Primele zile ale libertăţii în Valea Jiului. / Vederi din Zori noi (I)

În ediţia noastră de miercuri, 23 decembrie, am prezentat pe larg primul număr al ziarului Zori noi (ex Steagul Roşu), apărut chiar pe 23 decembrie 1989 la Petroşani. Continuăm trecerea în revistă a numerelor din Zori noi. Astăzi numerele 2 şi 3 (parţial). (M. Boboc)

Minerii - în lumina roşie a aceluiaşi stil propagandistico-jurnalistic
În 1989, Ajunul Crăciunului a fost într-o duminică. Numărul 2 din 24 decembrie 1989 al ziarului Zori noi se deschide cu un apel mobilizator către mineri: „Mineri! În aceste momente istorice ale victoriei poporului român, ţara are nevoie de tot mai mult cărbune. Faceţi totul pentru a răspunde prin fapte, prin cantităţi sporite de cărbune energetic şi cocsificabil pentru România liberă, independentă şi suverană!”. Nu ştim dacă minerii au dat cărbune, impulsionaţi de această chemare propagandistică, dar Constantin Drăgulescu transmite redacţiei că, cu o zi înainte, pe 23 decembrie, „harnicii mineri de la Lupeni, dând dovadă de patriotism, au extras şi livrat cocseriilor şi centralelor electrice 1.000 tone de cărbune de bună calitate numai în timpul schimbului I, pe durata primelor 6  ore de muncă. Au fost prezenţi în abataje 137 de mineri”.
De la mina Lupeni ne deplasăm în cealaltă extremitate minieră a Văii, la mina Lonea. Din articolul Victorie şi cărbune aflăm care era atmosfera aici: „La poarta minei Lonea, calm şi vigilenţă. Controlul minuţios, dar politicos, se repetă la intrarea în sala de apel. Oamenii cu brasardă tricoloră sunt şi aici, la post, pentru că una dintre îndatoririle lor este de a veghea la triumful voinţei poporului de a-şi clădi, eliberat de frica dictaturii, o viaţă demnă, într-o societate cu adevărat democratică. Schimbul I iese din subteran. Din sectorul IV s-a dat cel mai mult cărbune. Minerii din brigăzile lui Anton Florea, Grigore Mândruţ, Ioan Boteanu şi-au îndeplinit menirea patriotică”. Adică au dat cărbune; de remarcat cum ziaristul nu se poate dezbăra de propaganda comunistă, văzând în exploatarea firească a cărbunelui de către mineri un act cu semnificaţii ideologice. Dar să revenim, „La sectorul II, maistrul minier Ioan Dumitrescu ne spune că totul a decurs normal. S-au făcut eforturi în plus pentru a asigura frontul de lucru cu materiale, iar cea mai bună formaţie a sectorului, condusă de Andrei Antal, a dat ritmul de lucru în subteran. Minerii de la Lonea sunt la datorie. Ne-o confirmă inginerul-şef Ioan Mîrlogeanu, de care ne despărţim cu un salut devenit în aceste ore şi zile, o încredere de neclintit: VICTORIE”. Finalul articolului e plin de consideraţii generale: „Nu trebuie să fi fizionomist pentru a vedea că feţele oamenilor arătau altfel. O speranţă nutrită îndelung îmblânzeşte trăsăturile” Fizionomist nu, da’ propagandist da. „O dictatură, care parcă ne-a furat şi cuvintele, nu mai e îngrozitoarea povară de pe suflete şi conştiinţe. Ne vom reveni din aceste traume morale”. Din păcate, optimismul redactorului va fi contrazis în cei de 20 de ani de libertate. Mulţi dintre ziariştii roşii nu şi-au revenit nici până-n zilele noastre. Dacă nu şi-au revenit până azi, fiind arondaţi aceloraşi metehne propagandistice, de acum încolo slabe şanse…

Ăsta e Lupeniul!
Tot din acest număr 2 mai reţinem un articol publicat sub titlul Libertate! Libertate! Libertate!  în pagina a III-a, dedicat manifestaţiilor care au avut loc la 23 decembrie 1989 la Petroşani: „IERI, 23 decembrie 1989 la Petroşani. Ora 17,05. Două camioane de mare tonaj înţesate cu oameni, străbat în goană Bulevardul din Petroşani. Se strigă Libertate! Libertate! Libertate! Maşinile se opresc în faţa Casei de cultură şi a sediului Consiliului municipal al Frontului Salvării Naţionale. Mulţimea – mii de oameni – preia acest cuvânt Libertate! Libertate! Libertate! Drapelul tricolor flutură liber, în adierea primăvăratică, după ani de împilare tiranică, aici, la Petroşani, s-ar crede că este primăvară, deşi suntem în decembrie. Da, este primăvară, primăvara sufletului românesc. Libertate! Libertate în România noastră sfântă şi ripostă hotărâtă teroriştilor. Ne este sete de libertate. Prea mult am dorit-o! Cuvintele de înşiră de-a valma, dar numai o clipă. Apoi distingem: O, ce veste minunată! Da, este minunat! Maşinile fac cale întoarsă. Drapelul tricolor le împodobeşte. Se strigă: Ăsta e Lupeniul! Ăsta e Lupeniul! Minerii Lupeniului au venit la Petroşani pentru a-şi uni inimile cu toţi minerii Văii Jiului întru acelaşi ideal: Libertate! Bravo, mineri ai Lupeniului, ai Văii Jiului! Acum spunem cu toţii adevărul!” Probabil anonimul redactor se referea la cei din redacţia Steagul Roşu, care, cu doar o zi înainte, recunoscuseră public că au minţit poporul, nu la mineri…

Reîntoarcerea semnăturilor după împuşcarea Ceauşeştilor
Numărul 3 al ziarului Zori noi a apărut marţi, 26 decembrie 1989. Cu o zi înainte, pe 25 decembrie, are loc execuţia soţilor Ceauşescu. Foştii propagandişti-ziarişti, fiind siguri că odiosul cuplu dictatorial, pe care atâta l-au cântat şi… l-au lăudat, nu se mai putea reîntoarce, îşi semnează articolele, începând cu această ediţie. Menţionăm că în primele două numere din Zori noi, materialele nu purtau semnătura niciunui redactor, ci doar a colaboratorilor ocazionali ai ziarului. Nu ştim dacă absenţa semnăturilor din primele două numere ale ziarului Zori noi a avut la bază raţiuni de ordin moral ori a fost dictată de considerente de precauţie, de genul ce ne facem noi, ziariştii-propagandişti, dacă se întorc dictatorii?

Ştiri în care apar portocalele şi carnea
Pentru conturarea atmosferei acelor prime zile post-revoluţionare în Valea Jiului, reţinem câteva ştiri, note ori informaţii cu caracter local.
„De la Consiliul Petroşani al Frontului Salvării Naţionale. În data de 27 decembrie 1989, ora 16,00, la sala de şedinţe a Frontului Salvării Naţionale Petroşani va fi prezent câte un reprezentant din fiecare întreprindere şi instituţie de pe raza oraşului Petroşani. liber ales de colectivul de oameni ai muncii în vederea completării şi restructurării Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale”.
„Cărbune pentru ţară. La IM Paroşeni (…) brigada lui Nicolae Andraşic, din sectorul III, a extras 1.000 tone de cărbune. În schimbul I de ieri (luni, 25 decembrie – n.r.), aceeaşi formaţie realizase 288 tone de cărbune”.
„O informaţie telefonică recepţionată la redacţie în cursul dimineţii de duminică: La Institutul de mine Petroşani, peste 200 de studenţi s-au prezentat pentru a contribui la apărarea intrărilor din institut, a bazinului cu apă şi platoului. Ni se alătură continuu alţi colegi. V-a vorbit studentul Gabriel Zamora”.
„Duminică, 24 decembrie. Ajunul Crăciunului. Ziua când ar fi trebuit să se deschidă la Petroşani, în parcul de lângă piaţa agroalimentară, Orăşelul copiilor. Oameni de bine au adus aici panouri cu desene, un brad mare şi frumos, au construit chioşcuri. În continuare deschiderea a fost amânată din motive cunoscute. Ea va avea loc în câteva zile. Dar duminică, spre orele prânzului, când soarele mângâia cald Valea Jiului, puzderie de copii de toate vârstele se jucau în parc, liberi şi fericiţi, Orăşelul copiilor îşi trăia netulburat viaţa. Copiii României libere râd din nou senini, spre soare”.
„La magazinul de desfacere a cărnii către populaţie situat în Cartierul Carpaţi, duminică, 24 decembrie, am văzut din nou carnea, aşezată ca pe vremuri la vedere. Comerţ civilizat. Pentru fiecare, acest Crăciun a fost un Crăciun al Victoriei. Naşterea Domnului – Renaşterea patriei libere!”
„Bravo pentru fabricile de pâine şi produse lactate din municipiu. La datorie!”
„În oraşele Văii Jiului se vând portocale. Oamenii se aşează civilizat la rând. Dar feţele lor sunt destinse, calme. A dispărut teama”.

Ziariştii-propagandişti de la Steagul Roşu recunosc ceva sinistru:
„Morţi am fost şi noi ani de zile…”
Execuţia cuplului Ceauşescu dă curaj redacţiei Zori noi. Sub titlul, Vălul tăcerii a fost sfâşiat!, aceasta recunoaşte amar non-combatul jurnalistic pe care l-a executat ani de-a rândul la comanda PCR: „Se spune că numai morţii tac. Morţi am fost şi noi ani de zile, omorâţi sufleteşte, gânduri şi simţiri, de odioasa clică ceauşistă, de dictatorul, tiranul care ne-a impus o tăcere de moarte, care a acoperit glasul raţiunii cu un văl întunecat, înăbuşind fără milă dorinţa omului de a-şi spune răspicat cuvântul. (…)” Sinistră exprimare – pentru nişte ziarişti, fie ei şi propagandişti – „morţi am fost şi noi ani de zile”.
Dar să vedem cum au înviat unii ziarişti-propagandişti ai defunctului Steagul Roşu. Căci şi acesta e un paradox post revoluţionar: în timp ce organul PCR moare, slujitorii lui se metamorfozează în apărătorii noilor valori şi idealuri ale Revoluţiei. C-aşa-i în presă…