Făcând parte dintr-o „comunitate închisă”, obi­ceiurile lor au fost puţin studiate de specialişti şi doar sporadic fiind astfel mai puţin cunoscute. Când mass-media şi chiar etnologii şi-au dat seama de acest lucru s-a trecut în extrema cealaltă, a agasării, a asaltării localnicilor inducându-le acestora o oarecare „plictiseală” şi o nouă „închistare” devenind re­ti­cenţi solicitărilor şi uneori chiar nervoşi.

Fiind unul de-al lor, porţile informaţiilor 

mi-au fost deschise mai uşor evitând pistele false iscate uneori chiar în mod intenţionat de către localnici, altfel oameni minunaţi. Reţinerea lor a devenit şi mai accentuată atunci când au văzut că în această goană a mass-mediei s-au strecurat şi unele neadevăruri. Este greu ca printr-o deplasare de două-trei zile în teren să cuprinzi esenţa, specificul tradiţiilor şi obiceiurilor pentru a reda ceva „bătut în cuie”. După un proverb bătrânesc ajungi să cunoşti un om abia „după ce ai mâncat împreună o mierţă (sac) de sare şi poate nici atunci”.

Am avut marele avantaj că nu am scris despre momârlani „după ureche”, din afara lor ci „pe note”, din interiorul comunităţii având atuul de a cunoaşte toate ungherele situate mai la vedere sau mai ascunse ale lăzilor milenare de zestre spirituală a acestora.

Am participat în copilărie alături de ei la toate momentele specifice existenţei lor. Am participat la riturile de trecere, am păzit vacile la munte, am fost cioban la oi, am făcut fânul, am fost alături de ei la clăci, tircuri, strânsul fânului, i-am colindat de 

Crăciun şi Anul Nou etc.

Persoanele de vârsta a treia depozitare a multor informaţii (auzite şi trăite), în marea lor majoritate au trecut pe un alt tărâm al existenţei, în lumea strămoşilor. Sursele de informare veridice se reduc cu fiecare zi ce trece, depozitarii adevăratelor informaţii încep să fie număraţi pe degetele unei mâini în fiecare sat. Aciuaţi în jurul calculatoarelor şi al televizoarelor, copiii şi tineretul satelor, nu mai au nici timpul şi nici dorinţa să mai asculte poveştile bunicilor pentru a nu se pierde odată cu dispariţia acestora. Generaţia mea a ajuns să fie, poate, un ultim depozitar oral al unor informaţii autentice, trăite, nealterate din satul străvechi.

Am avantajul că atunci când în calitate de etnolog amator am unele nelămuriri, apelez la cetă­ţea­nul de vârsta a treia, Gălăţan, pentru confruntarea veridicităţii acestor informaţii.

Pentru început voi aminti doar câteva dintre particularităţile întâlnite în lumea momârlanilor cu prilejul acestui rit de trecere, înmormântarea, restul urmând a fi dezvoltate pe parcursul cărţii. Toate acestea susţin necesitatea apariţiei unei cărţi pe această temă referitoare doar la Ţinutul Momârlanilor.

La înmormântările momârlanilor nu întâlnim în cadrul cântecelor funerare rituale, cu formă fixă: ZORILE. Aici nici măcar nu este cunoscută această noţiune, caracteristică multor zone din ţară.

În cadrul pomenilor şi a comemorării morţilor, la momârlani nu a fost folosită coliva, cea care este folosită frecvent în majoritatea zonelor etno-folclorice din ţară. În locul colivei s-a folosit PĂSATUL. Aceasta, probabil, şi datorită faptului că în Valea Jiului condiţiile reliefului deluros şi muntos nu au permis cultivarea grâului  necesar preparării colivei, predominând cultura porumbului, materia primă pentru păsat. Acesta este întâlnit în două variante: de dulce (de frupt) şi de post. La cel de dulce, alături de porumbul măcinat mai mare se adaugă untul şi brânza din belşug, iar cel de post, zahăr, ulei şi margarină, acesta apropiindu-se oarecum de coli­vă. Se pare însă, că păsatul de la pomeni nu este specific doar momârlanilor ci chiar şi creştinilor din Dobrogea. Iată un arc peste timp şi peste spaţiu. Acest lucru mi-a fost dezvăluit de unii locuitori ai satului Jieţ care mergeau cu ani în urmă în îndepărtata Dobroge la culesul porumbului, atât de necesar în gospodăriile jienilor.

Bradul nu însoţeşte toate înmormântările, fiind folosit doar la înmormântările feciorilor sub forma unui brad de dimensiuni mari, echivalând în metri numărul anilor feciorului dispărut.

În Ţinutul Momârlanilor nu există obiceiul dezgropării mortului după trecerea unei perioade de şapte ani.

Un aspect specific aproape numai momârlanilor, dar nu exclusiv, îl constituie îngroparea morţilor în grădini. De aceea, acest aspect va face obiectul unui capitol aparte în această lucrare.

Şirul particularităţilor ar putea continua, dar nu doresc să mă extind acum în tratarea acestui aspect. Vă las pe dumneavoastră cititorii să identificaţi aceste particularităţi pe măsura lecturării acestei cărţi.

Am scris această carte cu nostalgie şi chiar cu amărăciune. Când am început să răsfoiesc însemnările pe care le-am făcut de-a lungul anilor, mi-am dat seama cât de mulţi dintre cei care m-au ajutat să fac aceste însemnări nu mai sunt printre noi şi parcă le-am simţit lipsa.

Luând într-o zi la pas uliţa satului Jieţ de la Jura, intrarea în sat şi până la casa bătrânească unde m-am născut, am făcut o constatare cutremurătoare. Din locuitorii satului din perioada când eram eu copil de 8-9 ani, aproape că nu mai trăieşte nimeni. A dispărut un sat întreg cu locuitorii lui de atunci. Toţi 

şi-au dat întâlnire pentru judecata de apoi în progadia (cimitirul) satului sau în ogrăzile unde sunt îngropaţi având drept călăuză pe parohul satului, Jura Păun Marcu, aşteptând cu toţii cea de a doua venire a Mântuitorului la înfricoşata judecată.

Când am ajuns în dreptul cimitirului, invo­lun­tar m-am oprit, am luat o poziţie caracteristică păstrării unui moment de reculegere şi pe ecranul minţii mele au început să apară chipuri mai de mult sau mai recent dispărute ale momârlanilor din sat. Am adăugat în tăcere: „Fie-le ţărâna uşoară”. Atât am putut face pentru ei, urmând a reaminti în rândurile ce urmează, trăirile lor în momentele cruciale ale vieţii, în ritul de despărţire: ÎNMORMÂN­TA­REA.

 

DECESUL ÎN SATUL TRADIŢIONAL. În satul tradiţional, adică în satul „de demult”, decesul survenea la vârste mai înaintate decât acum, la peste 75 de ani, de cele mai multe ori la peste 80 de ani, întâlnindu-se cazuri, nicidecum izolate, de decese la vârste de peste 100 de ani.

Cel mai longeviv momârlan se pare că a fost Nicolae Dumitru (1821-1943). Acesta s-a născut în satul Dobreşti,  s-a dus apoi ginere în Valea Cimpii căsătorindu-se cu Teleancă Dumitra şi a trăit 122 de ani. În tinereţe, pe vremea Imperiului Austro-Ungar a fost luat cu arcanul şi dus la oaste, legat de căruţă, până la Haţeg, unde era în acele vremuri Cercul Mi­­-li­tar. Se pare că a cătănit în jur de 8-10 ani, cum era obiceiul atunci, la o unitate de husari.

Pe locul doi la longevitate în lumea momârlanilor se situează Răduca Marina (1827-1943), casnică, tot din satul Cimpa, care a fost înmormântată la 23 ianuarie 1943, în cimitirul Bisericii Ortodoxe Cimpa, având în momentul decesului vârsta de 115 ani. Slujba de înmormântare a fost oficiată de preotul paroh Vasile Romitan.

Amintim, apoi pe Jitea Ion, zis Uţaru (1847-1959) din satul Maleia care a trăit 112, Dan Androne din satul Jieţ care a trăit 110 ani. Vârsta de 100 ani a fost atinsă şi de Teleancă Pavel (1854-1954), Curtean Ana (1857-1957)1 din satul Cimpa şi desigur lista ar putea continua.

De obicei persoanele longevive erau şi sănătoase, munceau până li se apropia sfârşitul, un lucru firesc, căci fără sănătate nu ar fi putut duce atâţia ani în spate. De multe ori şi cei mai apropiaţi, ai casei nu cunoşteau motivul real al decesului, nu ştiau ce anume boală l-a învins pe răposat, căci în decursul vieţii „nu s-a prea văitat de nimic”, aşa cum amintesc momârlanii. Munca de zi cu zi, destul de grea, nici nu le prea dădea răgazul să facă aşa ceva, ş-apoi momârlanii nu erau „din ăia miorlăiţi, să se vaite din orice”. Dacă îi întrebai pe cei din casă de ce a murit respectivul, sau mai bine spus din ce cauză, îţi răspundeau cu na­-tu­raleţe în glas: „de bătrâneţe, maică, de bătrâneţe” ca şi cum bătrâneţea în lipsa altor boli sesizabile la peste 80-90 de ani ar fi ea însăşi o boală şi nu orice boală, ci una care produce retezarea zilelor.

După cele văzute în jur, uneori mi-am pus întrebarea: oare în lumea momârlanilor, femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii? Aparent răspunsul ar părea afirmativ. Interlocutorii mei, cărora le-am adresat întrebarea, fără a sta mult pe gânduri îmi răspundeau de fiecare dată afirmativ, argumentând cu faptul că în fiecare sat se întâlnesc mai multe femei văduve decât bărbaţi văduvi. Într-adevăr, de cele mai multe ori, la sate, soţiile supravieţuiesc soţilor, acest lucru constituindu-se chiar într-un avantaj pentru ele. Femeia se descurcă mai uşor decât bărbatul în singurătatea sa, îşi poate găti, spăla, îngriji etc. purtându-şi mai uşor de grijă decât ar face-o un bărbat singur.

Deci, această constatare făcută la prima vedere, nu corespunde întru-totul adevărului. Într-adevăr, de cele mai multe ori soţiile supravieţuiesc soţilor, dar se ştie că diferenţa de vârstă între soţi variază între 5 şi 12 ani, şi dacă soţia supravieţuieşte fostului soţ cu 3-10 ani, nu înseamnă că a fost mai longevivă. Tinerii îşi satisfăceau stagiul militar de 2 sau 3 ani, mai fecioreau câţiva ani pentru a se căsători pe la 26-30 de ani cu fete în vârstă de 18-20 de ani. În acest sens aş da un singur exemplu. Tatăl meu (1913-1992), a murit la vârsta de 79 de ani, iar mama i-a supravieţuit 6 ani, dar nu înseamnă că a trăit mai mult decât el, căci era mai tânără cu 13 ani (1922-1998), tata după ce şi-a satisfăcut stagiul militar de 3 ani la grăniceri a mai fost şi concentrat şi abia apoi s-a căsătorit.

Consultând Protocolul morţilor din parohia satului Cimpa pe perioada anilor 1939-1981 am observat apropieri între cele două sexe în ceea ce priveşte longevitatea, cu un uşor avantaj, aproape insesizabil de partea femeilor. Astfel între 86-90 de ani ca vârstă, numărul bărbaţilor decedaţi a fost de 17 iar al femeilor de 202.

În momentul de faţă, în satele din Valea Jiului, în lumea momârlanilor aproape că nu mai întâlnim locuitori cu vârste trecute de 100 de ani. Durata maximă de viaţă a scăzut longevitatea din lumea satelor s-a datorat modului de viaţă şi condiţiilor de trai în satul de altădată. Asta nu înseamnă că ţăranii ar fi trăit atunci mai bine, dar sigur au trăit mai sănătos.

Dintre factorii favorizanţi longevităţii reamintim: munca în aer liber, lipsa stresului în mediul rural, alimentaţia sănătoasă, ecologică, lacto-vegetariană, produsele alimentare provenind din propria gospodărie, cumpătarea, diversitatea 

alimentaţiei, posturile, modul de pregătire al alimentelor şi multe altele, lucruri analizate pe larg în lucrarea „Satul meu de altădată”3.

Ca longevivi în momentul de faţă amintim pe Moşic Măriuţa din satul Mosici care a atins în primăvara anului 2011 graniţa celor 100 de ani, Birău 

Marina din satul Birăoni, purtând pe umeri 96 de ani, Nemeş Gălăţan Traian din satul Jieţ care a împlinit 93 de ani (născut în anul 1917), Dobre Ilie din satul Cimpa, 91 de ani, Androne Petru din satul Lunca, 90 de ani.

Semne de prevestire a morţii. Din paleta largă a superstiţiilor şi credin­ţelor care au circulat şi încă mai circulă în lumea satelor momârlanilor nu puteau lipsi nici cele ce anticipau sau prevesteau moartea. Aceste semne, de fapt, se încadrau în categoria acelora care prevesteau răul, nu neapărat numai moartea. Aşa ca din senin mai auzi şi azi câte un bătrân spunând: „trebuie să mi se întâmple ceva rău, am avut atâtea semne care îmi spun acest lucru”. Aceste semne încep cu cele mai simple şi banale ca zbaterea unui ochi, ţiuitul unei urechi, mergând până la cele mai complexe, uneori greu sau chiar imposibil de explicat. Multe dintre aceste semne prevestitoare de rău sunt comune multor zone din ţară, dar avem şi unele specifice Ţinutului Momârlanilor. Este greu de făcut o clasificare şi o sistematizare a acestor semne deoarece ele ating multe domenii. Pentru uşurarea expunerii lor le-am grupat în câteva categorii:
► visele;

► comportamentul unor animale şi a unor obiecte din casă;

► comportamentul şi unele semne ale celor din casă;

► comportamentul şi unele semne ale celui în cauză.

Unele dintre VISE sunt considerate în general ca aducătoare de nenorociri sau chiar moarte, dar sunt şi unele vise particulare, considerate de unele persoane că lor acestea le prevăd unele nenorociri, lucru ce nu se întâmplă şi altora.

Visarea unei gropi pentru mort sau morminte proaspete poate prevesti o moarte în familie. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi atunci:

- Când visezi că îţi cad dinţii, când visezi că îi extragi;

- Convorbirea cu un mort, în vis, este aducătoare de moarte, mai ales atunci când te cheamă să-l însoţeşti iar tu accepţi acest lucru. Dacă îl refuzi înseamnă totuşi o suferinţă mare.

Mama mea a visat într-o noapte trei morţi din sate diferite, morţi în ani diferiţi. A stat de vorbă cu ei şi la despărţire unul a chemat-o să-i însoţească, dar ea   l-a refuzat. Exact peste trei zile s-a îmbolnăvit grav, boală care i-a pus viaţa în pericol, dar în final, totul s-a rezolvat cu bine, trăind încă mulţi ani după aceea4.

Pentru a înlătura posibilele pericole atunci când visezi morţi din familie şi mai ales atunci când îţi cer alimente sau haine, este „musai” a doua zi să dai ceva de pomană din categoria celor cerute.

- A te visa mire sau mireasă, pe tine sau persoane apropiate prezintă pericolul ca moartea să dea târcoale casei.

- Dacă visezi că se dărâmă brusc casa în care ai locuit;

- Dacă visezi apă mare cu care te lupţi, limpede dar mai ales tulbure înseamnă boală grea sau moarte în familie;

- Coasă visând, seceră, că îţi cade părul, o fântână sau un car cu fân răsturnându-se, sunt toate prevestiri ale morţii.

Comportamentul mai ciudat al unor ANIMALE sau PĂSĂRI poate prevesti moartea:

- Urlatul prelung al câinelui în curte;

- Mugetul şi răgetul fără motiv al vacilor;

- Nechezatul şi agitaţia cailor în grajd;

-Găina care cântă cocoşeşte. În concepţia momârlanilor, aceasta trebuie neapărat tăiată;

- Cucul când cântă seara în vecinătatea casei;

- Cucuveaua atunci când cântă pe casă sau în apropierea casei. Cucuveaua este, de altfel, considerată în lumea momârlanilor ca „pasărea morţilor”, fiind detestată; 

Semne de moarte pot da şi unele obiecte din casă:

- Pocnirea neaşteptată a unor lucruri din casă ca: mese, scaune, dulapuri, laviţe, paturi, a grinzilor de lemn de la tavan, a icoanelor etc.

- Crăparea unei oglinzi de pe perete, fără niciun motiv, sau căderea şi spargerea ei, fără să fie atinsă de cineva;

- Căderea neaşteptată şi fără motiv a unei icoane de pe perete din cui;

- Spargerea din senin a sticlei de la lampa de gaz;

Comportamentul BOLNAVULUI GRAV, poate intui uneori moartea;

- Atunci când li se pare că aud trăgând clopotul de la biserică şi în mod firesc chiar întreabă: „oare de ce o fi trăgând clopotul”?;

- Atunci când în mod nejustificat aud bătăi în uşă;

- Atunci când suferinzii au unele vedenii „cu ochii deschişi”. 

Dimineaţa, în ziua decesului, fratele bunicului meu patern, Fusâcă, „vedea” în bucătăria de vară din curte mai multe femei necunoscute îmbrăcate în negru. Le-a văzut toată ziua şi chiar a întrebat de mai multe ori: „cine sunt şi de ce nu mai pleacă”?

- Apariţia unor pete mari negre pe mâinile celor suferinzi poate indica apropierea morţii.

În anticamera morţii. De obicei decesele petrecute în lumea satelor la vârste înaintate erau previzibile şi se luau din timp toate măsurile pregătitoare pentru ca nimeni să nu fie prins pe picior greşit, nici familia şi nici chiar cel în cauză.

Primul lucru ce se făcea în aceste împrejurări era acela de a se chema preotul pentru ultima spovedanie şi împărtăşanie cu Sfintele Taine. Se considera şi bineînţeles se mai consideră şi acum în zilele noastre, mare păcat ca cineva să moară „nespovedit şi necuminecat”.

De cele mai multe ori „bătrânii simţeau moartea”, o anticipau în felul lor luând chiar ei unele măsuri pe care le considerau absolut necesare. În primul rând rostuiau cam tot ce se putea rostui în acele momente în gospodărie. Trasau liniile diriguitoare, după care trebuia condusă în continuare gospodăria, împărţeau averea şi animalele copiilor pentru a nu exista certuri ulterioare între aceştia, dacă acest lucru nu a fost făcut până acum. Îşi alegeau hainele cu care vor fi îmbrăcaţi pentru drumul cel lung, hotărau locul unde urma să fie îngropaţi. Erau lucruri esenţiale care se constituiau apoi într-un „tabu” ce trebuia urmat cu stricteţe de către urmaşi căci era „lăsat  cu limbă de moarte” aşa cum este cunoscut acest lucru în lumea momârlanilor. Acest lucru presupunea luciditatea deplină a celui aflat în anticamera morţii. Sfaturile şi indicaţiile făceau parte din „sfatul bătrânilor” care în vremurile de demult guvernau „satele bătrâneşti”.

Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ