04.01.2012, 21:19:07 | 0 comentarii | 2352 vizualizari
Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire făcută de Mihai Barbu
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Impresionanta carte a profesorului Mihai Barbu, Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, publicată în 2011 la Craiova, Editura Autograf MJM, reprezintă efortul a mai multor ani de cercetare a arhivelor, efort care a fost încununat în anul 2011 şi cu acordarea titlului ştiinţific de doctor. Profesorul Ion Vartic, coordonatorul tezei de doctorat, menţionează „enormul material informativ pe care îl conţine” teza de doctorat a domnului Mihai Barbu.
La două decenii de la moartea scriitorului şi de la căderea regimului comunist opera lui I. D. Sîrbu suscită un interes tot mai larg. Filologi, oameni de cultură sau simpli cititori descoperă în paginile cărţilor aflate pentru multă vreme la sertar un scriitor de o mare forţă. I. D. Sîrbu şi-a alcătuit opera, conştient, pentru posteritate, a scris-o la două mâini în speranţa unor vremuri mai bune. Şi nu s-a înşelat. Ironia face ca eliberarea mult visată să se producă la puţin timp după moartea scriitorului. Asemenea istoricului Procopius care oferă două versiuni, una oficială şi alta secretă, I. D. Sîrbu scrie pentru sertarul său şi pentru vremurile viitoare, mai prielnice. Diferenţa este dată de distanţa în timp. Securitatea, ca organ ce veghea şi supraveghea nu doar respectarea doctrinei comuniste, ci însăşi conştiinţa celor care ar fi putut să se împotrivească orânduirii, a confiscat prezentul scriitorului. Astăzi, arhivele C.N.S.A.S. i-au oferit domnului Mihai Barbu un bogat fond documentar adus în prim-plan. Graţie efortului său, viaţa şi opera scriitorului petrilean pot fi descoperite în cele mai mici amănunte.
Că a fost în intenţia autorului să-şi scrie memoriile este neîndoielnic. Faptul este dezvăluit de editoarea lui Sîrbu, doamna Maria Graciov, în Caiete critice nr. 10-12/1995, în articolul Sîrbu de la Craiova. Dl. Mihai Barbu preia ideea scriitorului şi o extinde făcând apel la un bogat tom documentar pe care-l dezgroapă „din arhiva C.N.S.A.S., din scrisori, din scrieri, din presă, din spiritul locului şi din istoriile orale”. Dacă I.D. Sîrbu ar fi apucat să-şi scrie memoriile, primele capitole ar fi fost Casa, Mama, Tata, Blaga, Partidul, Colegii, Universitatea,… Puşcăria şi Craiova, precizează Mihai Barbu. Plecând de la ideea reparaţiei morale, autorul se va apleca cu deosebită atenţie asupra acestor momente din viaţa scriitorului.
Primul capitol, „Sagrada familia”, este rezervat familiei. Autorul scoate la lumină detalii inedite legate de strămoşii săi, împlinind astfel o dorinţă nematerializată a scriitorului: „Am 65 de ani, încep să mă gândesc serios la adunarea unor date precise despre mama mea în vederea unei eventuale cărţi despre copilăria-mi fericită… Nu se poate să nu găsiţi un dascăl inimos sau un profesor localnic care să-mi comunice, foarte pe scurt, câteva amănunte în legătură cu istoria şi profilul etnic al comunei Gârnic”. Gârnic este o localitate din judeţul Caraş-Severin, unde s-au stabilit familiile de cehi din Boemia. Mama scriitorului, Ecaterina Glaser, este descendenta unei familii de cehi venite în Banat. Asemenea lui Ulise, dar lipsindu-i eroismul, Sîrbu simte nevoia unei întoarceri spre origini.
Din discuţiile cu sora scriitorului sau cu alte rude, autorul scoate la lumină amănunte tulburătoare legate de tată - Ion Sîrbu. Miner, sindicalist social-democrat, animat de spiritul dreptăţii, tatăl scriitorului nu va suporta arestarea fiului şi se va stinge de supărare. Moartea tatălui, la care scriitorul nu poate participa fiind încarcerat, este un prilej pentru autor şi pentru cititor deopotrivă să ia act de măsura atrocităţilor la care se deda Securitatea. Cortegiul funerar număra peste 3.000 de oameni, notează autorul, iar pentru a-i împrăştia, Securitatea va incendia casa natală, amendând-o apoi pe sora scriitorului cu suma de 28.000 lei pentru neglijenţă la incendii.
Astfel de amănunte au o dublă valoare. Pe de-o parte, ele conturează realitatea socială a vremii, oferă o imagine a mediului în care a trăit Sîrbu, iar pe de altă parte, ne ajută să înţelegem mai bine destinul atât de încercat al scriitorului.
Un loc aparte în cuprinsul cărţii este alocat de Mihai Barbu „matricei natale” şi spirituale: colonia, casa natală, şcoala. Asemenea mentorului său de mai târziu, Lucian Blaga, care vedea în sat matricea spirituală dătătoare de energie creativă şi de linişte în acelaşi timp, şi universul natal al lui I. D. Sîrbu este plin de simboluri. „Era, oare, Colonia petrileană o Patrie în miniatură?”, se întreabă Mihai Barbu. Patria era pentru I. D. Sîrbu o Arcadia. „Se citea enorm în colonie, se cânta seara”, menţionează Sîrbu în Jurnalul... său. Surprinzător, am fi tentaţi să comentăm noi cei de astăzi pentru o colonie multietnică, minerească. Colonia este spaţiul matrice care l-a definit ca individ pe scriitorul I. D. Sîrbu şi la care a revenit după eliberarea din închisoare când este nevoit să lucreze ca vagonetar. Semnificaţia simbolică, importanţa spaţiului vital al coloniei transpare cel mai bine în volumul Povestiri petrilene.
Dincolo de valoarea simbolică a Coloniei, un aspect important este alocat contextului economic şi social. Grija detaliului, amănuntele cele mai diverse, sursele de informare bogate dezvăluie în spatele autorului Memoriilor… ochiul jurnalistului. Dl. Mihai Barbu a oferit cu generozitate date legate de viaţa din colonie, de felul în care oamenii îşi duceau existenţa zilnică, informaţii legate de mină, de şcoli etc. Pe scurt, o radiografie a mediului din care provine I. D. Sîrbu. Ilustrând parcă principiul realist al empatiei dintre mediu şi personaj, I. D. Sîrbu este un produs al Coloniei. Valorile acesteia par să se fi impregnat atât de tare în conştiinţa morală a scriitorului, încât nu va abdica de la ele în ciuda tuturor greutăţilor pe care trebuie să le îndure de-a lungul vieţii sale.
Experienţa frontului este prima lecţie a istoriei trăită de scriitor. El este, după cum arată Mihai Barbu, citându-l pe I.D. Sîrbu, „singurul student din întreaga facultate care ca pedeapsă politică era trimis mereu pe front”. Autorul Memoriilor lui Ion D. Sîrbu contabilizează cu exactitate numărul de zile pe care scriitorul le-a petrecut pe front, şi ele nu au fost puţine: 1.042 zile. „Pedeapsa politică” invocată de Sîrbu este cauzată de aderenţa sa la comunism, el fiind printre puţinii studenţi ilegalişti din Universitate. Ironia face ca, mai târziu, exact cei din cauza cărora a fost trimis pe front - comuniştii - să-l persecute şi să-i distrugă viitorul. Conform datelor de evidenţă militară, Sîrbu a fost pe front în trei rânduri, fiind încorporat ca subofiţer, deşi absolvise Şcoala de ofiţeri din Craiova. Am putea spune o a doua nedreptate. În iarna lui 1943 Sîrbu este luat prizonier, dar reuşeşte să evadeze. Marşul de 1800 de kilometri spre patria natală este impresionant prin efortul fizic. Curios este că Sîrbu nu-şi aduce aminte nimic din toată această perioadă. Explicaţia o găseşte Mihai Barbu într-o scrisoare a scriitorului adresată lui N. Carandino din 22 mai 1975: „Sunt uneori stupid obsedat că nu reuşesc să-mi refac, din foarte aventuroasa mea existenţă, clipe cruciale: nu ţin minte cum am evadat din încercuire, de pildă, sau cum am ajuns la Jasnaia Poliana. Nu ţin minte nici măcar o zi din marşul acela de 1800 km, pe care l-am făcut în iarna lui 1943…”. Să fie oare un gest subconştient al celui care vrea să şteargă cu buretele istoria nefericită a existenţei sale? Motivaţia o oferă tot I.D. Sîrbu în aceeaşi scrisoare referindu-se la contextul general al istoriei în care el ca fiinţă individuală nu este inclus: „istoria scrisă ar trebui să fie dincolo de memento-ul de nume, date şi evenimente, un act de critică sinteză al unui timp cristalizat şi pus sub sticlă”.
Dacă de „aventura frontului” reuşeşte să scape cu viaţă, venirea la putere a comuniştilor nu-i va fi, paradoxal, de bun augur. Mihai Barbu face o radiografie admirabilă a acestor ani negri din viaţa scriitorului. Ipotetic, Ion D. Sîrbu ar fi avut toate motivele să fie „un privilegiat” al noii orânduiri politice în care a şi crezut. Spunem acestea, cu atât mai mult cu cât scriitorul era licenţiat în filozofie, era un cunoscător al sistemelor filozofice, politice şi sociale imaginate de-a lungul istoriei. Or, aderenţa la valorile marxiste n-a fost întâmplătoare. Dar de la utopie la ideologie există totdeauna o ruptură. Istoria s-a întors încă o dată împotriva sa. Nu doar că Sîrbu nu a fost „un privilegiat”, ba din contră a suferit peste măsură.
Este îndepărtat de la catedra universitară alături de marii săi profesori - Lucian Blaga, Liviu Rusu -, unde ar fi promis o strălucită carieră. Paginile care descriu întâlnirile dintre Ion D. Sîrbu şi Blaga sunt incitante. Ele dezvăluie pe de-o parte afinităţile intelectuale ale discipolului, preţuirea pe care poetul i-o acorda, dar şi dispreţul comuniştilor faţă de oamenii de cultură.
Cea mai dramatică perioadă a existenţei lui Sîrbu este legată de anii de detenţie.
Prima condamnare la un an de închisoare corecţională pentru omisiune de denunţ relevă brutalitatea cu care statul îţi anihila presupuşii opozanţi. A gândi doar sau a-ţi exprima punctul de vedere divergent faţă de linia partidului erau păcate suficiente pentru ca autorităţile comuniste să te pedepsească exemplar - cu câteva excepţii. Sîrbu lucra pe atunci alături de colegul şi prietenul său de pe vremea studenţiei, Ştefan Aug. Doinaş, la revista Teatrul din Bucureşti. Vina lui Sîrbu e aceea că a asistat la o discuţie în redacţia ziarului unde Marcel Petrişor, prietenul lui Doinaş, face mai multe afirmaţii ostile la adresa regimului, acestea şi pe fondul revoluţiei studenţeşti din Ungaria. Curios este că Ştefan Aug. Doinaş are în acest proces doar calitatea de martor, iar Marcel Petrişor este condamnat la 25 ani de închisoare.
A doua condamnare a scriitorului este şi mai absurdă. Dar pentru autorităţile comuniste absurdul reprezenta o stare de normalitate. Sîrbu este condamnat pentru că ar fi scris o „piesă cu caracter reacţionar”. Este vorba despre Sovromcărbune, o piesă scrisă cu 7 ani în urmă şi care nici măcar nu se afla la dosar. Aceste detalii nu au constituit un impediment în enunţarea sentinţei. Ironia face ca un alt prieten apropiat din anii studenţiei şi cerchist, Ion Negoiţescu, să fi contribuit la condamnarea sa.
Ceea ce putem remarca aici este grija pentru detaliu a lui dl. Mihai Barbu. Amănuntele inedite sunt dezgropate din arhivele Securităţii/ C.N.S.A.S. Paginile de interogatoriu stau mărturie abuzurilor pe care autorităţile le comiteau faţă de cei care aveau curajul să gândească altfel. Mai mult, deşi procesele verbale nu menţionează astfel de aspecte ascunse cu grijă, putem deduce presiunea psihică şi fizică la care erau supuşi cei anchetaţi, interogatoriile fiind luate pe parcursul a mai multor ore.
Un capitol aparte este rezervat experienţei carcerale. Mihai Barbu face aritmetica detenţiei scriitorului. Potrivit acestuia, Ion D. Sîrbu a petrecut în închisoare 5 ani, 4 luni şi 20 de zile. Sîrbu trece prin mai multe închisori comuniste: Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Giurgeni. Anii de detenţie sunt cu siguranţă cei mai întunecaţi din existenţa scriitorului. Chiar dacă Sîrbu nu a relatat niciodată nici familiei, nici prietenilor despre această perioadă, dl. Mihai Barbu reface prin documente istoria închisorilor comuniste. Atrocităţile, abuzurile, umilinţele, foamea, lipsa asistenţei medicale, starea de animalitate la care erau aduşi deţinuţii sunt motive mai mult decât elocvente pentru a înţelege refuzul lui Ion. D. Sîrbu. Şi cu toate acestea, el povesteşte. Operele sale recuperează sub formă literară experienţa trecută sub tăcere.
După eliberare, la 6 februarie 1963, Sîrbu este exclus „din societate” şi este nevoit să se întoarcă la Petrila, „în mina strămoşilor săi”. Urmează o perioadă în care Sîrbu încearcă să se regăsească pe sine. Dincolo de preocuparea pentru detalii, Mihai Barbu lasă să se desprindă durerea sufletească a celui care ajuns la vârsta de 43 de ani, nu doar că a pierdut totul, dar se întreabă retoric: „Cine sunt eu? Ce rost mai am în lume? Ce am făcut în viaţă?”
Un loc aparte în ansamblul Memoriilor… îl ocupă capitolele care se referă la contactul indirect dintre Ion D. Sîrbu şi Securitate. Prin mijloacele specifice organelor de supraveghere, viaţa scriitorului, stabilit acum în Craiova, este permanent invadată: de la telefonul care îi este supravegheat, la corespondenţă, la mijloacele T.O. de supraveghere sau informatori. Nimic nu trebuie să le scape ochiului şi timpanului vigilent. Materialul documentar este impresionant prin conţinut. El nu rămâne la forma „brută” a notelor informative date de Securitate. Dl. Mihai Barbu se dovedeşte un laborios comentator, face trimiteri largi la contextul social, la viaţa scriitorului, la persoanele cu care acesta intră în contact, la prietenii şi falşii prieteni ai scriitorului, la apropiaţi. Rezultatul este desigur cel aşteptat de cititor, care descoperă amănunte neverosimile, incitante inclusiv despre viaţa privată a scriitorului, despre avatarurile scriitoriceşti şi lupta cu cenzura. De altfel, aceste pagini ocupă un loc însemnat în ansamblul Memoriilor….
Nici incursiunea în Europa Occidentală a scriitorului nu este trecută sub tăcere. În ciuda tentaţiei libertăţii, Sîrbu este prizonierul definitiv al „funcţiunilor sale spirituale”, după cum va mărturisi în Jurnal… Cele trei luni petrecute în Vest sunt un prilej de a se cunoaşte, după cum mărturiseşte într-o scrisoare către familia Boeriu. Şi în acest exerciţiu de luciditate recunoaşte că nu poate „gândi decât în lanţuri, prin lanţuri contra lanţurilor”. Sîrbu rămâne prizonierul „spaţiului mioritic” (ca să folosim o sintagmă a mentorului şi dascălului său), care, în ciuda tuturor dramelor provocate, îi oferă în manieră dialectică sursa inspiraţiei.
Deşi opera sa nu a văzut prea des lumina tiparului în timpul vieţii scriitorului, acesta, consecvent unui impuls interior, a continuat să scrie până în ultimele clipe ale vieţii. Într-o scrisoare din 29 septembrie 1987 trimisă prietenului său şi în acelaşi timp autorului, peste ani, al Memoriilor…, Sîrbu face bilanţul vieţii sale scriitoriceşti, menţionând lipsa a 17 ani din inventarul carierei sale literare. „Durerosul şi tragicul amurg” pe care îl presimţea a venit din păcate mult prea devreme după 2 ani, pe 17 septembrie 1989. Că nu a putut recupera toţi cei 17 ani pierduţi din viaţa sa literară o ştim prea bine. Ceea ce constatăm este că după dispariţia sa literatura de sertar a scriitorului a fost recuperată şi aşezată la locul ei bine-meritat, iar reconstituirea în genul celei făcute de Mihai Barbu nu poate decât să întregească şi să adâncească imaginea de ansamblu a scriitorului Ion D. Sîrbu.
Cristian LUNEL
(Vatra veche, Târgu Mureş, nr. 12/ 2011)
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|