01.02.2012,  23:04:22 | 1 comentariu | 2805 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Fermecătoarele amintiri ale lui Dumitru Gălăţan-Jieţ / O viaţă printre momârlani
de Ziarul Vaii Jiului

Am mai arătat în paginile ZVJ că Valea Jiului suferă la capitolul literaturii de frontieră. Avem foarte puţine jurnale, amintiri, memorii ale oamenilor Văii. Etnologul Dumitru Gălăţan-Jieţ vrea să facă excepţie de la această „regulă”. După un număr impresionant de cărţi despre arealul momârlanilor, dom’ doctor ne propu­ne o lectură mai relaxantă: amintirile sale. Scrise cu umor, amintirile sale aduc în prim plan tot lumea plină de farmec a momârlanilor, întâmplări încrustate cu putere de expresivitate pe „boata” memoriei, dar şi fapte din studenţiile sale. Am citit cu plăcere aceste „amintiri pe sărite”, care, sunt sigur, vor continua până când vor fi destule pentru o carte. După lectura acestora, o întrebare, totuşi, nu-mi dă pace: până unde va povesti dom’ doctor Gălăţan? Marian BOBOC

Cu nostalgie despre satul natal
Fiind născut, crescut şi trăitor în satul Jieţ din Ţinutul Momârlanilor, nu îmi este străin nimic din tradiţiile, obiceiurile şi ocupaţiile acestora. Repetându-mă cu plăcere şi chiar cu mândrie pot afirma încă o dată că am avut  avantajul de a scrie despre momârlani din cele auzite de la bătrânii satelor pe care i-am cunoscut la timpul potrivit şi numărul lor nu a fost deloc mic, dar şi din trăirile mele în această lume fascinantă a momârlanilor. Am fost, pe rând, copil care s-a jucat în ţărâna din vatra satului, care a păzit vacile pe izlazul satului şi oile la munte, am participat la făcutul fânului vara, la tăiatul porcului de Crăciun şi al mielului de Paşti, aşteptând aceste sfinte sărbători cu bucuria de a mă vedea înţolit cu haine noi momârlăneşti. Până în clasa a VIII-a ghiozdanul meu pentru şcoală a fost straiţa ţesută la război, pe care o duceam atârnată de umăr, tot aşa o duceam şi la colindul Piţărăilor din Ajunul Crăciunului pentru a depozita în ea mere, pere, nuci. Am participat la tot felul de petreceri şi obiceiuri: clăci, strânsul finilor, şezători, frăţii de cruce, tircuri, nedei, botezuri, nunţi şi, bineînţeles, nu m-au ocolit nici înmormântările din familie cât şi din sat. Sub ochii mei a dispărut un sat, satul Jieţ. Mai bine spus au dispărut locuitorii acestuia pe care i-am cunoscut atunci când avea 5-6 ani şi tot sub ochii mei au apărut noile generaţii care au continuat şi au dus mai departe numele şi renumele înaintaşilor. Din locuitorii satului pe care i-am cunoscut în perioada copilăriei mele au mai rămas doar atâţia cât pot să fie număraţi pe degetele de la o singură mână. Restul aşteaptă temători judecata cea de obşte, care va să vină, „în loc luminat, în loc cu verdeaţă”, în progadie sau în grădinile caselor unde au fost îngropaţi.
Ori de câte ori bat cu pasul uliţa principală a satului, amintirile copilăriei şi ale tinereţii mă năpădesc, mă copleşesc. Fiecare casă luată în parte îmi aduce aminte de gospodarii dispăruţi, de întâmplări trăite de mult, legate de aceştia.
Mă opresc adesea în faţa vechilor case de lemn care poartă pe „umerii” lor poate sute de ani, din care dacă acest lemn ar putea povesti nu şi-ar mai termina istorisirile acoperite de şindrila timpului. Într-una din aceste case a locuit în perioada copilăriei şi tinereţii mele Tică al Floarii, unul dintre „patriarhii oieritului” din satul Jieţ, şi nu numai. Om înalt, bine clădit trupeşte, aspru şi iute din fire, autoritar, cu un facies inexpresiv după care nu ştiai când este supărat sau când încearcă să glumească. Era un oier desăvârşit, meserie insuflată în familia sa din tată-n fiu. De la el au învăţat, nu fără teamă, mulţi oieri meserie. A merge de câteva ori cu el la oi, „a ciobăni” cu Tică al Floarii la munte îţi dădea dreptul să spui că ai obţinut o diplomă de oier, de necontestat.
După tradiţia momârlanilor se spune că unii oameni sunt bântuiţi de gădini şi de vreme rea atunci când le vine rândul să ciobănească oile la munte. Tică era unul dintre aceştia, aşa încât dacă mergeai cu el la oi aveai la îndemână toate condiţiile pentru a-ţi desăvârşi pregătirea de oier: dascăl pe măsură, condiţii pe măsură, cu alte cuvinte pricepere, severitate, vreme rea, gadini. Nu lipsea nici aperitivul şi nici desertul.
 
Cioban la oi
Terminasem anul II la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, Facultatea de Stomatologie, unde câştigasem bătălii cu acad. prof. Grigore Benetato, prof. dr. Ion Manta, prof. dr. Victor Preda, prof. dr. I.G. Rusu şi mulţi alţii. Era prin vara anului 1959 în toiul făcutului fânului. Tata, la fire şi pricepere într-ale oieritului, era o copie aproape la indigo a lui Tică. Într-o zi mă anunţă scurt:
- Duminică îmi vine rândul ciobănitului la miei. Mergi tu o săptămână cu Tică al Floarii la Lunci, la munte. Eu rămân acasă să mă lupt cu fânul, te scutesc de coasă. Cârcotaşul din mine nu putea să tacă, ştiind ce înseamnă un ciobănit cu Tică:
- Merg, tată, dar nu ştiu ce fân o să faci căci dacă merge Tică la oi se strică vremea. Atât a trebuit, că am fost pus la colţ imediat:
- Tu să nu gramujdezi în faţa mea (adică să nu comentez), te duci la oi ş-apoi om vedea, Dumnezeu cu mila!
Am început împreună cu mama pregătirile hainelor şi alimentelor trebuincioase pentru o săptămână. Duminică dimineaţa pe un soare torid de iulie, cu cioarecii strânşi pe picior, cu obiele şi opinci în picioare, mă rog, cu tot tacâmul portului momârlănesc, cu mahalaua pusă pe măgarul Bobi, căci măgar, măgar dar avea şi el un nume, am luat drumul muntelui, via Cârja.
Desagii cu de-ale gurii şi ceva schimburi se bălăngăneau în samarul măgarului acoperiţi cu cojocul miţos din blană de berbec care timp de o săptămână urma să-mi fie pat moale.
La plecare, tata mi-a dat şi ultimele instrucţiuni:
- Ia şi câinele cu tine, că doar tu l-ai crescut, n-o să pleci fără el, dar să fii atent seara la culcare îi laşi o mânecă de la cojoc liberă ca să doarmă pe ea în vecinătatea ta, vei fi mai în siguranţă. El ştie să facă acest lucru, căci aşa l-am învăţat eu.
Câinele Gruia, un ciobănesc momârlănesc de talie mare, alb cu pete negre, cu urechile ciulite „monitoriza” discuţia privind când la mine, când la tata şi aproba prin mişcarea jucăuşă a cozii. Îl cres­cusem de mic căţel şi în botezasem Gruia luându-i numele din balada Gruia lui Novac. Cred că avea atunci cam 10 ani. Fără să-mi dau seama, în copilărie ţinusem cu el mici şedinţe de dresură. În joaca pe care o aveam cu copiii mai mari decât mine la păzitul vacilor îl învăţasem ca atunci când apelam la el prin cuvintele „nu mă lăsa”, fiind în primejdie, să încerce să mă salveze. În aceste situaţii se repezea la adversari, apuca picioarele acestora cu dinţii şi nu se lăsa până nu mă elibera, fără a-i răni însă. Avea ochi mici, negri, care abia se zăreau din cap, dar cu un câmp panoramic nemaipomenit. În ultima perioadă nu putea nimeni să întindă mâna asupra mea, nici măcar pentru un simplu salut concretizat printr-o strângere de mână căci era considerat un potenţial agresor. Deşi nu părea atent la scenă, cum îmi întindea mâna, fulgerător, dintr-un salt îl culca la pământ şi ţinut acolo până eu dădeam porunca de încetare a ostilităţilor. Toţi din sat, fie adulţi, fie copii, îi cunoşteau acest nărav şi evitau confruntarea cu el. Şi-o permiteau doar cei mai curajoşi care doreau să se amuze.
Cred că este cazul, pentru a înţelege mai bine cele ce urmează, să menţionez faptul că în general, atunci când este vorba de urs, câinii latră la el, dar marea majoritate nu are curajul să ajungă prea aproape şi mai ales că treacă la o confruntare directă, adică „să-l muşte”. În acele vremuri când ursul era chiar „sălbatic”, nu se familiarizase cu lumea şantierelor care au împânzit apoi şi munţii cu ocazia construirii hidrocentralelor şi a altor şantiere şi avea o frică teribilă de câinii care se năpusteau asupra lui şi-l muşcau. Gruia era unul dintre aceştia, unul dintre puţinii câini din sat care se agăţa cu ghearele şi cu colţii de spatele ursului. Asta pentru că era un căpos, îndura cu stoicism orice lovitură, nu ţinea la viaţa lui, totdeauna era în stare să se jertfească apărându-şi stăpânul sau animalele acestuia. Abia după terminarea misiunii îşi lingea rănile, le făcea un inventar în faţa stăpânului, poate pentru a se remarca, pentru a obţine câteva cuvinte şi gesturi de alinare şi mângâiere. Era răsplata pe care o aştepta pentru faptele lui bune. Când, în aceste situaţii, era mângâiat, deodată prindea putere şi încredere, începea să se gudure, nu-l mai durea nimic, fiind pregătit pentru o nouă confruntare cu adversarul. 
Ăştia erau Tică al Floarii şi Gruia lui Novac cu care urma să-mi petrec o săptămână păzind mieii satului Jieţ în munţii Parâng în locul numit „la Lunci, miei adunaţi într-o turmă a devălmăşiei în care vieţuiau cam vreo 300 de capete.
Luncile, un paradox al numelui, erau un crater pietros situat între stâncile înalte şi abrupte ale vârfului Cârja şi Slăveiului. Aveau aspectul unei căldări întinse cu bolovăniş, jip şi iarbă alpină, cu izvoare reci de-ţi trosneau dinţii în gură atunci când doreai să-ţi astâmperi setea.
La altitudinea de 2000 de metri unde se află Luncile, pădurea lipseşte cu desăvârşire, nu există stână ci doar o cotroană din piatră unde, la adăpostul unor lespezi tot din piatră care serveau drept acoperiş, erau pitiţi desagii cu alimente şi cojoacele pentru a fi ferite de ploaie.
Pe la orele 12-13 am ajuns la Lunci, unde am schimbat pe cei doi ciobani care păstoriseră mieii în săptămâna ce abia trecuse. Am făcut un inventar al turmei, am luat-o în primire iar ciobanii vechi şi-au aşezat desagii cu ce mai rămăsese în ei precum şi cojoacele pe samarul măgarului şi au făcut cale întoarsă spre sat.
Nici nu se înserase bine şi deasupra Luncii au început să se adune nori negri, apăsători şi ame­nin­ţători de ploaie. Aşa cam pe la orele 4-5 dimineaţa ne-a tras o ploaie zdra­vănă. Tunetele, prin ecoul produs de stâncile ce ne înconjurau, aveau inten­sitatea unui bombardament ne­sfârşit. Mieii, speriaţi, încercau să se ascundă sub tufele dese de jip, be­hă­iau, parcă implorau prin glasurile lor natura să fie mai blândă cu noi, să pună capăt ploii şi tunetelor. Cu toate acestea, nu am mai văzut soarele până joi dimineaţa. Am plutit într-o ploaie continuă, mocănească şi într-o ceaţă ce abia putea să fie „tăiată cu cuţitul” timp de patru zile. 
În prima noapte, ca să fie tot tacâmul complet, până a nu începe ploaia am dat piept şi cu ursul. Era pentru prima oară când am fost pus într-o asemenea situaţie şi, credeţi-mă, nu a fost deloc uşor. De cu seară, Tică mi-a spus:
- Mă, copile, tu te culci la areapă în partea de sus a cărării care îşi face loc prin jip venind dintre Slăvei, iar eu în partea de jos a ei. Dacă vine gadina, cam astea îi sunt porţile de intrare şi de ieşire, dintre pereţii clenţelor nu ne poate ataca.
Mă cam treceau fiori reci pe şira spinării la auzul acestor vorbe. Am căutat un loc cât de cât mai neted, am strâns cojocul în jurul meu, fără a uita să las o mânecă a acestuia liberă. Gruia urmărea din apropiere, atent, modul cum îmi pregătesc „patul” aşteptându-şi şi el „perna”. Când totul a fost pregătit, a venit şi s-a ghemuit aşezându-se pe mâneca de la cojoc. Doar nările i se mai vedeau. Am adormit repede, aerul de la munte, aşa cum îmi explica Tică, „este tare şi te taie somnul iute”. Aşa cam pe la 1-2 din noapte, un urlet disperat al câinelui m-a trezit brusc. Am sărit în picioare. În faţa mea cam la 7-8 metri am văzut o matahală neagră care nu se mai termina. Atunci mi s-a părut că se întinde de la pământ până la cer, constituindu-se într-un stâlp de susţinere a acestuia. Câinele, luat prin surprindere de atacator şi simţindu-se atât de aproape de acesta, nu a mai avut timp să latre, lătrăturile s-au unit într-un fel  urlet grăbit. A fugit aţă spre urs, s-a aruncat în spatele lui cu ghearele şi cu dinţii. Nu se mai auzea niciun lătrat, doar mormăitul şi răcnetul ursului. Când cu mâinile tremurânde am reuşit să aprind lanterna am văzut o namilă neagră ridicată pe membrele posterioare, în poziţie verticală de care atârna o pată albă. Namila răcnea şi se învârtea în cerc într-un dans năucitor în poziţie verticală. Prin aceste rotiri încerca să scape din încleştarea câinelui. Apoi, cu el în spate a luat-o la goană în direcţia din care a venit. Nu am putut scoate niciun cuvânt. Mieii s-au speriat, au luat-o la goană peste Tică, fiind opriţi cu greu de către acesta. Tică, om cu experienţă, nu şi-a pierdut cumpătul, asmuţea câinii şi striga cât îl ţineau bojocii:
- Ursu, mă! Ursu! Şo pe el! 
În apropierea ursului au ajuns şi ceilalţi câini, doi sau trei la număr, îi dădeau târcoale dar nu s-au apropiat de el la mai mult de 2-3 metri. Se învârteau în cerc, lătrau de zor, susţinându-l moral pe Gruia, care având gura încleştată în blana ursului nu mai putea să latre. În această formaţie, sau mai bine spus cu acest alai canin, ursul a fost forţat să facă o retragere precipitată pe cărarea pe care a venit spre Slăvei. După un timp, nu se mai auzea decât ecoul lătratului, apoi nu s-a mai auzit nimic. Abia după ce ursul, încolţit de câini, a făcut cale întoarsă am început să-mi recapăt vocea. Eram aidoma unui actor care interpreta pe scenă un moment de groază în care tracul mă amuţise.
- Nu-ţi fie teamă, am auzit vocea lui Tică. Am scăpat cu bine în noaptea asta. Cred că şi în nopţile următoare gadina ne va ocoli, l-a pus Gruia la punct, îl va ţine minte pentru o perioadă. 
Şi aşa a fost, nu ne-a mai vizitat pe toată durata ciobănitului din acea săptămână.
Aşa cam după un sfert de oră, douăzeci de minute, câinii s-au înapoiat din misiune. Gruia venea în fruntea lor, parcă niciunul dintre ei nu avea curajul să i-o ia înainte. Aveau şi motive să-l respecte. Câinele a venit aţă la mine mişcându-şi bucuros coada ca pe o elice. L-am mângâiat, l-am încurajat, dar mai ales l-am pipăit peste tot să văd dacă este întreg. I-am întins din nou mâneca de la cojoc, s-a aşezat pe ea, dar stătea de astă dată cu capul ridicat. Abia după un timp, când a apreciat el că nu mai suntem expuşi pericolului a închis ochii ghemuindu-se ca un arici. Eu, în schimb, până dimineaţă nu am mai pus geană pe geană. Poate atunci am realizat, cât mai aproape de realitate, cu câtă greutate fac momârlanii brânza de oaie.
Joi a fost prima zi din săptămână în care am văzut soarele. Am scos cojoacele din cotroană şi le-am întins la soare pentru a se usca. Ne-am descălţat, ne-am schimbat obielele, uscându-le tot la soare pe cele ude. Ziua a trecut repede cu acest program gospodăresc. După cele întâmplate câinelui îi măriserăm raţia de mămăligă şi parcă el înţelegea acest lucru. Se uita ţintă în ochii mei după ce-l hrăneam, dând bucuros din coadă în semn de mulţumire, apoi îşi vedea de treburile lui.
Zilele următoare au fost tot însorite. Pe o asemenea vreme este o plăcere să păzeşti mieii. Sunt liniştiţi, iar după ce se satură se adună grămadă, trag câte un pui de somn reluându-şi păscutul atunci când flămânzesc. În aceste situaţii este suficient un singur cioban. Sâmbătă, când soarele era deasupra capului nostru, Tică a făcut un gest la care nu mă aşteptam. M-a chemat la el şi pe un ton grav mi-a spus:
-Mă, copile! Acum îi fi tu cioban, dar mâne-pomâne oi fi doftor şi poate nu mă-i uita când oi avea nevoie de tine. Acum că-i vremea faină, ieşi la dungă, poate te mai întâlneşti cu ceva barabe care umblă aşa fără treabă pe aici, mai schimbi şi tu o vorbă-două cu ei, aşa ca la oraş, că cu mine nu prea ai despre ce vorbi.
 
La taclale cu turiştii
Bucuros, mi-am luat cu mine un cojocel mai gingaş, care-l foloseam doar ziua când era mai răcoare, şi am ieşit la „dungă”, adică pe coama munţilor Parâng care se întinde de la Parângul Mic, Cârja, Mândra (Parângul Mare, 2519 m). Este locul pe unde trece şi traseul turiştilor veniţi în munţii Parâng. După ce am ajuns în apropiere a vârfului Cârja mi-am aşezat cojocelul pernă pe un bolovan şi folosindu-l drept scaun m-am aşezat.
Agale, cu raniţele în spate, urca un grup zgomotos compus din 7-8 turişti, tineri şi vârstnici, fete şi băieţi. Când au ajuns în dreptul meu, considerându-mă unul de-al muntelui după îmbrăcăminte, s-au oprit salutându-mă cu vocile ridicate şi parcă la unison:
- Bună ziua, baciule, da’ ce faci pe aici, ţi-ai pierdut oile?
- Ba! Nu le-am pierdut, cum aş putea face una ca asta, îs în sama ortacului meu de ciobănie, eu am câteva momente libere pentru a-mi clătări ochii de aici de la înălţimea vârfului Cârja. Încercam să-mi aleg cât mai momârlăneşte cuvintele.
Şi-au dat jos rucsacurile din spate şi s-au aşezat în jurul meu. După ce m-au măsurat aşa din priviri, mai cu coada ochilor, discuţiile au continuat. Eu căutam să mă menţin în nota de cioban, păstrând vocabularul specific, dar nu ezitam să punctez, uneori chiar decisiv, atunci când consideram necesar. Am avut parte de o coincidenţă de neimaginat. Din grup făceau parte şi două tinere studente la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Una dintre ele terminase anul I iar cealaltă, ca şi mine, anul II.
Au poposit binişor alături de mine cerându-mi date despre munţii Parâng, despre oierit, despre ciobani etc. 
Era perioada când în Africa apăruseră noi state independente care au scăpat de dominaţia colonială. La facultate aveam coleg de cameră la Căminul Victor Babeş pe Mititeanu Constantin, mai mare cu un an decât mine. Amândoi eram pasionaţi de istorie şi de geografie. În timpul liber organizam mici concursuri între noi, învăţasem numele tuturor capitalelor noilor state şi în plus date despre revoluţia lui Castro şi Che Guevara din Cuba, care acum s-au dovedit a-mi fi folositoare. Discuţiile grupului s-au canalizat la un moment dat exact în această direcţie. Din când în când mă amestecam în vorbă şi aruncam câte o „săgeată”, aşa nevinovată, chiar naivă, lucru ce, bineînţeles, nu a trecut neobservat. La început nu am fost băgat în seamă, apoi, la un moment dat, cel mai în vârstă din grup, cel puţin aşa mi s-a părut mie după părul cărunt, m-a întrebat:
- Câte clase ai, baciule?
- Patru, domnule, ca toţi din satul meu de acolo de la poalele munţilor Parâng numit Jieţ. Şcoala e departe de sat şi nu am putut face mai multă carte. 
Ş-apăi nici bani nu au părinţii să-şi dea copiii la şcoală şi la ce le-ar şi folosi?
Discuţiile au continuat, continuam să lansez săgeţi, dar cam începusem să fiu luat la ochi. La un moment dat, acelaşi personaj cu tâmplele sure se apropie de mine şi-mi zice hotărât:
- Ascultă, baciule, dumneata nu ai numai 4 clase, nu ne mai prosti. Spune-ne adevărul. De data asta făcusem progrese, eram „dumneata” în ochii lor, nu mai erau „tu”. Cele două fete mă priveau cu interes, aşa cu coada ochiului, fără a scoate o vorbă, lucru pe care bineînţeles că îl făceam şi eu.
- Ba! Am 4 clase, dar momârlanii, că aşa li se spune la noi crescătorilor de oi, au aşa o inteligenţă nativă, ştiu multe, nu le trebuie multă şcoală.
- Ce au, dom’le? Ce fel de inteligenţă? vine brusc întrebarea celui din faţa mea.
- Nativă, răspund în modul cel mai serios.
- Şi asta o ştii de la momârlanii dumitale?
- Da! Da! De la ei căci se transmite ereditar.
- Cum aşa? vine din nou întrebarea.
- Aşa, în mod genetic, din tată în fiu.
Tot grupul se ridică în picioare şi face un cerc în jurul meu. Nu mai puteam nici eu să şed pe bolovan. Am făcut acelaşi lucru. Aceeaşi persoană cu tâmple albe, de data asta, m-a luat din scurt:
- Dom’le, dumneata îţi baţi joc de noi. Hai să dăm cărţile pe faţă, nu ai doar 4 clase cum nu sunt eu mitropolit. Dumneata eşti cioban de ocazie sau din distracţie, dar aflăm noi.
Discuţiile au continuat, eram privit şi provocat din toate părţile. Simţind ceva, discuţiile au fost canalizate spre medicină şi atunci când nu mai exista niciun dubiu, partenerul meu vine şi zâmbind îmi strânge mâna:
- Baciule, şi acum trebuie să pun acest cuvânt în ghilimele, te felicit. Ai avea cunoştinţe în domeniul oieritului dacă eşti de la ţară, dar sunt convins că eşti şi un bun student la medicină. Spune-ne în ce an eşti?
- Am terminat anul II la Cluj. 
Ne-am amuzat în continuare. Discuţiile au mai continuat cel puţin o jumătate de oră. Grupul de turişti voia să ştie cât mai multe lucruri despre oierit, despre satele de la poalele munţilor Parâng, despre viaţa de student de la Cluj. La despărţire, după ce mi-a strâns mâna, interlocutorul meu a spus ritos:
 - Nu totdeauna haina îl face pe om. Mai sunt şi excepţii.
După ce grupul de turişti a plecat, mi-am luat cojocelul şi boata, am coborât spre târlă unde m-aştepta Tică.
- Noa! Cum te-ai distrat pe Dungă? Ai avut cu cine sta de vorbă?
După ce i-am istorisit cele întâmplate, Tică, un om ursuz de felul său, era nespus de bucuros.
- Bine le făcuşi, să vadă şi alţii că şi printre noi, momârlanii, sânt oameni deştepţi şi şcoliţi. Tu poţi face ce fac ei, umbli la şcoli mari, dar ei nu pot face ce faci tu, nu pot să fie ciobani. Aci e nevoie de o altă şcoală, şcoala oieritului pe care noi o învăţăm din tată-n fiu, aşa cum le-ai spus tu. Noi trebuie să fim la oi şi ciobani şi bucătari şi doftori. Trebuie să le ştim pe toate. Dar ştii ceva? m-a întrebat Tică în încheiere, dar nu a mai aşteptat răspunsul meu şi a continuat:
- Îmi pare bine că am fost săptămâna asta cioban cu tine. 
Trecusem examenul de cioban, primisem atestatul semnat de Tică al Floarii.
 
Cum am ajuns student
După aceste ultime întâmplări, întâlnirea cu ursul, cu turiştii bucureşteni şi apoi discuţia neaşteptat de favorabilă cu Tică, parcă puţin obosit m-am aşezat pe primul bolovan mai acătării, primul ivit în cale care putea să-mi servească drept scaun. Am luat figura gânditoare în trecut a unui „Moromete autohton”. Gândurile, însoţite de imagini panoramice doar de mine văzute la vremea lor, îmi dădeau târcoale, zburau departe, când la Jieţ, când la Bucureşti, când la Cluj. Şi o să vedeţi de ce. Refăceam fără să vreau peripeţiile din vremea admiterii la facultate.
 
Asaltul cetăţii lui Bucur
În perioada liceului eram hotărât să urmez o facultate, nu ştiam care, ştiam prea puţine lucruri despre facultăţi. Dorinţa mea oscila între a mă face avocat ca şi Nicolae al lui Stoica din satul Jieţ, profesor ca şi renumitul Ilie Moşic. Aş fi vrut să ajung chiar şi preot ca şi Jura Păun Marcu din satul Jieţ, dar nu aveam voce nici măcar pentru a cânta „Adă, Doamne, trenu-n gară”, nicidecum lucruri sfinte. Abia în ultimul trimestru al ultimului an de liceu m-am hotărât să încerc admiterea la Facultatea de Stomatologie. Era însă o treabă grea. Tatăl meu, Gălăţan Ion zis Şelu, căci toţi din satul Jieţ aveau o poreclă, oier de frunte din tată-n fiu, nu voia nici în ruptul capului să accepte acest lucru. Eram un copil singur la părinţi, care prin forţele lor proprii, în perioada grea a secetei între anii 1945-1948, îşi construiseră o minunată casă nouă din lemn, aşa că musai trebuia să urmez tot cariera tatălui, aceea de oier. Şcoala pe care o agonisisem trebuia să-mi ajungă doar pentru a şti mai uşor numărul caşului la stână şi al oilor din ciopor. Atât şi nimic mai mult. Mai toţi profesorii mei din liceu erau de acord că eu voi fi în stare să fac o facultate, altfel spus că mintea îmi va sluji pentru acest deziderat. Cel mai bătăios în a susţine cauza mea a fost profesorul de muzică Popa Gheorghe (Gicu, 1926-1981) care în clasa a VIII-a mi-a fost diriginte, precum şi profesorul Ioan Radu, un basarabean pe cinste, care mi-a fost diriginte în clasele V-VIII. Aceştia, cărora li s-au alăturat şi alţii, au început o susţinută campanie de lămurire a tatălui meu să accepte să urmez o facultate. Tata o ţinea pe a lui: nu şi nu.
În clasa a X-a, ultima de liceu din acea perioadă (1957), pentru rezultatele bune la învăţătură am primit o bursă dată retroactiv, constituindu-se într-o sumă frumuşică. A trebuit să meargă tata s-o ridice. L-am anunţat că musai trebuie să meargă până la işcoală, cum îi spunea el. Nu trecuse niciodată pe acolo. Nu-l interesau şcolile mele.
- Da’ ce-ai făcut rău de trebuie să merg eu? Ţ-am spus că işcoala nu-i de tine, dar tu o ţii una că da şi da. 
Nu i-am spus despre ce-i vorba. A mers şi 
s-a întors oarecum mulţumit. Era prima dată când câştigam şi eu oarece bani pentru casă. La întoarcere a mormăit, aşa ca pentru sine, dar suficient de tare ca să-l aud:
- Ce, mă, ai pus dascălii ăia ai tăi ca să mă cumpere cu bani să te dau mai departe la işcoală? Cum am trăit eu cu 4 clase, o să poţi trăi şi tu cu cele 10 clase. Îţi ajung, că ce-i mult nu-i sănătos, poţi s-o iei razna de atâta işcoală. Ai pământ, oi, vaci şi alte acareturi, poţi trăi şi tu aici în sat. Cui o să rămână dacă pleci?
A fost un an greu de lămurire a tatălui să accepte ca eu să urmez o facultate. Culmea, însă, ajutorul nesperat, care s-a dovedit hotărâtor, nu a venit de la binevoitori ci de la sceptici, care-i spuneau tatălui:
- Lasă-l să meargă că tot n-o să reuşească. Unde-ai mai văzut tu momârlan doftor?!
Şi, într-adevăr, peste ani am fost primul din Ţinutul Momârlanilor care avea patalama de medic stomatolog.
Şi uite aşa târâş-grăpiş în cele din urmă tatăl meu a acceptat să mă prezint la examenul de admitere.
Începând cu anul 1957 a mai apărut o oportunitate pentru admiterea în facultăţi. Pe lângă sesiunea obişnuită de admitere în devans cu aproximativ 3 săptămâni se mai ţinea o sesiune de admitere cu burse oferite de consiliile regionale. Acestea urmau să acorde burse studenţilor pe toată durata studiilor cu condiţia ca aceştia să obţină în toate sesiunile de examene note peste 7, iar la absolvire să se pună la dispoziţia regiunii, care îi încadra pe posturile unde era nevoie, o perioadă de 5 ani.
Locurilor erau puţine, se concura pe locurile repartizate fiecărei regiuni. Regiunea Hunedoara a avut repartizat pentru Stomatologie un singur loc pentru care au concurat vreo 10 candidaţi. Îmi amintesc că pentru Baia Mare (Satu Mare?) la Medicină generală au fost repartizate 10 locuri pentru care au candidat 9 candidaţi. Cine obţinea notă de trecere era student. Totuşi, această „concurenţă fără concurenţă” nu l-a împiedicat pe unul dintre candidaţi, pe nume Ghergulescu - cu care m-am întâlnit pe băncile studenţiei în anul I, să ajungă profesor la Clinica de Ortopedie, mi se pare, după absolvire.
Mi-am întocmit dosarul şi l-am depus la regiune, unde a fost aprobat. Fără a mai cere alte detalii, urma să iau drumul Bucureştiului pentru a susţine examenul de admitere. Făceam acest lucru deoarece aici locuia şi lucra la Ministerul Minelor ing. Ion Ranţa, originar din satul Jieţ, văr primar cu mama. În cazul reuşitei mele, urma să am gazda asigurată pe perioada studenţiei, ceea ce nu era un lucru de neglijat.
La vârsta de 17 ani plecam pentru prima oară cu trenul şi tot prima oară părăseam graniţele Văii Jiului şi ale Regiunii Hunedoara. Mama vorbise la telefon cu domnul Ranţa şi conveniseră ca acesta să mă aştepte în Gara de Nord în jurul orei 23 când sosea acceleratul de Simeria-Petroşani.
Înarmat cu un geamantan nou din carton presat, de culoare vişinie, cu bare circulare, groase din şipci de lemn la cele două extremităţi pentru a-i asigura rezistenţa, am urcat într-un vagon de clasa a II-a. Aglomeraţie mare, îmbulzeală, dar nu m-am speriat. Am găsit repede soluţia. Am aşezat geamantanul în culoar pe lung şi m-am aşezat pe el. Încă de pe la Filiaşi am început să întreb în dreapta şi-n stânga la cine se nimerea dacă mai este mult până la Bucureşti. Eram nerăbdător să ajung. Din Craiova, vagonul 
s-a mai golit, aşa încât am reuşit să ocup un loc în compartiment. Aici, bineînţeles, am devenit centrul discuţiilor. Ortacii de com­partiment m-au descusut pe toate feţele, urmând o întrebare şoc:
- Da’, Ranţa acesta al tău, în ce loc te aşteptă în Gara de Nord, aveţi vreun punct fix, căci altfel în marea de oameni care este acolo nu o să-l poţi găsi?!
M-au trecut transpiraţii reci. La asta nu se gândise nimeni, nici chiar Ranţa. Nu aveam nici adresă şi nici număr de telefon asupra mea.
Vine şi fireasca întrebare:
- Ce faci dacă nu-l găseşti pe acest Ranţa?
- Păi... ce să fac? Iau trenul înapoi şi mă întorc acasă, tata mă va primi cu braţele deschise.
Ajuns la Bucureşti, am coborât din tren, 
într-adevăr, într-o mare de oameni şi vacarm. Nici urmă de Ranţa. M-am lăsat purtat de val în speranţa că voi ajunge unde trebuie. Am tot mers cu gloata, cărându-mi valiza după mine până am ajuns afară în faţa gării. Tot lume multă, forfotă, gălăgie, zdrăn­găneli de tramvaie. Pe cine să întreb ceva? Nu cunoşteam pe nimeni. Ce să fac? În trecerea prin gară mi-a atras atenţia un afiş mare luminat pe care scria „Informaţii”. Musai să ajung acolo, poate mă îndrumă de acolo cineva. Ducându-mi cu greu valiza am pornit împotriva curentului de oameni. Când să intru mă opreşte unul în uniforma ceferiştilor:
- Biletul de peron, vă rog.
- Ce bilet?
- De peron.
- Habar n-am ce-i acela. Dar nu am aşa ceva. Eu am venit cu trenul de la Petroşani şi n-am decât bilet de tren.
- Bun şi acela, îmi spune, căci altfel te amendam. 
Totuşi, amabil, m-a dus până la biroul de informaţii. Când e să ai noroc, atunci ai. Când ajung, dau piept în piept cu Ranţa. Acesta, disperat că nu poate da de mine, voia să anunţe la megafoanele de pe peron locul unde îl pot găsi.
Mi-a luat valiza şi bucuroşi amândoi am părăsit clădirea gării. Ne-am urcat într-un tramvai care urma să ne ducă pe şoseaua Ştefan cel Mare. Mă aflam pentru prima dată într-un asemenea mijloc de transport, un fel de mocăniţă fără locomotivă. Nu am dormit toată noaptea din cauza zgomotului şi a scârţâitului roţilor de tramvaie care bombardau liniştea. Eu eram obişnuit în noapte doar cu lătratul câinilor din sat şi cu cântatul cocoşilor înspre ziuă, dar nu cu acest tărăboi produs de circulaţia tramvaielor. Nu am reuşit să mă obişnuiesc cu acest zgomot în toată perioada în care am stat în Bucureşti.
După câteva zile, când soseşte de la serviciu, Ranţa îmi spune:
- Pleci de grabă la Cluj, regiunea Hunedoara nu are locuri pentru stomatologie decât la Clukj 
Pe atunci erau doar două facultăţi de stomatologie, la Bucureşti şi la Cluj.
Am plecat la Cluj, nu aveam de ales. Au început examenele de admitere, la început cele în scris. Agitaţie mare. Aproape fiecare candidat era însoţit de părinţi, de rude, de prieteni care îl aşteptau la ieşirea din sală. Numărul însoţitorilor era mult mai mare decât cel al candidaţilor. Eu eram singur cuc. Nu mă însoţea nici măcar valiza cu care mă obişnuisem.
Zilele examenelor au trecut repede şi tot repede s-au afişat şi rezultatele. Eram clasat pe locul II, cu media 7,50. pe locul I era clasat viitorul meu coleg Săbăduş Daniel Alexandru cu media 7,57. Nu eram trist pentru nereuşită, poate chiar bucuros. Mă cam săturasem de facultate înainte de a începe. În sinea mea, probabil şi pentru a-mi da curaj, îmi ziceam că la cei 17 ani ai mei nu sunt suficient de copt pentru aşa ceva, mai stau un an acasă şi încerc din nou peste un an. Ş-apoi parcă mă apucase aşa un dor mare de satul meu, de prieteni.
De data asta evoluasem. Aveam numărul de telefon al lui Ranţa. Îl sun să-i spun cum stau lucrurile neuitând să adaug şi faptul că mă întorc la Petroşani şi voi bate în poarta părinţilor înfrânt în luptă. Eram convins că tatălui meu îi va face acest lucru o mare plăcere.
- Nu pleci la niciun Petroşani. Iei primul tren şi vii din nou la Bucureşti, după ce-ţi scoţi dosarul cu acte de la Decanat. 
Ştia că în liceu am fost foarte bun l chimie. Într-o noapte, pentru o notă de 5 (calificativele erau de la 1 la 5), am învăţat pe dinafară întreg tabloul lui Mendeleev, şi s-a gândit să dau examen de admitere în sesiunea obişnuită ce începea peste câteva zile, la Facultatea de Chimie. Dacă stau bine şi mă gândesc, cred că el avea în minte această variantă de rezervă, stabilită dinainte, că prea a luat pe loc şi repede această hotărâre.
 
Din nou la Bucureşti
Aşa am făcut, mi-am scos dosarul în aceeaşi zi şi am luat din nou drumul Bucureştiului. Am depus dosarul cu actele trebuincioase la secretariatul Facultăţii de Chimie şi iată-mă din nou concurent, dar de data asta cu oarece experienţă. Aici examenele se dădeau la fizică, matematică şi chimie scris şi oral. Apăruse în plus matematica în locul anatomiei şi fiziologiei. După examenul scris, am intrat la oral cu media 8,40. Am avut parte, cum spune românul, de un noroc chior. Subiectul de la fizică era acelaşi pe care l-am avut şi la Cluj. La chimie nu am avut probleme, am luat 10.
Primul examen pe care trebuia să-l susţin la oral a fost cel de chimie. Candidaţii din grupa în care am fost repartizat pentru susţinerea examenelor orale tremurau ca varga înainte de examen. Nimeni nu scotea o vorbă, feţele lor palide scoteau în evidenţă teama. Eu eram stăpân pe mine şi încrezător, chiar degajat spre surprinderea lor. Au ieşit din sală vreo 8-10 candidaţi, mulţi picaţi, alţii cu note mici. Tensiunea era în creştere, apăsătoare. Mi-a venit mie rândul. La catedră, un profesor impozant, în vârstă, sobru, cu priviri aspre pătrunzătoare. Am tras subiectul. Era vorba de un subiect din chimia organică: anilinele. Căzusem, cum se zice, pe subiect, eram mulţumit şi încrezător în puterile mele. Am început să vorbesc, dar am fost întrerupt brusc:
- Nu, drăguţule, nu e  nevoie de vorbe, scrie-mi pe tablă toate formulele şi reacţiile chimice pe care le ştii la subiectul respectiv.
Am umplut repede o tablă, care era destul de mică, de altfel.
- Nu mai am unde să scriu, domnule profesor. Ce fac?
A privit la ceea ce scrisesem şi a adăugat apoi:
- Şterge şi dă-i drumul mai departe. 
Aşa am şi făcut. Cred că am umplut vreo 3-4 table. Formulele erau cam mari, derivau doar de la nucleul de benzen.
În final, privind pe sub ochelari îl aud pe profesor:
- Bravo! De unde eşti?
- De la Petroşani, dar era cât pe ce să-i răspund că de la Jieţ şi bine că nu am făcut acest lucru. Pe lângă faptul că-l puneam într-o încurcătură geografică, cred că îl şi enervam şi nu era momentul.
- Pe cine ai avut profesor de chimie?
- Pe domnul profesor Dărăbanţu!
- N-am auzit de el, dar să-i transmiţi felicitări pentru modul în care te-a pregătit.
Mi-a trecut nota pe fişa care o aveam asupra mea. Nici nu m-am uitat, dar eram convins că am obţinut o notă foarte bună, aşa că am ieşit din sală cât am putut de repede, să nu se răzgândească.
Afară au năvălit încadrându-mă într-un cerc toţi candidaţii care îşi aşteptau rândul. Le-am arătat fişa. Îl aud pe unul:
- Nebunule! Ai luat 10.
A urmat un noian de întrebări: cum e profesorul, cum procedează, ce pretenţii are etc.
- Nu vă temeţi, le-am spus, este un bătrânel simpatic.
- Simpatic ai spus? Tu ştii cine e ăsta?
- Nu!
- E Ilie Murgulescu, îmi şopteşte cineva. La auzul numelui am început eu să tremur. Bine că nu am aflat înainte de examen. Am reuşit doar să întreb:
- Ăla, care a fost ministrul Învăţământului?
- Da, da! Ăa! Îmi confirmă cei din jur.
Generaţia mea de elevi avea amintiri neplăcute cu acest ministru. Eram după încheierea primului trimestru din clasa a VIII-a. Atunci a emis o hotărâre prin care erau exmatriculaţi din şcoli toţi elevii corigenţi la mai mult de trei materii. Poate nu o să vă vină să credeţi, dar au fost exmatriculaţi elevi corigenţi la desen, muzică şi educaţie fizică. Cam ăsta era faptul care ne apăsa din acel ordin.
A doua zi am susţinut examenul oral la matematică, punctul meu mai slab. Am luat totuşi un 6, după câte îmi amintesc. A urmat fizica la care am luat o notă bună. Ce mai, eram deja student la chimie. Mă bucuram şi nu prea. Nu-mi plăcea hărmălaia din Bucureşti, despre care chiar Ranţa spunea că „este un ritm de viaţă îndrăcit”. Ş-apoi  duceam dorul stomatologiei, facultatea pentru care îmi făcusem şi pregătirea psihică. Listele cu candidaţii admişi nu erau încă afişate, când Ranţa vine de la serviciu cu o veste bună:
- Diseară pleci acasă cu trenul de noapte pentru a ajunge la Deva la regiune să semnezi contractul căci s-au suplimentat două locuri. Fiind pe locul II ai beneficiat de acest lucru. Trebuie ca apoi să mergi la Cluj să-ţi depui actele pe care le-ai ridicat, pentru a te înscrie în anul I la Facultatea de Stomatologie, aşa cum ţi-ai dorit. Peste câteva zile începe anul universitar.
Şi uite-aşa, în vremurile când se intra cu greu la o facultate, concurenţa fiind foarte mare cam la toate, m-am trezit student la două facultăţi: Bucureşti şi Cluj.
M-am prezentat la secretariatul Facultăţii de Chimie pentru a-mi ridica dosarul pentru a urma din nou drumul Clujului. Secretara îmi pune dosarul în braţe, mă priveşte lung şi mă trimite cu el la prodecan pentru a-mi semna un fel de lichidare. Intru la prodecan, nici nu ştiam cum îl cheamă, dar ştiam că trebuie să-mi dea o semnătură şi asta basta. După ce îmi frunzăreşte dosarul, mă ia din scurt, deşi cu o faţă zâmbitoare:
- Ascultă, dom’le, dumneata îţi baţi joc de noi? Acum când alţii ar da bani grei pentru un loc, intri între primii 30 (nu se aflaseră încă rezultatele) şi-ţi retragi dosarul, îţi dai seama ce faci?
- Nu prea îmi dau, dar dacă am intrat şi la Stomatologie la Cluj aş vrea să fac ceea ce îmi place. 
A mai răsfoit dosarul, i-am mai dat relaţii despre admiterea de la Cluj, apoi cu o faţă zâmbitoare mă întreabă brusc:
- De unde eşti?
- De la Petroşani, răspund ca o placă de patefon.
- Lasă Petroşaniul, din ce sat?
- Din Jieţ.
- Tatăl tău, Şelu, mai are oi? 
Am rămas fără grai. Nu îmi mai găseam cuvintele. Nu mai puteam scoate o vorbă. Mai mult, aprobând din cap, am bâguit aşa încet:
- Da, mai are, da.
- Ştiu că avea cele mai frumoase oi din sat. Dar, ia spune-mi, le mai zice şi din fluieră?
- Le zice, le zice. Am început parcă să îmi mai revin, deşi nu pricepeam nimic.
- Nu mă cunoşti? vine brusc o nouă întrebare.
- Nu, desigur că nu.
- Sunt de loc din satul Cimpa, de-ai lui Buhan, pe numele cunoscut Negoi. Am plecat de mulţi ani din sat şi după ce am terminat facultatea la Bucureşti am rămas aici definitiv.
Era vorba de prof.dr. Dumitru D. Negoi (1921-2011), originar din satul Cimpa, oarecum vecin cu satul meu, prodecan al Facultăţii de Chimie în acea perioadă. Fiind plecat din satul Cimpa la studii superioare şi rămas la Bucureşti, nu auzisem de domnia sa. Mai venea uneori în vacanţe, dar aşa incognito. Nu-i plăcea să se afişeze.
Mi-a urat succes, apoi mi-a înmânat dosarul semnat, pentru a pleca spre o nouă destinaţie cu el. cu el şi cu nedespărţita mea valiză vişinie din carton presat.
A doua zi am ajuns acasă la Jieţ, de aici la Deva la regiune şi apoi la Cluj unde am depus dosarul cu toate documentele, am primit carnetul de student în anul I la Facultatea de Stomatologie din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic Cluj.
Timp de 6 ani cât au durat studiile am ascultat de nenumărate ori „Lung-îi drumul Clujului”.
Nici măcar student fiind nu am aflat miracolul suplimentării celor două locuri la regiunea Hunedoara. Abia la o întâlnire ce marca o cifră rotundă de la absolvirea facultăţii am aflat de la o fostă colegă, Lucica, beneficiară şi ea a acestei suplimentări de pe poziţia a III-a. Ea era rudă cu preşedintele consiliului regional Hunedoara şi acesta nu a fost străin de înfăptuirea acestui miracol. Pe tot parcursul studiilor, datorită notelor bune pe care le-am obţinut, am beneficiat de bursă. În final am absolvit facultatea cu media 9,50.
Gândurile mele au făcut repede ocolul acestor întâmplări din perioada admiterii la facultate. Tică mă urmărise atent, fără să mă conturbe. După un timp, cu o voce calmă şi caldă de astă-dată, m-a adus la realitate:
- Ce faci, copile? Zâmbeşti, pari dus pe gânduri, parcă visezi cu ochii deschişi, de-aia te-am şi lăsat în pace. Dar acum hai să gătim ceva de-ale gurii. Se apropie seara, adu mieii către târlă.

Comentarii articol (1 )

#1 toma04.02.2012,  11:47:03
frumos


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 5 ori 3  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





_____
Administrare pagină de Facebook pentru persoane publice
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Administrare pagină de Facebook pentru afaceri
_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Catalog promoţionale 2022
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!




_____
Catalog promoţionale 2022


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter