numele de „cap de linie”, pentru că aici se termina traseul autobuzelor care veneau de la Petroşani. Cum cobori în staţie, te întâmpină un bloc turn nelocuit, care rânjeşte trecătorilor prin câteva zeci de ferestre fără rame, simple găuri în zid. Nici celelalte blocuri, care se înşiră de-o parte şi de alta a străzii cu nume de primăvară ( 8 Martie, ce ironie!), nu arată mai bine. Monotonia acestui peisaj cenuşiu e spartă însă de un drapel francez, bot în bot cu bătrânul nostru tricolor, care sare în ochi de la distanţă, şi care vesteşte că aici e Asociaţia Culturală „Prietenii Franţei”, un aşezământ pe care te-ai aştepta să îl descoperi în buricul vreunei reşedinţe de judeţ, nicidecum într-un oraş ca acesta. Drept e că prietenii francezilor se află într-o bună vecinătate, fiind prinşi la mijloc între sediul organizaţiei „Salvaţi copiii” şi birourile ce găzduiesc serviciul de asistenţă socială al primăriei, semn că spiritul asociativ e la mare preţ printre petrileni, măcar în ceea ce priveşte caritatea.

În sediul cu drapel şi o mulţime de cărţi mă aştepta profesorul Ionel Zmău, care pusese de cafea şi freca mouse-ul pe Google. Are aici Internet, un birou cochet şi, cum ziceam, o mulţime de cărţi. Însă mi-am amintit de o vizită nu la fel de plăcută de acum câţiva ani, când avea geamurile îngheţate şi pereţii goi şi reci. Lucrurile au evoluat de-atunci şi fostul electrician la mina Petrila, ajuns francofon, are mulţumirea omului care ştie că a realizat ce şi-a propus, deşi mai sunt încă multe de făcut.

 

Profesor de franceză din întâmplare

Ionel Zmău, omul care a pus Petrila pe harta francofoniei, n-are nicio legătură cu Franţa, în afară de cea sentimentală. Mi-a povestit cu seninătate că a ajuns profesor suplinitor de franceză din pură întâmplare. După o scurtă carieră de electrician de mină şi un atelier de reparat televizoare, pe vremea când lucrurile încă se mai reparau, Ionel Zmău a vrut să schimbe macazul şi a dat concurs pentru un post de suplinitor la istorie, şi asta chiar la şcoala din cartierul în care locuieşte. Când a ajuns la şcoală, a aflat că postul nu mai era liber, dar directorul de atunci, Gheorghe Boantă, l-a întrebat dacă ştie franceza, pentru că are un post liber. Personajul nostru a răspuns afirmativ cu toată gura, deşi recunoaşte că era abia în faza de tatonări cu franceza - adică îi plăcea, dar de învăţat o învăţa aproape în acelaşi timp cu elevii săi. 

De la şcoală a ajuns la singurul liceu din oraş. A început să pună bazele unei asociaţii care să-i adune laolaltă pe copiii care vor să ştie despre ţara lui Baudelaire mai mult decât sărutul franţuzesc şi mărcile de coniac. O vreme a reuşit să se întâlnească cu copiii pe care îi capacitase în această acţiune la şcoală, dar când asociaţia  a prins contur, a devenit necesar un sediu. Ca orice nebun care îşi duce până la capăt ideea, Zmău n-a stat pe gânduri şi a pus la bătaie garsoniera în care avusese atelierul de reparat televizoare, dar a făcut rost de la primărie şi de garsoniera învecinată, folosită de vecini ca ghenă de gunoi sau pe post de grajd pentru calul unuia de pe-acolo. Găsise mult râvnitul sediu, însă micuţa garsonieră avea nevoie de reparaţii capitale. A făcut ce-a făcut, s-a milogit pe la primărie, până a primit bruma de bani necesară amenajării spaţiului, şi nu s-a dat în lături de la munca de jos, ca să îşi vadă împlinit visul, asta însemnând că a râcâit cu şpaclul căcatul de pe pereţi şi a pus umărul la tencuit, spart pereţi sau dat cu var.

 

Bibliotecă franceză la cap de linie

În tot acest timp în care s-a zbătut pentru sediul asociaţiei, Zmău a dat de ştire cât de mult a putut despre faptul că şi la Petrila există oameni îndrăgostiţi de limba şi cultura franceză. Aşa se face că a început să primească donaţii constând în cărţi de la ambasada franceză sau de la centrele culturale ale Franţei, chiar dacă pentru acest lucru a dat telefoane pe banii lui, sau a cheltuit alocaţia fetiţei pentru abonamentul la Internet. Cea mai consistentă acţiune a fost constituirea mediatecii franceze Jean Monet la sediul asociaţiei, ceea ce înseamnă 2.400 de cărţi în limba franceză şi multe alte materiale multimedia destinate învăţării limbii franceze.

Nu doar limba lui Voltaire îi uneşte pe membrii asociaţiei petrilene, ci şi alte pasiuni comune. „În structura asociaţiei există trei cluburi: clubul de limbă, cultură şi civilizaţie franceză Les amies de la France, clubul de ştiinţe şi turism Carpatia şi clubul de arte vizuale Zenith. Teoretic, acoperim toată gama de activităţi care îi pot interesa pe tinerii de astăzi, care sunt atraşi şi implicaţi în ceea ce le propunem”, mai spunea profesorul Zmău.

De la cărţile franţuzeşti discuţia revine la imaginea sinistră a cartierului cinic botezat cu numele sărbătorii primăvăratice, cartier unde manelele şi cinzeaca de după şut au infinit mai multă importanţă decât discuţiile despre existenţialismul lui Sartre ori declamaţiile din Appolinaire. Pentru Zmău, oamenii ăştia simpli cu care se învecinează fac însă mai mult decât un sediu luxos unde să nu calce nimeni, pentru că, de bine - de rău, copiii care vor mai mult decât să-şi bată colegii la fotbal găsesc aici cărţile care le lipsesc în altă parte, chiar dacă se chinuiesc să descifreze titlurile de pe coperţile frumos colorate. „Zona este, într-adevăr, una a oamenilor săraci, dar poate e mai eficientă aici decât în centrul Petroşaniului, pentru că este în mijlocul oamenilor. Copiii care nu au acasă o carte se bucură că vin aici şi pot citi. Am reuşit, în ultima vreme, să atragem în asociaţie un grup de tineri foarte talentaţi, ale căror lucrări le vedeţi pe pereţii din sediu şi asta ne face să credem că nu suntem mai prejos decât alţii”, zicea Ionel Zmău. Care se bucură când micii lui prieteni vor să citească o revistă franceză, chiar dacă-i interesează mai mult pozele.

Trebuie să vă spun totuşi că, de când îl ştiu pe francofonul acesta - care mai e şi poet pe deasupra - nu reuşesc să înţeleg cum se împacă temperamentul de moldovean molatic cu rigoarea pe care o presupune un demers îndelungat şi anevoios ca facerea şi creşterea unei asociaţii. Tot Zmău mi-a desluşit şi această mirare, în interviul pe care îl veţi vedea în această seară pe Kapital TV, din care veţi afla şi că, dacă ar fi predat engleza, ar fi făcut o asocia­ţie de prieteni ai Marii Britanii. Eu unul aştept cu interes constituirea unui grup de prietenie româno-japonez, unde m-aş înscrie cu plăcere, măcar ca să am cu cine comenta Shogun-ul lui James Clavell ori haikurile lui Dumitru Velea.