16.12.2011, 00:35:38 | 0 comentarii | 1397 vizualizari
GALERIE:
FOTO
Corneliu RĂDULESCU: / „Cu excepţia unor prime pagini, tot ce am publicat eu în această viaţă a fost scris la Lupeni”
Articole de acelasi autor
de Marian BOBOC
Două studenţii
Marian BOBOC: D-le Corneliu Rădulescu, evocaţi câteva amintiri literare ale studenţiei dvs. clujene. Cum s-a petrecut debutul dvs. din 1957 în revista Steaua?
Corneliu RĂDULESCU: O, dacă începem cu studenţia înseamnă că debutăm pe un ton tineresc şi roz. Deşi numai roză nu era viaţa prin 1950, când m-am şcolit eu. Ghinionul, sau numai întâmplarea, a făcut să aparţin generaţiei pe seama căreia s-a experimentat noul sistem de învăţământ. În paranteză vorbind, istoria românească mai recentă e plină de reforme şi experimente. Ei, şi cum nu am reuşit să intru de la început la facultatea pe care o doream, m-am întors peste câţiva ani să recuperez ceea ce îmi scăpase. Aşa am avut parte de două studenţii. Amândouă au fost hotărâtoare pentru mine.
„Obsedantul deceniu”. Lucian Blaga - „exilat”
Anii ’50 sunt anii numitului „obsedant deceniu”, în ţară şi în partea noastră de lume se petreceau tot felul de lucruri crâncene, pe unele le-am simţit pe propria piele, pe altele le-am aflat mai târziu. Dar, ca întotdeauna, cei tineri se mişcau cu stăruinţă, chiar dacă nu prea ştiau ce va fi de capul lor. Nu-mi amintesc cum am ajuns pentru prima dată la cele două cenacluri clujene, cel al oraşului şi cel al universităţii. Nouă, viaţa literară clujeană ni se părea foarte vie, dar realitatea era alta. Lucian Blaga era interzis, nu avea dreptul de semnătură. Noi îl vedeam însă mereu, uneori în fiecare zi, fiindcă i se dăduse o slujbă oarecare la Biblioteca Universităţii. O spun cu tristeţe, puţini dintre noi realizau pe deplin tragismul şi ticăloşia acestei situaţii.
În Cluj - doar două reviste literare
În oraş apărea o singură revistă literară, Steaua, aşa că studenţii care reuşeau să publice puteau fi număraţi pe degetele celor două mâini. După mişcările din octombrie 1956, ceva a început să se schimbe, în 1957, a mai apărut o revistă, Tribuna.
Debut în… critică literară
Dar să-ţi spun cum am debutat. La cenaclul orăşenesc veneau şi scriitori, redactori de la Steaua. De câteva ori a fost şi conducătorul ei, A.E. Bakonsky. Nu ştiu dacă el, sau altcineva, ne-a reţinut numele, dar într-o zi trei dintre noi am fost invitaţi la redacţie, să ne alegem o carte pe care să o recenzăm. Era un fel de test. Acele recenzii, pe care le scriam atunci, sunt nişte naivităţi, dar erau cinstite, ideile lor le-aş semna şi astăzi. Dar ele ne-au adus un câştig enorm, extraordinar la vârsta aceea şi în perioada aceea: A.E. Baconsky ne-a făcut cadou câte o legitimaţie-adresă către Biblioteca Universitară, cu care aveam dreptul să citim orice. Unui om normal de astăzi îi va fi greu să creadă că în vremea aceea era interzis să-i citeşti pe Blaga, Bacovia, Ion Barbu, istoriile literaturii ale lui Călinescu sau Lovinescu şi aşa mai departe. Iar noi am putut să le citim, ceea ce a fost un mare câştig.
Prima proză - în Tribuna
În anul 1958, mi-a apărut, în Tribuna de data aceasta, prima scriere în proză. A fost tot un debut, poate cu ceva mai mare greutate. Pe atunci, revistele literare erau puţine, în oricare ai fi apărut te citea toată ţara. Steaua, de pildă, şi-a câştigat faima de cea mai curajoasă dintre toate. Aici au apărut, pentru prima dată sub regimul comunist, poezii semnate de Blaga şi Bacovia, în paginile ei a început să fie atacată pseudoliteratura proletcultistă.
A doua studenţie
Să nu uit cea de-a doua studenţie. Mi-a fost şi ea foarte benefică. M-a trezit din letargia didactică în care riscam să eşuez. Viaţa literară şi culturală era alta, se recupera literatura interbelică, înflorea onirismul, se vorbea despre existenţialism şi structuralism. Altă atmosferă, proaspătă deocamdată. Ei îi datorez prima mea carte.
Sedus de proză
Marian BOBOC: Aţi debutat cu critică literară, apoi, peste un an, în 1958, cu proză în revista Tribuna. Consideraţi că aţi „trădat” critica?
Corneliu RĂDULESCU: Nu cred că am trădat critica literară, pentru că nu a fost o mare dragoste între noi. Sigur, a existat un impediment enorm, sărăcia posibilităţilor de informare, aici, la Lupeni, dar nu el a fost hotărâtor. Pur şi simplu, m-a atras mai mult literatura în sine şi mai puţin comentarea ei.
Singur printre… mineri. Departe de viaţa literară
Marian BOBOC: „Întâmplarea a făcut ca de la venirea mea în acest oraş, Lupeni, vreme de două decenii să fiu singurul său locuitor care scria şi publica literatură”, mărturiseaţi într-un articol publicat. Cum aţi trăit această singurătate artistică? V-a stimulat? A fost o piedică? Cum ţineaţi legătura cu lumea literară?
Corneliu RĂDULESCU: Întrebarea asta m-a urmărit o viaţă întreagă. A fost şi ca o sabie deasupra capului. Unii preferă formulări mai drastice: poate un scriitor să se realizeze în „provincie”, departe de marile centre culturale? Răspunsurile cu greutate nu sunt prea încurajatoare pentru „provinciali”. Dacă eu m-am realizat sau nu, îi las pe alţii să decidă. Dar despre felul cum am trăit această „singurătate artistică” pot să vorbesc. Ei bine, am trăit-o cu suficientă detaşare. O detaşare ce s-a concretizat, în primul rând, în faptul că nu am avut timp să mă întreb sau nu mi-am bătut capul să hotărăsc dacă singurătatea mă împiedică, ori mă stimulează. Şi cred că bine am făcut. Dacă aş fi stat să mă jelesc, cu jeluitul aş fi rămas. Apoi, până pe la 50 de ani, eu am avut condiţii foarte bune de mişcare şi posibilitatea să trăiesc între câteva săptămâni şi câteva luni pe an în oraşe cu viaţă culturală intensă. E adevărat, relaţiile mele cu redacţiile revistelor literare şi cu editurile n-au fost prea grozave. Puţini vor să mă creadă că, din 1972 încoace, adică de când mi-a apărut prima carte, toate manuscrisele mi le-am trimis prin poştă şi rareori am avut prilejul să-i văd la faţă pe cei care le-au tipărit. Desigur, a trebuit să am multă răbdare. Pe scurt, se poate trăi şi aşa, dar preţul e prea mare. Dacă a meritat sau nu, îi las pe alţii să judece. Eu unul nu regret.
1959. Lupeni. Frunze de… funingine
Marian BOBOC: Aţi „descălecat” în Lupeni în 1959. Cum aţi găsit oraşul? Evocaţi atmosfera Lupeniului tinereţii dumneavoastră, farmecul/ şarmul acestuia…
Corneliu RĂDULESCU: În Valea Jiului, am călcat pentru prima dată în august 1959, cu actul de repartiţie în mână, aşa că totul a fost nou pentru mine. Cum îmi petrecusem cei mai mulţi ani ai copilăriei şi adolescenţei pe câmpul din preajma Mureşului, peisajul montan nu se putea să nu mă impresioneze. Şi nici centrul Lupeniului nu arăta rău, clădirile oficiale vechi, cu acele mici acoperişuri de sticlă şi fier forjat deasupra intrării principale, cele trei biserici din preajmă, caldarâmul din piatră cubică, scuarul, acel spaţiu verde cu flori, care acum e dreptunghiular, iar atunci era rotund, linia ferată pe care străinul neavertizat o putea crede de tramvai, casele-tip cu mansardă şi o arhitectură aproape neîntâlnită prin alte zone româneşti, părculeţul cu chioşc de lemn în mijloc, pentru fanfară, multă verdeaţă, un frunziş copleşitor, toate emanau un aer de localitate germanică, liniştită, austeră.
Liceul era pe atunci în clădirea geamănă cu cea a primăriei de astăzi, iar primăria într-o clădire (cea mai impunătoare) pereche cu Palatul Muncitoresc, dărâmată apoi, pentru a se construi gara cea nouă. Năucitoare erau afişele: Teatrul Naţional din Bucureşti prezenta o piesă care abia în primăvară avusese premiera, concerte cu cei mai cunoscuţi cântăreţi de muzică populară şi uşoară ai momentului, şi, bineînţeles, meciul de fotbal, Minerul Lupeni - CCA (adică, Steaua de azi), pentru că, în acel an, Minerul era în divizia A.
Directorul liceului nu era acolo, în momentul acela, şi cum prin clădire se mai curăţa încă după zugrăvit, am coborât în părculeţul de jos, să mai arunc o privire prin acest oraş al cărui locuitor urma să devin. M-am aşezat pe bancă, eram încă în august, la mine acasă ar fi trebuit să-mi scot haina de atâta zăpuşeală, dar aici era o răcoare plăcută, odihnitoare. Stând acolo am presimţit că mi-a căzut ceva în păr. O frunză, mi-am spus cu un început de nostalgie, vine toamna. Dar când am dat să iau frunza din păr, degetele n-au întâlnit decât o senzaţie de alunecare. Le-am privit, erau negre. Funingine, desigur, ea plutea atunci prin Vale. Şi a fost ca un semn de atenţionare, anume că lucrurile nu sunt aşa cum apar la prima vedere, ele sunt mult mai complexe şi mai altfel. Poate nu neapărat mai rele, dar sigur mai complexe şi mai altfel.
Ameninţări… tovărăşeşti
Marian BOBOC: Din 1993 sunteţi Cetăţean de onoare al Lupeniului. Cum evaluaţi această recunoaştere publică a activităţii dumneavoastră?
Corneliu RĂDULESCU: A fost o mare surpriză. Acum o privesc şi ca pe o compensaţie, ca pe un fel de răzbunare, peste decenii, pentru felul cum am fost tratat în primii ani trăiţi la Lupeni. Autorităţile mi-au cam făcut viaţa amară. Mă rog, poate că motivul principal a fost unul de ordin politic - adică, nu poate, ci sigur -, dar se pare că şi eu, ca om, făceam parte, şi încă mai fac dintre cei care faţă de orice autoritate, orice ştab are o fobie aprigă. De pildă, la câteva zile după ce mi-am luat slujba în primire, prim secretarul de partid, şeful oraşului, pe care nici nu-l văzusem încă, mi-a transmis că, dacă nu-mi bag minţile în cap, va pune nişte mineri să mă arunce în Jiu. L-am întrebat pe mesager de ce, iar acesta a dat din umeri: habar n-am, cred că te-a văzut pe geamul de la cabinet şi nu-i place mutra ta. Am luat ameninţarea ca pe un fel de a vorbi, dar câţiva ani mai târziu, după ce am apucat să discut cu vechi participanţi la mişcările sociale şi politice din Valea Jiului, am aflat că nu era nici o glumă. Oricum, în loc să mă arunce în Jiu, un miner a stat, cu nevastă şi trei copii într-o singură cameră, ca să-mi ofere mie adăpost, fiindcă, dintre dascălii de atunci, am fost ultimul care a primit locuinţă. Aveau acei activişti de partid o mare plăcere să-i şicaneze pe cei încadraţi în categoria intelectuali, de multe ori te aduceau la disperare. Odată, în Duminica de Paşti, când m-au pus de pază la sediul U.T.C. (o cameră la ultimul etaj al primăriei de azi), era să fac o prostie. Ei erau jos la parter şi l-au trimis la secretarul U.T.C. să mă pună să fac nu ştiu ce lucrări, în bătaie de joc. Mie mi s-a urcat sângele la cap, am pus mâna pe scrumiera din faţa mea. Nu arătam eu prea voinic nici atunci, vai de pielea mea, dar individul era un îngrămădit, o aschimodie greţoasă, te apuca jalea când îl vedeai în exerciţiul funcţiunii. În plus, scrumiera aceea era din bronz masiv, făcută la strung în atelierele minei, grea de peste un kilogram, aşa că individul a ieşit rapid şi a coborât în fugă pe scări.
S-a întors peste un sfert de ceas şi mi-a spus, din uşă, că pot să pleca acasă. Era limpede că mă pârâse la bătrânii activişti, dar aceştia au reacţionat invers de cum îşi închipuise el. Probabil că le-a plăcut reacţia mea, şi ei considerau că cel mai convingător argument e bolovanul, măciuca.
N-am vorbit niciodată despre întâmplările astea, iar numele le-am uitat definitiv. Dumnezeu cu mila! Le-am pomenit acum doar pentru că în felul acesta se va înţelege mai bine surpriza mea şi aprecierea pe care o dau gestului cu care m-a onorat oraşul. Pentru mine, aici, la Lupeni, sunt cei mai demni oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Am trăit la Lupeni o viaţă, aici sunt înmormântaţi părinţii mei, e firesc să fiu mulţumit că oraşul mă primeşte ca şi Cetăţean de onoare definitiv al lui.
Toponimii neîntâmplătoare…
Marian BOBOC: Aţi surprins, nu de puţine ori, în prozele dumneavoastră, Lupeniul, farmecul trecut al acestuia, asemănător, oarecum, cu scufundarea Ada-Kalehului. În volumul „Zidul în care s-a tras cu puşca” scriaţi: „Stătea într-un cartier unde erau mulţi unguri, în cartierul După gară, de-i zicea atunci Kezicsokolom. Asta cred că ştii, pe ungureşte înseamnă sărut mâna, că muierile de acolo le-au zis ăstora, la bărbaţi, că de ce îi zic ei kezicsokolom numai la muierile din Oficianţi, cartierul celor din conducerea minei, că să le zică şi lor, că n-au alea mai mult decât ele sub fustă”; numele Petroşaniului este şi el pomenit în romanul „obsedantului deceniu”, Uitarea şi neuitarea inocenţilor. Prin urmare, în prozele dvs. apar nume concrete de străzi din Lupeni. V-au inspirat cartierele vechi ale Lupeniului, oamenii lor?
Corneliu RĂDULESCU: E vorba, în primul rând, de binecunoscutul adevăr că până şi cea mai extravagantă lucrare de ficţiune se construieşte cu elemente ale realităţii, doar că ele sunt altfel aşezate. Aşa şi eu am lucrat cu ceea ce aveam în cămară. Dar fiindcă te referi la o anume scriere, la nuvela Nenumăratele oglinzi ale memoriei, trebuie să răspund mai „la obiect”.
Pe la începutul anilor ’70, mă gândisem să scriu un fel de monografie-reportaj-istorie a Lupeniului, mai ales a grevelor, fiindcă, în esenţă, ele au marcat istoria aşezării, în care scop am stat de vorbă cu cei care au participat la ele, cu oameni de diverse categorii. Între timp, lucrurile au evoluat nefavorabil, nu mai puteai să spui nici o jumătate de adevăr, de unde un adevăr întreg, aşa că am renunţat. Dar n-am uitat. Iar în 1977, când cu marea grevă, despre care nu puteai să scrii, adică să publici nici un rând, am găsit soluţia pe care o ştii: am lăsat să se creadă că scriu despre greva din 1929, dar în fapt am prezentat ceea ce ar putea fi o grevă tipică, memorabilă. Datele, faptele, numele reale sunt uşor modificate, amestecate. Cam toţi cei care au citit nuvela au înţeles imediat cum stau lucrurile. Unii, mai puţin cunoscători ai întâmplărilor reale, îi conferă calitate de document. Ceea ce ar putea să însemne că nu e o scriere proastă. Din punct de vedere literar, asta e tot ce contează.
Revenind, trebuie să recunosc, însă, că am scris prea puţin despre oameni şi locurile în care trăiesc. Aş fi bucuros dacă puterea şi timpul îmi vor îngădui să mai adaug ceva.
Tehnici de păcălire a cenzurii
Marian BOBOC: Care a fost relaţia cu cenzura? V-au fost cenzurate cărţile?
Corneliu RĂDULESCU: Singura mea carte care a scăpat aproape întreagă (mi s-au tăiat doar câteva cuvinte şi propoziţii) a fost volumul de debut Vara, restul au avut destul de suferit. Dar cenzorii au rămas pentru mine nişte lighioane necunoscute, nu-mi amintesc să fi văzut vreunul în carne şi oase, eu m-am târguit numai cu redactorii de carte. De obicei, redactorul îmi sublinia cu creionul sau îmi dădea o listă cu cuvintele, frazele sau pasajele indezirabile. Tactica mea era următoarea: după toate încercările de a convinge cu argumente logice să mi se lase textul aşa cum este, spuneam că voi face modificările cerute, luam manuscrisul şi băteam din nou la maşină pagina sau paginile incriminate, fără să schimb, însă, nici măcar o virgulă, în speranţa că omul nu va observa ori se va face că nu observă. De câteva ori, în cazuri minore, am avut succes, de cele mai multe ori nu.
Să nu uităm însă - despre asta se vorbeşte mereu din anii ’90 încoace - că despre cenzură nu putem vorbi la timpul trecut.
Cenzura politică a fost înlocuită de cea economică. Poţi tipări cam tot ce pofteşti, cu condiţia să ai banii necesari. Ţi se spune: avem atâţia bani, cu ei putem tipări atâtea pagini. Nu-ţi convine, găseşte bani, sau, adio! Aşa mi s-a întâmplat şi mie cu ultimele două cărţi. Dovadă că în lumea asta nu există fericire deplină…
Când prozatorul se transformă în publicist
Marian BOBOC: Din 1987, când v-a apărut volumul Povestiri pe o temă dată…, aţi revenit în librării abia în 2000 cu Ta-ram-te-ta sau Cinci băieţi sau dulcea libertate… şi cu Jocul cu umbre (scris la „Lupeni, august 1986 - 13 iunie 1988”). De ce a tăcut prozatorul Corneliu Rădulescu vreme de 13 ani? Ce surprize mai pregăteşte cititorilor săi?
Corneliu RĂDULESCU: Cu excepţia unor prime pagini, tot ce am publicat eu în această viaţă a fost scris la Lupeni. De ce am tăcut mai mult de un deceniu? Aş spune că am făcut numai „editorial”, prin reviste şi ziare am scris, am publicat cam tot atât cât în precedentele vreo trei decenii. S-a întâmplat din cauza banilor, a „cenzurii economice”, despre care vorbeam mai înainte şi care e cunoscută de toată lumea. Sumele oferite de stat pentru subvenţionarea cărţii sunt infime, pentru ele se dau lupte crâncene, iar dacă nu te afli în preajma şi graţiile celor care le dirijează, ai puţine şanse. Eu, cum ştii, stau prost şi la capitolul aranjamente-afaceri. Totuşi, trebuie să recunoaştem, lucrurile sunt mai complicate şi nu pot fi expediate în câteva fraze. De aceea mă abţin să vorbesc şi despre planurile mele de viitor. Constat că de la o vreme încoace, încep să devin superstiţios.
Convorbire realizată la Lupeni în ianuarie 2002
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|