Dumitru Velea este unul dintre oamenii de o solidă cultură din România (poet, eseist şi nu în ultimul rând dramaturg de prestigiu) de al cărui nume se leagă din 1973 (Lucifera, poeme, Ed. Cartea Românească, Buc., 1973) şi până astăzi nu mai puţin de 38 de volume, iar despre unele dintre ele am mai scris cu alte ocazii. După Pragul de Sus, apărut cu un an în urmă (Ed. Sitech, Craiova, 2010), autorul, fără o expresă trimitere la judecăţile de valoare discriminante, reconsideră Pragul de Jos, singurul care se bucură atât de sensul iniţiatic, în lumea etnologilor, cât şi de sensul de realitate ce nu poate fi neglijată, după paremiologia românească.

Volumul cuprinde nu mai puţin de treizeci şi trei de eseuri şi cronici (unele dintre ele la graniţa cu evocarea monografică, precum în cazul lui Mircea Andraş, al lui Marian Barbu ori Dumitru Dem Ionaşcu). Cum autorul a trăit o importantă parte a vieţii sale în Valea Jiului, la Petroşani, se poate spune că s-a aflat nu într-o zonă de confluenţă spirituală românească, ci într-o lume a cărei identitate se consolidează pe toate treptele valorice repetând schematic experienţele marilor civilizaţii. Acestei lumi, Dumitru Velea îi acordă un spaţiu privilegiat. Cei mai mulţi autori care intră în atenţia lui sunt spiritele elevate produse în Valea detaşată în egală măsură prin profunzimi, dar şi prin înălţimi de vibraţie lirică, de idei, de originalitate. 

Aici, în adâncul oricărui creator se joacă un copil. Uneori sub privirea protectoare a unui bătrân. Şi are loc o recuperare de sine, se menţionează în lada de zestre cu care Mariana Zavati Gardner umblă prin lume (p. 312), iar poetul se întoarce la sine luând de la capăt aventura ca stare existenţială, precum  în poemele lui Ion Pascal Vlad  (p. 307), sau ale lui Marian Boboc cu raportul despre diferenţă şi poezie, ori ale lui Doru Roman despre „safire şi ofrande”. Dumitru Velea este beneficiarul unei culturi vaste, cu rezonanţe în registrele cele mai diferite ale culturii universale: mitologie, etnologie, filosofie, istoria religiilor, arte. Şi tocmai lucrul acesta îi permite exegetului un alt fel de opţiune decât cea stinsă în elogii descriptiviste şi în monotonia criteriilor axiologice de revistele literare centriste ale scriitorilor români legitimaţi.

Un spaţiu consistent, tocmai din motive ale compensării, acordă Dumitru Velea poetului Mircea Andraş în numele sfâşierii de sine şi a lentului sfârşit, pentru care îşi alege ca motto un citat din Umberto Eco („Autorul trebuie să moară după ce a scris o carte, pentru a nu împiedica drumul textului”), în care se regăseşte destinul poetului Nopţii cu mesteceni albi (1996). Aici se desăvârşeşte într-un complex juvenil imaginea mamei care îl va urmări până la neaşteptatul său sfârşit, la 26 noiembrie 2010. În cele 45 de pagini acordate lui Mircea Andraş, Dumitru Velea este şi primul lui biograf şi critic literar (nu singurul însă). Simultan cu imaginea emoţionant conturată a însinguratului jurnalist de la Ziarul Văii Jiului, autorul reţine repere critice de referinţă, importantele premii de care s-a bucurat pentru volumele sale de poezie (Noapte cu mesteceni albi - 1996; Violet - 1997; Şi dacă mâine va veni - 2004; Ca nişte spânzurători amintirile - 2004), de teatru (Blestemul zânei - 2003) ori proză scurtă (Opriţi lumea, vreau să cobor! - 2004). 

Dumitru Velea însă trece peste orgolii şi peste frustrări ca simptome ale personalităţii, care împart lumea scriitoricească de la noi în centru şi periferie, fie ca vanitate a unora, fie ca idiosincrazie a celorlalţi. Autorul trece şi acest prag operând doar cu un sistem de valori echitabil. Aşa se explică de ce între aceleaşi coperţi încap într-o paşnică contiguitate numele lui Nicolae Balotă (Un eseu de profunzime filosofică) cu Introducerea în opera lui Al. Philippide (Ed. Minerva, Buc.,1974), al lui Marian Barbu cu poezia lui analitică (Provizii de soare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2004, dar şi Oglinzile din Chicago, Poeme americane etc.), al lui Constantin Câmpeanu (Scrisori din delira, Petroşani, 1995), ori  al lui Dumitru Hurubă (Scorpionisme, Ed. Eubeea, Timişoara, 2011), ca să nu mai amintim că tot între aceleaşi pagini îşi găsesc locul un scurt eseu despre Blaga şi dao-ism (Doresc să-mi mişc coada prin noroi), câteva date privind capodoperele brâncuşiene de la Tg. Jiu din relatările unor colaboratori apropiaţi ai maestrului, rememorări ale unei celebre prietenii Eminescu-Creangă şi ecourile ei în geneza Amintirilor. 

Aşa cum aminteam la început, Dumitru Velea se lansează cu dezinvoltura pe care i-o poate da o bogată lectură în analize cu implicaţii adânc filosofice în spirit existenţialist (Ion Hirghiduş - Femeia lui Dumnezeu, Ed. Fundaţiei Alfa, Cluj-Napoca, 2007). Textul este referentul care degajă referinţa doar sub ochii celui ce ştie să o surprindă. Este exact ce face şi Dumitru Velea când trece odată cu textul limita, ca negaţie a acesteia, şi  pătrunde în spaţiul intelectual al aporiilor şi paradoxurilor: „ea nu era nimic/ decât trecerea spre tine/ şi durerea cuvântului/ pietrificat pe gură”. Într-o vecinătate, fie şi întâmplătoare, îl găsim în Pragul de Jos pe Adrian Marino redescoperindu-şi şi reconfirmându-şi în Spania vitalitatea, tinereţea şi capriciul, cum el însuşi mărturiseşte în Olé Espańa (Ed. Eminescu, Buc., 1974), dar şi pe David Maniu care, timp de cincisprezece ani, scrie şi rescrie o carte (Încotro, omule?, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 1995) despre itinerarul etic al insului social în conformitate cu constantele autodeterminării şi ale devenirii morale. Şi tot în aceleaşi pagini se întâlnesc, in memoriam, Ion Negoiţescu (Rezistenţa la suferinţă) şi D. D. Roşca (Acţiunea eroică în faţa existenţei), două destine ale lucidităţii tragice convertite într-o atitudine eroică asupra existenţei, ca să-l cităm pe autor. Poezia feminină este şi ea prezentă prin Dorina Brânduşa Landen (sau soţia lui Lot ca mit al poetei), prin Camelia Jula (Pirueta versului ca poveste de dragoste) şi prin Raluca Pavel („Poezioare” cu mireasmă de busuioc). 

Pe lângă numeroase alte lucruri care se pot reţine sub semnătura lui Dumitru Velea, fie şi limitându-ne doar la Pragul de Jos, remarcăm că autorul nu ocoleşte nicio carte, niciun nume, nicio temă şi le scrutează cu competenţă profunzimile, face conexiuni de largă respiraţie culturală depăşind idiosincraziile în care se sufocă elitismul critic românesc. În plus, Dumitru Velea reuşeşte să treacă erudit, prin expertiza genului, dintr-un registru metatextual în altul, cu siguranţă de sine şi eleganţă analitică aşa cum i-o dictează fiecare lucrare, fiecare autor, fiecare experienţă culturală.

Iulian CHIVU (Revista „Agero”) 

•