Jocul cu bile

Când te gândeşti la sporturile care se pot practica într-o zonă înconjurată de munţi cum e oraşul Petrila, gândul te poartă în special la sporturile de iarnă şi la fotbal, că la fotbal tot românul este priceput. Aici, în Petrila, cel mai jucat şi mai îndrăgit sport este unul de echipă, un sport foarte dificil, care necesită răbdare şi precizia minţii: popicele.
Dacă eşti din alt oraş şi întrebi orice petrilean unde este sala de popice, vei avea parte de priviri mustrătoare şi s-ar uita la tine de parcă ai fi venit de pe altă planetă. „În spatele clubului domnule, lângă o poartă albastră!”, iar tonul te va lăsa parcă să îi citeşti gândurile. „Uite-te şi la ăsta, cum nu ştie unde este sala de popice...”. Urmez sfatul omului. Ocolesc puţin clădirea mare galbenă a clubului şi caut poarta albastră. Care poartă albastră, de fapt, este o ditamai poarta de fier forjat, vopsită în negru strălucitor. În curte, zăpada este curăţată cu meticulozitatea mâinilor de sportiv. Pe toată clădirea nu vei găsi nici măcar jumătate de semn care te-ar putea lămuri că acolo este baza sportivă Inter Petrila, locul unde lumea a jucat popice încă din 1921. Deschid uşa de termopan, iar primul om pe care îl văd îmi lasă impresia unui jucător de rugby. „Bună ziua, îl caut pe domnul antrenor Dobrică.” Sunt rugat să aştept. Clădirea pare pustie, nu aduce a bază sportivă care a adus oraşului Petrila titluri de campioni europeni, campioni naţionali şi o sumedenie de medalii. Sunt poftit să aştept în sala de joc. Totul are o prospeţime ieşită din comun, iar pistele sunt atât de curate. După câteva minute vine şi domnul antrenor. În notă discordantă cu primul sportiv pe care l-am văzut în club, acesta este destul de mic de statură, cu ochi aprigi şi mişcări rapide ale corpului.
„Sportul de popice este un sport complex şi dificil. Nu oricine poate ajunge un jucător bun, un jucător profesionist. Îţi trebuie inteligenţă, domnule! Îţi trebuie cam şapte ani de zile de antrenament ca să ajungi jucător profesionist’’. Are ton puternic, domnul Dobrică, spune lucrurilor pe nume şi îmi dă senzaţia omului care face ceea ce îi place. „Sportul acesta este un sport care necesită forţă şi precizie. Deşi nu pare, pune în mişcare toate grupele de muşchi”.
După scurta conversaţie cu domnul antrenor, mă învârt prin sala nou nouţă, în care s-au investit în decurs de patru ani circa 140.000 de euro. „Investiţii s-ar fi făcut mult mai devreme, că toată lumea iubeşte jocul de popice. Dar investiţiile au început imediat cum baza sportivă a fost preluată de Primăria Petrila.
Tot ce vedeţi aici, începând de la acoperiş până la vestiare, totul se datorează lor’’.
Îmi cotrobăi prin rucsac după aparatul de fotografiat. În momentul acela cei patru sportivi parcă prind viaţă. Îi rog să îmi facă o demonstraţie de virtuozitate, dar cam dau înapoi. Unul că nu e încălţat, altul că nu are freza făcută. „Hai, băi, arătaţi omului cum luăm noi premiile”, îi încurajează antrenorul.
Într-un final, se urneşte unul din băieţi şi apare în faţa pistei, concentrat de parcă acum ar fi în finala Ligii Campionilor. Bilele cuminţi aşteaptă să fie ridicate şi azvârlite spre cele nouă cetăţi care aşteaptă să fie dărâmate. Îl priveam pe jucătorul de popice, absent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, la vocea antrenorului şi a colegilor de pistă. Îl priveam cum apucă bila roşiatică cu aşa o dragoste şi o veselie, iar dacă reuşea să rupă cele nouă popice, parcă toată sala vuia şi aplauda. Iar el stătea liniştit şi mulţumit, privind triumfător capătul pistei, „punctul de explozie” a jocului de popice. Şi ritualul continua. De fiecare dată lua bila în mână cu gingăşia mâinii care mai ridică şi lopata de miner, fixa popicele aproape hipnotic, îşi lua elanul caracteristic şi arunca bila spre victorie. Deşi eram doar şase oameni în sală, fiecare privire aruncată parcă era o provocare. „Toată Petrila iubeşte jocul acesta. Se vede şi cum arată sala acum. Putem să ţinem orice fel de competiţie, la orice nivel. Iar copiii vin şi asta mă bucură cel mai tare. Clubul este deschis la orice oră  pentru oricine”,  îmi spune antrenorul Dobrică în loc de rămas bun. Am plecat mulţumit cu gândul că în Petrila se poate face sport de performanţă. Las în urmă zgomotul popicelor sparte şi al bilelor rostogolindu-se, iar primul lucru care îmi iese în cale este monumentul din faţa clubului sub formă de o lacrimă, care poate acum este o lacrimă nu de tristeţe, ci una de fericire.