O carte-avertisment

De obicei, proiectele demarează la începutul unui an. Ei bine, ZVJ face excepţie de la această regulă şi demarează la finele anului 2012 un nou proiect cultural: Biblioteca ZVJ.

Biblioteca ZVJ îşi propune să dea consistenţă celorlalte proiecte culturale concretizate prin editarea suplimentelor sale cu diverse tematici culturale.

Redacţia ZVJ crede că şi în presă cultura face diferenţa, dovada cea mai elocventă constituind-o chiar Ziarul Văii Jiului. Acesta este recordmanul din toate timpurile al presei tipărite din Valea Jiului şi publicaţia cu cel mai mare număr de vizitatori unici din zona noastră.

Prima carte pe care o aşezăm pe raftul Bibliotecii ZVJ este o carte dramatică, scrisă de colaboratorul nostru Adrian Catană, Marlene. Radiografia unei drame.

Pe coperta a IV-a, Adrian Catană îşi argumentează sugestiv demersul: „Dacă în urma citirii acestei cărţi măcar o singură femeie se decide ca de acum încolo să-şi facă anual testul Papanicolau, atunci strigătul meu de disperare şi de neputinţă în faţa acestei boli nu a fost în zadar”.

Văzând curajosul gest al autorului de a împărtăşi public experienţa sa, şi prin aceasta de a trage un semnal de alarmă, conducerea ZVJ a hotărât să sprijine acest efort de conştientizare al doamnelor şi domnişoarelor.

Alte amănunte despre acest volum, citiţi în prefaţă.

 

Din păcate, şi în această carte viaţa bate filmul

Mărturisesc de la bun început că, ţinând cont de subiectul şi actanţii cărţii, mai bine nu aş fi avut ocazia acestor cuvinte introductive. De autor mă leagă o prietenie „revoluţionară”, datând chiar din… 

22 decembrie 1989, zi în care, îmi amintesc cu exactitate, Adi purta o manta studenţească. Până în acea zi, ne sorbeam zilnic nechezolul la frecventatul şi boemul bar „8x4”, ignorându-ne la mese diferite.

Pe Marlene am cunoscut-o mult mai târziu, în vara lui 2011 la mare, la Eforie, episod amintit de Adi şi în carte. Înainte de acea seară, petrecută în aerul de staţiune maritimă, citisem câteva poezii ale Marlenei, pline de sensibilitate şi… umor, din care am şi publicat câteva într-un ziar local. 

Fără îndoială, Marlene şi Adi reprezentau unul dintre frumoasele şi liniştitele cupluri petroşenene, dând distincţie Petroşaniului. Parcă îi văd, seară de seară la „braţetă”, flanând prin centrul oraşului, cu o escală obligatorie, de răcorire, la grădina Leul de aur. Era un cuplu paradoxal: deşi discret, îţi sărea în ochi. Nu că discreţia ar fi fost căutată, de poză sau… stridentă, dar preumblările lor îţi săreau pur şi simplu în ochi. Erau nişte plimbări metronomice, parcă ai fi putut să-ţi potriveşti ceasul după ele. Dacă ar exista un top al plimbărilor petroşenene, cu siguranţă, preumblarea cuplului Adi-Marlene ar fi „fruncea”.

De vreo 2 ani mi-am reactivat amiciţia cu Adi. Dincolo de bucuria omenească a întâlnirii dintre doi amici, pasiunea pentru istoria Văii Jiului a fost noul liant al întâlnirilor noastre. Toate mergeau bine până în ziua în care Adi mi-a mărturisit, răvăşit de vestea cruntă, de boala Marlenei. Oricât aş vrea, nu pot uita acea seară de pe terasa lui Avrămoiu. Apoi, Adi a început lupta pentru salvarea minunatei sale soţii, Marlena. O luptă dură, crâncenă, după cum veţi vedea… Orice veste bună, cât era de mică, mi-o împărtăşea şi, acasă, i-o împărtăşeam cu bucurie soţie mele. Speram amândoi că Marlena se va însănătoşi. Pe cele rele le ţineam pentru mine… Toate acestea până într-o bună, de fapt neagră, zi… Ce s-a întâmplat până la această zi nefastă veţi putea afla din această carte. Pentru că Adi a avut puterea de a pune pe hârtie fără inhibiţii şi fără false pudori o poveste personală, delicată ca o floare.

Fiind vorba de „radiografia unei drame” mi s-ar părea indecent să insist asupra scriiturii. Însă, ţinând cont că Marlena a fost absolventă de Litere, trebuie să spun că Adi, devotatul ei soţ, are ştiinţa scrisului, reuşind prin umor, luciditate şi analiză microscopică să se achite de această dificilă sarcină: scrierea unui volum-mărturie despre ultimul an din viaţa soţiei sale, Marlene, care s-a scurs „ca un fum ţigară”.

Volumul de faţă, arondat „literaturii de frontieră”, scris sub forma unui jurnal, te captivează ca un roman poliţist, vrând să afli ce s-a întâmplat la sfârşit cu personajul.

Adrian Catană are ştiinţa şi mijloacele scriitoriceşti sublimării prin scris a unei drame şi, mai ales, curajul de a o povesti şi altora. Gestul său scriitoricesc nu este doar unul eliberator, ci şi un avertisment lansat către doamne şi domniţe, acela de a apela din timp la medic. De aceea ne aflăm în faţa unei cărţi nu doar bine scrise, ci şi a unei cărţi cu un rol profilactic.

Prin dramatismul subiectului, şi această poveste a unei experienţe limită confirmă spusa că viaţa bate filmul. Din păcate…

• 
•