Masa de brad a poetului Mihai Eminescu sau / Cum se înşală Caragiale când scrie că pe această masă nu se poate scrie

Victor Eftimiu scrie, într-un  articol intitulat „La moartea lui Caragiale”, despre felul în care marele dramaturg, stabilit  la Berlin, voia să revină la uneltele sale: „Odată Caragiale se hotărî să-şi reînceapă scrisul. El încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă de brad, ca să adeverească vorba poetului: Cu perdelele lăsate/ Şed la masa mea de brad...

Buna doamnă Vlahuţă, al cărui surâs suav mi-l aduc aminte, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soţ şi a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi de la Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: Toate meseriile necurate lasă pete şi s-a iscălit. De atunci masa lui Caragiale a rămas celebră. Toţi oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii numai iscălitura, pictorii o schiţă… Sunt o mulţime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuţă, o păstrează cu sfinţenie sub un cleştar gros”.

Un poet, mort de tânăr şi pe care românii urmează să-i descopere impozanta-i statură într-un viitor nu prea îndepărtat (e vorba de Cristian Popescu – „Arta Popescu” şi prietenii ei ştiu de ce!), citeşte această evocare şi vede în ea un spectacol comic. Un spectacol ce poartă amprenta lui nenea Iancu: „Caragiale venea de la Berlin unde tânăr poet daco-roman, nu mai putea să scrie, ca să lucreze, ca să reînceapă în sfârşit munca literară pe o masă de brad din patrie! Caragiale - la masa de brad a lui Eminescu! Pare o scenă din Un artist. Nenea Iancu face pe frizerul: lasă posterităţii, ca pe o capcană, masa de brad a lui Eminescu, pe care el însuşi scrie că nu se poate scrie. Este, într-adevăr, o culme. Un fel de hohot amar adresat tuturor celor care încearcă să „sfinţească” (ghilimelele însemnând aici chiar contrariul) munca la masa de scris. Iar celebrii scriitori ai vremii vin să pecetluiască această savuroasă şi patriotic bufonadă a lui Caragiale: masa lui Eminescu - Nenea Iancu sub cristal”.

Dacă e să rediscutăm, în cheie serioasă, această scenă, am putea spune că orice român care ar vrea să înceapă (sau să reînceapă) a scrie trebuie să se întoarcă, metaforic vorbind, la masa de brad al lui Eminescu. E un ritual la fel de semnificativ ca şi cel pe care îl fac Negru Vodă şi meşterul Manole care caută, pe Argeş în jos, „un zid început şi neisprăvit” pentru a-şi putea ridica mănăstirea. O cultură majoră e o construcţie care este într-o permanentă evoluţie. Ea se sprijină pe trecut pentru a putea să ajungă în viitor. Dacă vrei să devii scriitor unde poţi să faci, cel mai bine, legătura cu trecutul  dacă nu la masa de brad a lui Eminescu? 

P.S.  În preajma zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, i-am întrebat pe elevii mei cum ar începe un articol despre poet. Am aflat, cu acest prilej, că Eminescu este, printre altele, Luceafărul poeziei româneşti, poetul-nepereche, omul deplin al culturii româneşti şi cel mai mare poet al românilor. Toate aceste afirmaţii sunt, fără îndoială, adevărate, dar au un mare defect. Din cauza acestei păduri de clişee ajungem să nu mai zărim poetul şi, cu atât mai puţin, omul. Articolul de mai sus e o încercare de a-l vedea pe poet prin prisma mesei sale de brad. E interesant de observat cum un arbore creditat a fi de esenţă moale reuşeşte, totuşi, să fie veşnic verde.