Jigodiile l-au încolţit, i-au înfipt dinţii lor murdari în chiar mijlocul Sufletului său imaculat. A fost degradat, a fost zvârlit, cât colo, în ţărână. În scurt timp, nu ne vom mai aminti nici numele lui. Suntem un neam emoţional, dar fără convingeri ferme şi, mai ales, perene. Lăsăm jigodiile să se aşeze în imediata noastă apropiere. Ba le mai şi mângâiem pe creştet, pe motiv că sunt şi ei oameni. Nu: jigodiile nu sunt oameni, nu sunt nici măcar câini. Faptul că au siluit tulpina adevărat-puternică a poporului român, nu e de iertat. Dar nici noi nu putem fi iertaţi pentru că ne părăsim simbolurile, că le privim prin gaura cheii, ca să vedem cum se chinuiesc şi, mai ales, ca să ne satisfacem curiozitatea năroadă: oare reuşesc să desfacă nodul frânghiei cu care au fost priponite? Tânărul locotenent n-a reuşit. Şi niciun român adevărat şi curajos nu va reuşi. Pe motiv că fiecare dintre noi, cei încă necuprinşi de mana jigodiei, dacă nu avem în raniţă bastonul de mareşal, avem în plasa de plastic, în care ne ascundem merindele tot mai scumpe, şi cârja de jigodie. Acum jigodismul a ajuns la 20%. Câţi vor fi peste un an? Sau câţi vom fi ? Pentru că, atenţie, jigodia e ca râia: “se ia”!

 

PS: Tot pe „comentarii”, cineva se arată îngrijorat de soarta elevilor mei, câtă vreme, citez, „tu te plimbi pe la Bălţi, bei şnapsuri cu ambasadorul teuton, dar elevii tăi ce fac?!”. Fac bine. Merg la concursuri de matematică, câştigă premii. Pari să mă cunoşti, aşa că nu spui, în locul meu, câţi elevi a trimis în ultimii ani „profesoraşul” la Olimpiada de Matematică, faza Naţională? Dacă eu spun, zici că mă laud. Spune-o tu! Dacă vrei, te iniţiez şi pe tine la „armetică”, aşa cum, prost, reciţi. Numai dacă te înscrii anul ăsta pe lista mea, la anul pot să te „iau”: uneori, eu pregătesc şi proşti.