Un Romulus Burdan altfel decât îl ştiţi. Cu o proză aparte, dătătoare de noi valenţe artistice. Nu aş fi putut concepe că Romică aşa de realist cum îl cunosc (şi îl cunoaşteţi) poate fi un romantic incurabil, un mânuitor de cuvinte atât de motivat, un făuritor de imagini numai şi numai din cuvinte. Cuvinte simple care pe parcurs devin nişte pietre de hotar la întâlnirea vieţii cu măreţia (sau cu decăderea) lumii, care a fost, este şi încă mai stă să vină. Prima proză „Nevasta ortacului” face parte dintr-un (probabil) volum de proză scurtă, cu vagi (dar numeroase) accente biografice, care cuprinde (mai ales) perioada în care autorul a fost la muncă (în industria minieră) atât în Ungaria cât şi în Germania, cu care prilej putem observa mai profund valenţele acestuia ca narator şi nu numai. Celelalte trei proze: „Tentativă de crimă”, „Mult prea alb” şi „Creme pentru liniş­tea noastră” vor fi cuprinse (după spusele autorului) într-un volum de proză scurtă umoristică, ce probabil va face furori la apariţie. Observăm aici un umor sincer, adevărat, care ar putea, în unele cazuri, să şi doară. Aş preciza aici că Romulus Burdan nu debutează în pagina de faţă ci doar continuă ceea ce a început cu câţiva ani în urmă. Pentru că autorul a mai publicat proză în săptămânalul „Realitatea petrileană” cât şi în „Pulsul Văii Jiului”, publicaţie pe care a fondat-o şi a condus-o chiar. Autorul are un fin joc de cuvinte, un dans ingrat al ideilor şi uneori o originalitate absolut necăutată, iar tot ceea ce „comite” în scris îi stă întotdeauna de-a stânga inimii. A acelei inimi care bate la fel de hotărâtă ca în tinereţea de care nu se poate despărţi nici acum.
Åži pentru că, de Rusalii, Romulus Burdan a împlinit o vârstă compusă din două cifre identice, îi urăm tot binele din lume şi La Mulţi Ani! Ca să aibă timpul necesar pentru toate scrierile sale, care stau să vină.

 

Nevasta ortacului
Într-o mină din Ungaria am avut un ortac polonez. Ne înţelegeam în fapte. Mai puţin în grai. O mai rupeam noi pe ungureşte, pe germană, fiecare mai punând de la sine câte ceva. Erau clipe de izbăvire şi pace, de linişte şi binemeritată odihnă după scoborârile pline de neprevăzut, acolo, în tainicul afund al pământului, pe care îl vămuiam de cărbune, plătind din când în când cu câte un suflet chinuit, rămas ofrandă la masa destinului, ce avea ca oaspete adevărul. Un adevăr, cum spunea o poetă, disperat. Muieri-sa, lăsată acolo, departe, pe locurile natale, îi scria nişte scrisori înnebunitoare. Cred c-ar fi putut să fie o prozatoare de excepţie dar, din păcate, nu era decât una din sutele de mii de casnice care se lupta cu sărăcia, dându-i în fiecare zi brânci pe uşă afară, dar ea revenea întotdeauna fie forţând realitatea, fie escaladând geamurile. Åži îmi vorbea cu atâta drag ortacul meu despre ea, că-mi dădeau lacrimile. Că avea o vorbă tărăgănată şi un timbru atât de îmbietor ortacul acesta că îţi venea să-l asculţi până dimineaţa şi să nu pui geană pe geană toată noaptea. Din păcate, nu eram la acelaşi sector şi şuturile nu ni se suprapuneau întotdeauna, din care cauză uneori ne vedeam mai rar dar simţeam întotdeauna, dureros, aceste absenţe. Într-o seară, ştiind că trebuie să iasă din şut, i-am pregătit, aducându-mi aminte că e ziua lui, o mică masă mai mult sau mai puţin festivă împreună cu un alt ortac, de data asta slovac. Åži lucrând noi, acolo, la aranjarea acestui cadru, numai ce auzim o tuşitură gravă, ca o atenţionare subtilă. Åži ridicând ochii am văzut o femeie deosebit de frumoasă pe care, eram ferm convins, că o mai văzusem undeva, Dumnezeu ştie unde. Åži femeia s-a uitat la noi şi noi ne-am uitat la ea şi nimeni nu zicea nimic. Ca într-un film cu proşti. Apoi ea a dispărut aşa de brusc încât pur şi simplu nici nu ne-am dat seama când s-a întâmplat asta. Atunci ne-am aşezat pe scaune, nemişcaţi şi am încercat să ne reculegem într-un fel. La câteva minute după aia am fost anunţaţi că ortacul nostru trecuse pe lumea cealaltă, în urma unei surpări, şi asta chiar de ziua lui. Atunci am alergat la fotografia soţiei sale atârnată deasupra patului şi am recunoscut în ea pe necunoscuta ce ne vizitase în seara aceea, ca să ne facă cunoscut de acolo, de la ea de-acasă, că iubirea ei, tot ce avea mai bun pe lume dispăruse dimpreună cu o parte din viaţa ei.

 

Tentativă de crimă
Nu îi vede dar îi aude. Dincolo de uşă. Sunt vreo patru. S-au cinstit cu ceva palincă, fiindcă se simte până la el. Tocmai şi-au ascuţit cuţitele. Această operaţie i-a rămas întipărită în creier. Atâta cât îl avea. Cineva a pomenit ceva despre sânge. Dacă să-l ia sau nu. Apoi cei patru tropăiră din picioare, să-şi scuture zăpada de pe bocanci şi deschiseră uşa. Atât cât se deschidea ea. Åži nimic mai mult. Lumina unei lanterne îi năvăli în ochi, dansându-i pe retină, deşi el habar n-avea ce-i aia. Sau, cel puţin, aşa părea. Lucirea cuţitului îi făcu un rău incomensurabil. Suferea cu inima şi nu-i plăceau scenele tari („MÄ‚CELARI, NU UITAÅ¢I, PORCINELE TREBUIE SACRIFICATE NUMAI DUPÄ‚ NORMELE IMPUSE DE UNIUNEA EUROPEANÄ‚!”). Porcul se trase, ameţit, înapoi, în coteţ, trântindu-le uşa în nas. Nu înainte de a le striga: „Asasinilor!”.

 

Mult prea alb
Indienii, sus pe creasta învăluită în pâcla alburie, dătătoare de fiori de frig sau de groază, pregătesc cu tot protocolul de rigoare o ambuscadă. Nu vă explic ce-i aia, că trebuie să ştiţi. Din armată. Dacă aţi făcut-o. Dacă nu, înseamnă că vorbim degeaba. Sau gratuit. Sau… cum vreţi să-i spuneţi… că e democraţie. Chiar şi la indieni. Sau, mai ales, la ei. Winetou îi aşează  pe fiecare unde trebuie. După principiul „fiecare la locul potrivit”. înând cont că există şi în asta o doză de subiectivism. Că subiectivismul e punctul lor forte. Ca şi al nostru, de altfel. E cald şi soarele e puternic. Bineînţeles asta e un fel de a spune. Ca să n-o dăm în romantism, mama lor de romantici! Deodată o rază de soare se reflectă din caninii lui Winetou, punându-i în gardă pe cei de jos („NU FOLOSIÅ¢I PASTA DE DINÅ¢I <<APAÅž>>! VÄ‚ FACE DINÅ¢II ATÂT DE ALBI ÎNCÂT ACEÅžTIA VÄ‚ DAU DE GOL!”)… Până la urmă „cow boii” n-au mai urcat până la ei deoarece exact în acea zi nu circula gondola!

 

Creme pentru liniştea noastră
Vă plac cremele. Nu vă pot da definiţia lor. Întrebaţi totuşi o feminină. Ca să nu fiţi singurii care nu ştiu (acesta a fost un moto). Băiatul luă motocicleta şi îi dădu drumul în prăpastie. Că era un corp delict. Cât se poate de delict. Tot corp delict era şi bruneta de lângă el. Åži încă ce corp! Să vezi şi să nu crezi. Åži să nu crezi ce vezi. Soarele ardea, nisi­pul ardea şi fata ardea. De nerăbdare să dea peste o zonă de umbră. Nu zona Zoster, ferească sfântul! Deodată sus. Pe cer? Nu, şi mai sus. În nori? Nu, şi mai sus. Ai grijă unde te sui, să poţi coborî după aia! Apăru un elicopter. Care le făcut celor doi vânt. În prăpastie. Åži prăpastia era goală („PENTRU A EVITA ARSURA RAZELOR DE SOARE FOLOSIÅ¢I CREMA <<ARSENIC>>! CU EA SE POT UMPLE ÅžI FOILE DE CREMEÅž!”).

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.