau simţurile, atâta cât le mai putea controla, resortul picioarelor încordate pe un planşeu totuşi solid... atât cât mai putea fi singur şi solid planşeul de sub el... în rest „călătoria” începuse să devină suportabilă... Până ce se întâmplă „impactul”: mai întâi colţul de Univers se făcu cenuşiu, un cenuşiu mat, fibros, uşor umed, ca o catifea uzată. Senzaţia era de alunecare bruscă sub luciul unei ape noroioase: parcă intrase prin gura largă a unei pâlnii, în partea ei circulară... Problema era că începuse să-şi simtă ameninţat echilibrul, pierduse şi percepţia solului tare de sub tălpi, se balansa ca un dop de plută în pălăria acelei pâlnii. Doar senzaţia că se afla într-o pâlnie era singura certitudine, o obsesie chiar, şi prima spaimă o simţi cu câteva clipe înainte ca presimţirea să se realizeze: se văzu de-a dreptul în gura unei pâlnii uriaşe şi simţi aproape fizic viitoarea prăbuşire în partea îngustă a ei, în tubul subţire, ce urma inevitabil, şi în care, desigur, el trebuia să fie ”scăpat” peste doar câteva momente. Presimţirea alunecării îi făcu gheaţă în tot corpul, atât cât şi-l mai simţea, după care se simţi invadat de o căldură năucitoare: până şi gândul îi transpirase. Scoase un ţipăt, sau voi să-l descătuşeze, asta nu mai era în stare să simtă, căci atenţia, toată, i se deplasă brusc de pe sine, de fapt „din sine”, în ce se întâmpla în imediata sa apropiere. Auzi doar, de data asta ca venind de foarte departe, filtrat printr-un soi de lichid... apă! strigă şi îşi simţi din nou gândul transpirat, vocea uşor hârâită a lui J.
(urmare din pagina I)

- Nu te teme... am intrat într-o crevasă... o gaură neagră, cum i se spune... nu se va întâmpla nimic rău... vom trece dintr-o parte într-alta a Galaxiei... principiul benzii lui Mobius... vom traversa Universul!
Vocea lui J., pe care o auzea din nou, fu în măsură să-l mai liniştească un pic, dar senzaţia depărtării ei parcă mai accentuate, ce dădea impresia de transgresare a unui material poros, chiar lichid, impresia de bolboroseală, de „bulbuci”, întărea reprezentarea înaintării într-un mediu acvatic, ostil, şi mai cu seamă tangajul continuu, parcă tot mai accentuat, îi aduse inima-n gât: era gata să ţipe din nou, de data asta sigur şi adevărat, din toată fiinţa care îi mai rămăsese sub un control oricum incert... ţipătul era gata pregătit în baza gâtului, dar nu-l slobozi nici de data asta, nu pentru că n-ar fi vrut   s-o facă, din contră, ci pentru că ţipătul rămăsese suspendat, îngheţat, pe carotidă. îpă în sine, într-un fel interior, continuu, auzind-se... şi atât... acum chiar ţipa, lung, cu toată gura, cu toată mintea, cu tot corpul... când resimţi, de parcă şi atât nu fusese de ajuns, Sorbirea Totală...  vedea, fizic, cum îşi pierde orice urmă de echilibru, cum se năruieşte susul şi josul, şi alunecă prin partea strangulată a pâlniei... putea fi doar o senzaţie, căci nu simţea nicio limită, nu atingea nicio margine, însă alunecarea era clară, sigură, certă, se simţea abandonat în fluid, absorbit, ca un fir de praf „supt” de gura unui aspirator... Atunci îşi aminti de J., dar nu ca o ultimă speranţă, ci ca de o amintire firească dar îndepărtată, uimitor de îndepărtată şi ştearsă, nu-l mai presimţea alături, nu-l mai presimţea aproape deloc, era o simplă amintire a ecoului siderat al bolboroselii disperat-acvatice... Aluneca, aluneca... demult dispăruseră şi ultimele repere, ultimele borne de care se mai putea agăţa, ce mai însemnau susul, josul, stânga, dreapta?!... grav era că începuse să nu se mai perceapă nici pe sine, ultima oară se văzuse ca un soi de balon de săpun care se umfla, se umfla, marginile spongioase deveneau tot mai vagi, tot mai depărtate de centrul care trebuie să fie EL, devenise un simplu punct... limitele finite şi doar bănuite se depărtau atât de mult de locul infim unde încă se mai simţea pâlpâind, încât, în cele din urmă, încet dar sigur, se pierdură de tot în marea cenuşie, fluidă, bolborositoare... Acum El era Întunericul, EL era era Umedul, EL era fluidul care îl „ sugea” mereu spre o direcţie incertă... EL era  a p r o a p e  N i m ic u l, devenise mai puţin de un punct ce încă mai gândea în numele unei conştiinţe cu Întregul deja risipit, o conştiinţă ciobită, diluată, oricum impură şi incapabilă să se resimtă măcar ca un simplu punct de sine stătător... drace, putu să mai gândească prin ceaţa a raţiunii, asta e Viaţa, asta e Moartea... (Ciudat, va cugeta mult mai târziu, în acest răstimp de uimiri şi spaime nu-şi amintise nici măcar o dată de Dumnezeu... Nimic, nimic...) O spuză de luminiţe mici, multicolore, cărăbuşi albi, cărăbuşi roşii, cărăbuşi galbeni, steluţe albe, galbene, verzi, pâlpâiri mici, albe, roşii, galbene, verzi, lumină, lumină, lumină... O curgere lină, într-un lichid îndoielnic, o vâjâială discretă, continuă, impersonală, spre ceva ce nu putea spune nici măcar acum, şi cu atât mai puţin atunci, a fi Nimic, Totul sau ceva... După o vreme, rememorând ciudata călătorie, văzu că de fapt ajunsese aproape de uitarea totală de sine, se pulverizase asimptotic în Nimic. Noi, acum şi aici, am putea spune cât dură totul... nu mai mult de câteva minute... dar Zenon nu va şti niciodată durata ciudatei sale călătorii prin lumina lină. E şi de înţeles: atunci, acolo, EL fu atât de puţin...
... când se făcu, aproape brusc, lumină... lumină adevărată sau oricum aproape de lumina adevărată, ştiută... fu ca un semnal benefic pentru Fiinţa sa adormită, şi ea se trezi la viaţă imediat, un imediat la fel de ciudat ca şi întâmplările de până acum, îşi recăpătă pe loc şi integral simţurile, simţirea, sub forma unor imagini de tablou fixat în perete: un fluviu leneş, o curgere continuă, pe alocuri grăbită, nerăbdătoare... din apele impersonale apărură binecunoscutele bidoane care, încet, urcară până lângă creştetul său, erau peisaje deja familiare... simţi din nou vâjâitul cunoscut, ştiut, pe lângă urechi... starea sa dinainte i se arătă pe loc drept o binefacere, ca un cadou nesperat pe care îl primea, nu se ştie de la cine, dar asta avea mai puţină importanţă... important e că era din nou EL, era din nou în Sine... constatarea îi dădu o stare de bine, chiar de euforie, iată, aceasta era ipostazierea Bucuriei sau măcar o planetă a ei!... şi nu se putu stăpâni să nu scoată un strigăt de bucurie, un soi de chiot pe care îl slobod popoarele rudimentare, la nunţi... Acesta e Raiul, fu primul său gând întreg, sănătos, temeinic, răspunsul raţiunii sale regăsite la atâta lumină, bucurie şi frumuseţe deodată... Îl regăsi şi pe J. , era bineînţeles alături, la o jumătate de pas, cum îl lăsase şi cum fusese, poate, tot timpul călătoriei. Însă pentru Zenon-reîntregitul însoţirea sau neînsoţirea conta acum mai puţin...
Călătoria luase sfârşit, până şi benignele „bidoane”  dispăruseră, acum totul era ca înainte... sau cel puţin aşa crezu Zenon în primele clipe, în euforia propriei regăsiri... Mai mult, imediat după încetarea „proiecţiei”, Zenon nu se grăbi să  iasă la lumina cea adevărată. Stătu încă o vreme acolo, în poziţia aceea ciudată, şi deşi curgerea planetelor încetase demult, încă vedea aievea şuvoiul necontenit de planete, auzea sfârâitul lor nerăbdător, sinucigaş. Stătu, aşa crăcănat, ca un vreasc penibil, ca un călător buimac, uitat în marginea unei şosele pe care trec vâjâind maşini-bolizi...
Zenon nu-şi va mai aminti niciodată ce s-a întâmplat după, în continuarea acelei zile unice... aşa încât va trebui să spunem noi, în câteva cuvinte, că după ce s-a încheiat călătoria, Zenon rămase pe loc, incapabil să se mişte, cu un zâmbet tâmp întipărit pe chip, în aceeaşi poziţie de vreasc răstignit pe care i-o fixase J.. J. îl luă de mână, ca pe un copil, îl coborî scările Observatorului, chemă un taxi, îl duse până scoasă (Aici fu o mică problemă: J. nu ştia unde locuia Zenon... noroc că găsi în buzunarul lui un act de identitate, de unde luă adresa...), îl puse, aşa îmbrăcat, în pat, şi îi trase pătura până sub bărbie...
 w.w.w.nimeni : ...Nimeni nu întreabă deşi Nimeni nu ştie nimic, Nimeni nu are aer deşi Nimeni nu ţine fereastra deschisă, Nimeni nu jură, Nimeni nu conjură, Nimeni nu înjură...
Zenon dormi încontinuu o zi şi o noapte. După care se trezi: se simţea odihnit, uşor ca un fulg. Coborî, cu gândul să cumpere pâine. Dar, când să ceară, limba, buzele nu-l ascultară : rămase mut, cu deja ştiutul zâmbet tâmp-luminos zugrăvit pe chip...
Mai rămase o zi în pat: citi câteva ziare vechi şi ascultă radioul.
A treia zi, când îl vizită J., Zenon dormea.
A patra zi, dimineaţa, coborî, ceru o pâine, luă ziare noi: Zenon se născuse din nou.
Spre seară, cu J. în Parc.
- Să nu mai faci cu mine niciodată aşa ceva, îi zise Zenon.
- Ce anume? se arătă nedumerit J.
- Să mă duci la Planetarium.
- Regreţi?
- Nu. Dar o dată ajunge. Ce-ai vrut să-mi arăţi?
- Ce-ai văzut: planete, sori...
- Voiam să spun... dincolo de stele.
- Nimic anume. Am vrut să faci o călătorie. Un om e dator faţă de sine să iasă din habitatul său măcar o dată în viaţă. Tu n-ai ieşit niciodată, aşa-i?
- Aşa-i, recunoscu Zenon. N-am călătorit niciodată.
N-am simţit nevoia.
- Sunt călătorii esenţiale. Unii bat cale lungă până la Piramide. Alţii fac nesfârşite  pelerinaje la locuri sfinte. Tu ai fost... la Planetarium.
După ce făcură un tur complet al aleii scurte, Zenon se opri brusc.
- Dacă ţi-ai pus în gând să mă faci să mă îndepărtez de credinţa mea... ai greşit. Nu vreau lecţii de la nimeni. Sunt cu adevărat impresionat... dar atât. De Dumnezeul meu n-o să mă lepăd niciodată.
- Nicio clipă nu m-am gândit la aşa ceva! protestă J. A fost o simplă călătorie, cum ţi-am spus... Necesară. Apropo, ştii cam câte stele ţi-au trecut pe lângă urechi?
- Câteva milioane?
- Doar câteva mii. Ne-am plimbat doar printr-un colţ infim al Galaxiei noastre. Știi cât de mic? Dacă tot Parcul ar fi Galaxia, noi am fost pe o frunză din arţarul de colo.
Porniră din nou.
- N-am trecut... dincolo?
- Dincolo... de ce?
- De Galaxie. Mi s-a părut că am străpuns...
-... doar propria Galaxie! Închipuie-ţi tot Pământul ca fiind Universul. Tu cobori pe scări de la apartamentul tău, la cel de jos. Asta am făcut. Am trecut printr-o crevasă ... dintre milioane şi milioane din cele care pot fi. Am fost într-un bob de nisip dintr-o Galaxie care la rându-i nu e decât un bob de nisip din Univers.
După ce făcură un tur al aleii mari, Zenon zise :
- Știu ce ai vrut să-mi arăţi. Ai vrut să mă faci să văd şi să simt Imensitatea, ca apoi să mi se pară ridicolă imaginea lui Dumnezeu ca un moşuleţ simpatic, căruia i s-a pus pata pe o planetă minusculă, pe o biată planetuţă nici măcar cât un vârf de ac, una din miliardele de miliarde care puteau să-mi treacă pe lângă urechi. Unde l-ai văzut pe Dumnezeu? urmează să mă întrebi.
- Tu ai întrebat...
- Tot acest... ceas ceresc, comparaţie naivă, desigur, poate fi doar un ambient pentru un simplu fir de nisip? Dacă tot acest gigantic mecanism numit, la fel de cuminte, Univers, cu forţa şi materia lui îl putem numi Dumnezeu... atunci rămâne valabilă întrebarea: De unde atâta atenţie a unui colos pentru un... nimic. Chiar pentru un nimic care e o parte, e adevărat infimă, a sa. Nu e ridicol să crezi că această sublimă maşinărie ar lua chipul unui moş sfătos, cu angoase şi reumatisme, care în loc să se îngrijească de logica perfectă a Întregului ar avea grijă ca, în bobul ăsta de nisip, să plouă la timp, regulat, semafoarele să clipească pe un miliard de străduţe, nu toate babele care trec strada să fie făcute zob... şi Allan să-şi caute în fiecare zi alt Zeu, în dulapul cu ţoale. Apropo... de ce nu l-ai adus la Planetarium pe Allan? Sau pe Nathan? Sau pe altcineva?
- Absolut întâmplător!
- Nu, insistă Zenon. Nimic nu e întâmplător în Lume... şi cu atât mai puţin la tine! M-ai „ales”. De ce?
- Pentru că tu ai banalitatea insului nesofisticat, trebui să recunoască J. Eşti prototipul perfect al omului statistic. Tu oricând poţi fi ales, de pildă, ca să câştigi potul cel mare  la Loterie.
- Nu joc niciodată.
- Dar şi să-ţi cadă o cărămidă în cap de pe o clădire oarecare dintr-un oarecare oraş... şi asta absolut întâmplător! Vei fi, în orice împrejurare, un favorit al Probabilităţii. Un Ales. Pentru că anonimatul tău asumat nu va friza niciodată Legea Numerelor Mari.
Adevărul e că Zenon se „vindeca” greu: încă trei zile fu buimac. Încă îi sfârâiau în urechi jocul stelelor şi îi licăreau în faţa ochilor cărăbuşii albi, roşii şi verzi din labirint. Chiar şi cuvintele lui J., despre milioane şi milioane de planete, Lumi şi Universuri (Într-o noapte visă aşa: Cifra unu, ca o cracă uscată de arin, şi un şir nesfârşit de zerouri ce se înghesuiau în urma ei, nerăbdătoare, jucăuşe, concurente, chiar duşmane...), sori şi crevase. După încă o săptămână, mintea începu să i se limpezească, reuşi să doarmă fără vise ciudate, şi doar fraza lui J. „Vei fi totdeauna Alesul” îi revenea obsesiv în minte, de mai multe ori pe zi: pe stradă, la masă, în somn. Ce vrusese să spună? Mai ales că, după ultimele evenimente din viaţa sa, ceva ambiguu, tulbure, începea să se închege într-un sens straniu...
Chiar şi imaginea lui Dumnezeu, altădată singura fixă, clară, i se tulburase. E adevărat, nu mult: cât vârful unei năframe opace pusă peste un tablou vechi, ştiut.
Dar a treia Duminică se duse, ca de obicei, la Catedrală. Îngenunche în acelaşi loc şi privi spre colţul ştiut, de pe cupolă. EL era acolo: sfătos, înţelept, atotputernic.
Pe drumul de întoarcere se simţi din nou liniştit, senin: împăcat.
Revenise în „Viaţa sa”.
 


Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 8  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter