Cultură

Duminică 07 martie 2010. Sediul Asociaţiei Culturale ,,Les amis de la France” Petrila. Ne aflăm la vernisajul expoziţiei de artă plastică intitulată ,,Comori ale pământului – comori ale sufletului”, unde câţiva elevi de la Şcolile Generale ,,I.D. Sîrbu” şi Nr. 6 Petrila prezintă publicului o parte din multele comori ce sălăşluiesc în sufletele lor tinere şi pure, prin care percep lumea înconjurătoare într-o cu totul altă strălucire decât la maturitate.

Evident, creaţia artistică nu „concurează” bogăţia inepuizabilă a realităţii şi vieţii însăşi, acestea alunecând în precaritatea şi efemeritatea proprii individualului, ci re-dă, prin infinitatea concretului artistic, nemijlocit-mijlocit, generalul-uman. Există o relaţie specifică, de mişcare circulară între individual – particular – universal pe care o exprimă modelul ontologic al operei de artă.

Vineri, 5 februarie, m-am nimerit la Cluj.  A doua zi, aveam un colocviu la Facultatea de Litere şi, până atunci, eram în căutarea unui mod plăcut şi util de a-mi petrece timpul. Citesc afişele de pe ziduri. Erau anunţate spectacole cu Tudor Gheorghe (despre iarnă şi primăvară), Victor Socaciu cu Biroul (său) Executiv şi Vonda Shepard, cea care a scris muzica serialului Ally McBeal. Singurul spectacol care era programat chiar vineri se numea „Rhythm of the Dance” şi era un show pus în scenă de „National Dance Company of Ireland”.  

1. Un om care şi-a pierdut un braţ sau chiar s-a născut astfel, ori de câte ori visează – se visează ca având acel braţ, ca fiind întreg şi cu putere de a se folosi de el. Astfel, şi comunităţile, popoarele, societăţile, culturile. Şi raţiunea, cu viclenia proprie, de multe ori chiar în istorie îşi proiectează realităţi fără consistenţă, tocmai pentru a putea fi negate şi scufundate mai uşor şi cu efect în procesul devenirii.

Victor Eftimiu scrie, într-un  articol intitulat „La moartea lui Caragiale”, despre felul în care marele dramaturg, stabilit  la Berlin, voia să revină la uneltele sale: „Odată Caragiale se hotărî să-şi reînceapă scrisul. El încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă de brad, ca să adeverească vorba poetului: Cu perdelele lăsate/ Şed la masa mea de brad...

Eseul lui Jurqis Baltrušaitis, Oglinda (Editura Meridiane, 1981, trad.

copii de bogdaproste

când coboram pe trepte mă-nfrigura un tremur

prin oasele fragile trecea un iz de ger

în timp ce tineri ochi-mi călătoreau spre cer

îndoliaţi de moartea speranţei ăstor vremuri

alai de preoţi tineri cântau la parastas

actoricesc dând faţă profanului de sacru

de parcă-n ţâţa Evei, deodată, lapte acru

ar izvorî, ca pruncii să-i fie fără glas

de peste tot vin zvonuri şi-o veste ce desfidă

Trasând o hartă spirituală a Greciei antice, în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Diogenes Laertios nu putea să ocolească raporturile dintre înţelepciune şi putere, situaţia artei care îşi abandonează adevăratul său scop şi se subordonează acesteia din urmă. În Agrigent, unde Empedocle avea să scrie cartea Purificări, stăpânea, între anii 565 – 549 î. Hr., tiranul Phalaris.

După trilogia lirică a copilăriei antileze, Elogii (Imagini pentru Crusoe, Spre a serba o copilărie, Elogii), publicată sub pseudonimul Saint Léger Léger şi într-o ediţie voit restrânsă, Saint-John Perse tipăreşte, în 1924, la Paris, poemul Anabasis, sub un nou pseudonim, Quai d’Orsay şi într-o asemănătoare ediţie.