06.02.2013, 22:38:34 | 0 comentarii | 1754 vizualizari
Din volumul în pregătire „Scriitori hunedoreni reşapaţi” de Irimie Străuţ / Un omagiu ceauşist ratat
Articole de acelasi autor
de Marian BOBOC
Scriitorii hunedoreni, majoritatea având diferite funcţii politice, din convingere sau de teama de a nu-şi pierde sinecurile plătite gras, la începutul anului 1989 s-au hotărât să alcătuiască un volum omagial, închinat tovarăşilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Aveau exemplu, în primul rând, masivele volume omagiale alcătuite pe plan naţional de Editura Politică, începând din 1971.
În timp, s-au tipărit astfel de culegeri semnate de lăudători specializaţi şi pe plan local, în unele judeţe (sau zone) reprezentative, cu precădere din Oltenia şi Moldova, apoi, pe la mijlocul anilor 80 s-au întrecut în confecţionarea acestor culegeri de versuri pupincuriste, girate de Organizaţia Naţională a Pionierilor, Uniunea Tineretului Comunist şi Asociaţiile Studenţilor Comunişti. Pentru a nu se lăsa mai prejos au urmat şi „Omagii” ale uniunilor de creaţie scriitoriceşti, de artişti plastici şi compozitori. Spre sfârşitul anilor 1980 s-au afiliat la acest curent patriotico-comunist încărcat de poncife elogioase şi unele judeţe, precum judeţul Hunedoara, susţinut de Casele Creaţiei Populare, Consiliile Culturii şi Educaţiei Socialiste şi cele mai reprezentative cenacluri literare, în frunte cu „Flacăra” din „oraşul flăcărilor” de pe Chizid. Printre susţinători s-au numărat Petru Ţârău, Valeriu Bârgău, Dumitru Dem. Ionaşcu, Clemente Constantin şi Eugen Evu. La sfârşitul anului 1989, urmând exemplul fratelui Ioan Evu, spre cinstea sa, Eugen şi-a retras participarea la volum, văzând că mulţi dintre scriitorii localnici au refuzat să se implice în „măreaţa iniţiativă”, profund laudativă. Ceea ce l-a determinat să facă acest gest a fost, se pare, mai ales împotrivirea tacită, sau chiar direct exprimată a unor colegi ca Dumitru Hurubă, Radu Ciobanu, Iv. Martinovici sau Radu Selejan, cât şi a unor scriitori din afara zonei, în special bucureşteni, timişoreni şi clujeni, originari din părţile Hunedoarei, precum Ioan Scorobete, Horia Vasiloni, Mircea Enescu, Corneliu Rădulescu, Victor Niţă, Nicuţă Tănase sau… Irimie Străuţ.
În schimb, s-a oferit să facă prefaţa „Omagiului” odiosul poet stalinist Nicolae Stoian, ucigaşul moral al lui Labiş, care se considera, ca şi Adrian Păunescu, hunedorean prin adopţie, alăturându-se acelor aborigeni de obârşie, ca ministrul culturii şi educaţiei socialiste Ion Dodu Bălan şi Nicolae Ţic, laureat al Premiului de stat, din Bucureşti sau a poetei Ana Şoit din Cluj-Napoca.
Eu am primit indignat propunerea „de onoare” de a face parte din „cel mai important volum omagial hunedorean” de la Petru Ţârău, Dumitru Dem.
Ionaşcu, soţii Bârgău, Neculai Chirică, Gligore Haşa şi Constantin Clemente, în toamna anului 1989. Poate aş fi trimis un text de serviciu precum cel consemnat în „Istoria literaturii române de azi până mâine” de Marian Popa (vol. II, Ed. Semne, Bucureşti, p. 20).
Propunerea a venit cât se poate de prost, fiind aflat într-o stare confuză în urma unor evenimente incredibile, care mi-au inoculat o furie adâncă împotriva Ceauşeştilor şi a regimului, ponderată de o teamă sporită faţă de organele
statului socialist, după ameninţări în lanţ (verbale şi telefonice) să-mi văd de treburile mele, dacă nu doresc să păţesc ca regizorul filmului meu (plagiat de Ţic, Mandric şi Drăgan), Nicolae Turcu (Tőrők) şi Sutő Andraş, accidentaţi de o „maşină neagră” lângă Tg. Mureş, sau ca Nicolae Labiş, N. Ursu, Al. Oprea, soţii Hagiu, Nicolae Velea, M. Mercea ori profesorii găsiţi în parcul Libertăţii din Bucureşti, morţi, în pielea goală, ca şi cel de lângă linia ferată Deva-Ilia, cu capul tăiat profesionist, la 20 de metri de corp. Mai mult, am fost speriat de soarta fostului şef al cenzurii de la Ministerul Culturii şi Educaţiei Socialiste din Casa Scânteii, ascuns într-o debara a unchiului meu Străuţ Iacob, în comă, cu fire de sânge şiroind de pe corpul plin de împunsături de cuţit, sub hainele îmbrăcate pe el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Salvarea a refuzat să-l ridice, lăsându-l să moară neajutorat în debaraua blocului din Piaţa Romană, deşi s-a constatat că era „omul regimului”, ca fost şef al cenzurii la Casa Scânteii.
Deci, vă închipuiţi ce sentimente drăgăstoase nutream eu faţă de „conducătorii iubiţi”, refuzându-i indignat pe analfabetul activist Ţârău, pe Ionaşcu, Bârgău, Clemente (şi ceilalţi, despre care a scris poetul Eugen Evu în „Nova Provincia” din Hunedoara, ca autori ai „Omagiului”, abia în 2007).
Ameninţările securistice ce le primeam, să-mi ţin gura, mi-au fost oferite cu discreţie şi din partea unor colegi de redacţie, ca Elena Bumbac, de redactorii şefi Ion Ionaşcu şi Iuliu Raţiu sau de activişti comunişti importanţi precum
Constanţa Stoica (secretară de partid la Editura „Scânteia”, soţia telegrafistului de pe avionul lui Ceauşescu), Dumitru Dobrică, secretar BOB al revistelor
„Luminiţa” şi „Şoimii patriei” şi de Alex. Ovidiu Zotta, secretar al BOB al revistei „Cutezătorii”. Mai clar m-a atenţionat poate Elena Dragoş (agentul de contrainformaţii, secondat de miliţianca Dorina Sârbu de la revistele pentru copii unde lucram).
Aceste atenţionări s-au intensificat după şedinţa de realegere a lui N. Ceauşescu la al XIV-lea Congres al PCR, unde de scârbă am ieşit din încăpere, motivând că-mi vine să vomit, simulând o indigestie (în realitate, starea aceasta era produsă de frica şi de laşitatea mea, că n-am putut să-mi exprim în plen ceea ce doream să spun despre tema în discuţie, intenţionând să mă opun realegerii lui N. Ceauşescu în fruntea partidului, motivând că e contrară statutului PCR). Această atitudine m-a dus la propunerea de a fi sancţionat pe linie de partid şi redacţională, dar şedinţa de „judecare” s-a tot amânat, până în ajunul Revoluţiei din 1989, ţinându-mă într-o tensiune nevrotică perpetuă.
Tensiunea a primit o formă aproape paranoică, cu tremurături şi manifestări de panică, după ce, chiar de ziua mea, 28.01.1989, am primit vestea că fiica mea, Mihaela, fiind însărcinată a intrat în travaliu. La început am fost „nebun de bucurie”, telefonând din oră în oră la spitalul din Deva, să aflu dacă s-a întâmplat fericitul eveniment. Dar au trecut 8 ore şi Mihaela nu mai reuşea să nască. Cu toate intervenţiile mamei sale şi ale doctorilor nu i s-a aprobat efectuarea de cezariană (ceea ce nu se făcea decât în prezenţa unui procuror şi a unui
miliţian, conform oribilului Decret al Elenei Ceauşescu, care a dus la moartea a sute de mii de femei şi prunci). Ca să fie salvată măcar lehuza, o fostă colegă de a mea, doctoriţa Mihu, a hotărât să-i extragă fătul cu forcepsul, ceea ce a salvat viaţa fetei mele, dar
mi-a omorât nepotul… Şi aceasta se întâmpla chiar de ziua mea, când împlineam 57 de ani. Era „darul” ce mi-l ofereau Ceauşeştii, iar eu, culmea, la cererea „colegilor” din Hunedoara, ar fi trebuit să le dedic
„iubiţilor” conducători ode şi osanale, drept mulţumire pentru crima lor.
Mai ales că după două săptămâni, profund afectat, am suferit un infarct, albindu-mi-se părul capului complet. Am petrecut 3 luni prin spitale, până m-am refăcut cât de cât, dar am rămas cu sechele, o cardiopatie ischemică cu dureri anginoase şi o nevroză puternică…
Iar Ţârău, Bârgău, Dem. Ionaşcu, Neculai Chirică, Gligor Haşa etc. mai aveau neruşinarea să-mi ceară poezii pentru maculatura lor omagială!
Abia prin septembrie am putut să-mi revin fizic, dar colegii din conducerea politică – BOB al redacţiei revistelor pentru copii – nu m-au uitat, continuau să mă ameninţe cu excluderea din PCR şi, automat, din redacţie.
Primul pas l-au făcut luându-mi-se calitatea de şef de secţie al revistelor pentru copii, trecându-mă ca simplu redactor (clasa a III-a) la o revistă… maghiară „Náp sugar”, având colegi printre alţii pe…, n-o să credeţi, poetul Marko Bela, preşedintele de mai târziu al UDMR.
Între timp, ca să nu fiu liniştit, m-am trezit chemat prin 19-20 decembrie 1989 la o „verificare” a buletinului, de… vărul redactorului meu şef Ion Ionaşcu, fiul vestitului general de securitate Ionaşcu, cel care ca şi alt tovarăş al său, generalul Ureche, avea marea bucurie de a-şi tortura şi ucide cu un glonţ în ceafă adversarii politici. Ajuns la secţia de miliţie 21 a sectorului 6 din Bucureşti, unde fusesem convocat de sectorist, vărul şefului meu, în loc să fiu îndreptat spre serviciul populaţiei, am fost luat pe sus de un plutonier, coleg cu Ionaşcu, şi tras pe scări la subsolul clădirii, într-o cameră cu ziduri de ciment nevăruit, fără ferestre, luminată cu un bec chior, deasupra unei mese negeluite, în faţă cu un taburet. În încăpere nu se mai afla decât o bancă, ascunsă în penumbră, unde se afla (cică) un beţiv în zdrenţe (în realitate un securist, care se schimba cam la 4 ore, din cele 24 cât am fost reţinut în această celulă). Plutonierul şi securistul din spatele mesei mi-au pus în faţă o hârtie şi un creion şi au răcnit:
- Scrie!
- Ce să scriu…
- Lasă că ştii tu, despre legăturile ce le avea tatăl tău, pocăitul baptist, cu americanii şi despre legăturile tale cu presa imperialistă din SUA şi Italia…
- Dar tatăl meu e mort de aproape 10 ani…
- Taci şi scrie; chiar dacă a murit, i-au rămas legăturile… Sau le-ai preluat tu… Scrie…
- Tovarăşi, dar eu nu ştiu nimic despre ce-mi spuneţi… Şi-apoi, nu aveţi dreptul să mă anchetaţi, sunt membru de partid, ziarist, am scris şi poezii închinate tovarăşilor…
- Ha-ha-ha! Eşti un tâmpit, bă! Crezi că noi te-am adus aici de capul nostru… Dacă vrei să ştii, aici au fost şi au dat cu subsemnatul şi foşti miniştri, academicieni, directori generali… chiar şi Adrian Păunescu, marele poet, a fost luat la întrebări, după cele întâmplate la Ploieşti…
Mi s-a făcut inima cât un purice, frica ce mă cerceta în ultima vreme mi-a reapărut, bâlbâindu-mă… În sinea mea credeam ceea ce spunea lumea că tot ce se întâmplă în viaţa noastră nu se datora lui Elena Ceauşescu şi Nicolae Ceauşescu, că tovarăşii n-aveau nimic cu orice abuz… (Încă mai păstram amintirea acelui august 1968, când „şeful” a apărut ca un bun român, apărător al poporului său, faţă de URSS, invadatoare a Cehoslovaciei cu celelalte ţări socialiste subordonate Moscovei).
Ridicând vocea, am ripostat:
- Doar nu mai suntem pe timpul torţionarilor
Teohari, Drăghici… sau Ana Pauker, Chişinevski şi Vasile Luca…
- Ha-ha-ha! Prostănacule… Mai crezi în pitici? Azi e mai rău decât în anii celor amintiţi… Ar trebui să mai caşti ochii în jur… Doar asculţi Europa Liberă. Nu te mira, ştim că ai fost lăudat în 3 emisiuni ale ticăloşilor de acolo de fostul tău coleg Vasile Mănuceanu (care m-a crezut mult timp informator al Securităţii, N.A.)…
Am rămas mut…
- Ei, acum scrii? Vezi, legăturile tale cu trădătorii sunt dovedite. Scrie!
- Măi, tovarăşi, n-am ce scrie despre tot ce spuneţi… despre tata… şi celelalte scorneli… Este o greşeală… Nu mai pot suporta! Duceţi-mă la şeful vostru!
Atunci se auzi o voce guturală din fundul încăperii. Boschetarul presupus prinsese glas:
- Băi, banditule, nu mai face pe niznaiul. Eu îţi cunosc toate măruntaiele. E nimic faţă de ce-ţi spun prostovanii ăştia. Sunt prea blânzi cu un vândut anglo-americanilor. Să nu-mi spui că nu ştiai că tatăl tău, înainte de a muri, a fost prins difuzând Biblii prin satele din jurul Albei Iulii. A fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru muncă la construcţii particulare fără autorizaţie, cu suspendarea pedepsei, de către procurorul Adrian Popescu, care spune că ţi-a fost coleg de liceu la Petroşani, intrând la facultatea de drept în urma unei recomandări de-a ta (deşi era fiu de chiabur). Vezi, câte face un bine făcut la timp? Nu ştii când ţi se va întoarce…
Năuc de cele auzite, simţeam aproape că leşin… Abia am îngăimat câteva cuvinte şi am căzut de pe taburet cu capul peste masa miliţienilor. Eram zguduit de cele auzite. Tata nu mi-a spus nimic de cele întâmplate, iar Adrian, procurorul, între timp a murit şi el.
- Aduceţi-i repede nişte apă! le-a spus securistul zdrenţăros şi a ieşit din subsol, înlocuit repede de altul în uniformă cu petliţe albastre şi trei steluţe aurii pe umăr.
Acesta, după ce am băut paharul de apă adus de plutonierul burduhănos, le-a făcut un semn anchetatorilor, care m-au luat de umeri şi m-au întins pe banca din fundul încăperii, părăsind-o. Am rămas cu cel în uniformă, care m-a bătut pe umăr înainte de a mă lăsa singur în subsol.
- Eşti un scriitor bun! Ţi-am citit poeziile în „Scânteia tineretului”, „Cutezătorii” şi „Luminiţa”, cât şi pe cele din cărţile de citire. Ca un copil prost îţi urmăresc şi poveştile de la „Noapte bună, copii!” sau „Radio Prichindel”, „Pentru patrie”, „Şcoala şi viaţa” de la radio; până şi pe cele mai rare, de la emisiunea „101 poveşti” ale TVR. O să te lăsăm să te odihneşti până la miezul nopţii. Până atunci să te gândeşti la ce o să scrii. Nu uita nimic… Te las cu tovarăşul…
Deşi era frig în subsolul acela întunecat şi banca aceea era tare fără nimic pe ea, am adormit repede… Am fost trezit şi mai mult târât de miliţieni la masă, pe taburetul de sub becul cel chior. Mai multe hârtii erau acum tencuite pe masă cu vreo trei creioane bine ascuţite lângă ele şi o cană de tablă cu apă.
- N-ai vrut să scrii ce ţi-am cerut? Acum îţi dăm posibilitatea să fii cât de cât sincer. Scrie-ne autobiografia, cât mai amănunţit…
Înghiţind o gură de apă din ceaşca metalică, m-am apucat de scris. Ziceam că, după ce termin de însăilat autobiografia, o să mi se dea drumul. Am scris vreo cinci pagini şi le-am întins grăsanului de dincolo de masă.
Nici nu s-a uitat la ele şi le-a rupt, aruncându-le pe jos.
- Nu este bună. Biografia asta este plină de nimicuri. Ia-o de la capăt, dar scrie-o mai amănunţit…
M-am conformat… A trecut aproape o oră de la scrierea primei. A doua i-am întins-o lui Ionaşcu, sergentul securist, între timp plutonierul cel burduhănos ieşind din subterană. Acesta s-a apucat s-o silabisească.
A citit-o de vreo 3 ori, apoi a rupt-o.
- Ai un scris foarte neciteţ. Trebuie s-o scrii mai clar, cu litere mai mari sau tehnice… Hai, la lucru! Eu mă întind pe banca din spate până atunci, nu te grăbi, gândeşte-te bine, să nu scapi vreo perioadă din viaţă.
A mai trecut vreun ceas până am terminat şi acest înscris, pe vreo 10 hârtii. Miliţianul continua să doarmă şi, abia când a apărut în uşa de fier burduhănosul de ieri, s-a sculat şi i-a predat ştafeta, spunându-i că afară plouă şi că este ora 8:20 dimineaţa.
A început iar calvarul descrierii avatarurilor vieţii mele în cei peste 57 de ani. Scriam, îmi predam manuscrisul, plutonierul îl lua şi îl rupea, aruncându-l la picioarele mele.
Trăiam parcă o întâmplare similară care s-a consumat cu câţiva ani în urmă, când o lună, zi de zi, am fost chemat la serviciul de cadre al raionului de partid Petroşani şi, tot aşa, am scris atunci poate sute de autobiografii, fără să înţeleg ce vor cadrele să afle. Timp de 30 de zile am îndurat acest calvar, dar n-am fost atât de timorat ca în faţa miliţienilor şi securiştilor din subsolul secţiei 21 de Miliţie din Bucureşti. Şeful de cadre de la Petroşani, care s-a chinuit să afle nu ştiu ce lucru „demascator”, un ungur-evreu Eduard Indik, care la puţin timp a fost exclus din PCR şi din postul său, obligat să plece în Israel, după ce s-a descoperit că spiona pentru acest stat, fiind preşedintele în ilegalitate al organizaţiei sioniste din Valea Jiului. După expulzarea lui din ţară, aflând cine m-a chinuit atunci, am răsuflat uşurat, dar acum, la Bucureşti, în faţa „organilor” cu ochi albaştri, eram îngrijorat.
S-o fi plictisit şi anchetatorul de azi de acest joc (poate trecuse de prânz), că sergentul Ionaşcu, sectoristul, mi-a adus nişte pesmeţi soldăţeşti să-i mănânc, înlocuind apa din cana metalică.
În timp ce mestecam posmagii înmuiaţi în apă, a
intrat în subsol ofiţerul în uniformă de securist, probabil colonel, i-a şoptit ceva celui de după masă şi s-a răstit la mine:
- Hai, scrie repede ce ai de spus, că n-avem timp de pierdut! Ne-au sunat de la redacţie că are nevoie de tine. Poetul Ion Ţârlea a trecut pe acolo şi a întrebat de tine.
Atunci mi-am adus aminte de ce a spus acest coleg, redactor la ziarul MAI – „Apărarea Patriei”, şi m-am arătat gata să „colaborez”. Acesta îmi spunea că niciun anchetator nu te poate obliga să declari ceea ce nu vrei şi pentru a scăpa de anchete trebuie să foloseşti o metodă din Roma veche! Aşa am făcut şi eu, la sfârşitul textului scris cu forţa am plasat litera „I” şi aşa am scăpat, fiindcă cei care mi-au luat textul nu i-au înţeles sensul literei: „I” = FORŢARE! Faza s-a derulat repede.
- Haide s-o terminăm! Despre ce-i vorba? M-am prefăcut eu dispus să le fac voia.
- Recunoaşte că deţii reviste „Playboy”, procurate din Italia şi America.
- Dar… de ce… eu… Bine, bine! Dacă-mi daţi drumul, recunosc…
Şi am scris repede că „n-am niciun fel de reviste sau fotografii licenţioase…” semnând cu litera „I”.
Miliţienii păreau mulţumiţi, dar plutonierului i-a licărit o lămpiţă zicând:
- Dar ce-i cu litera asta, lângă semnătură?
- Păi este litera care arată numele tatălui meu, pe care-l chema Ion, deci „I”.
- Aha…
Aşa s-a terminat „vizita” de la circumscripţia de
Miliţie 21 a sectorului VI Bucureşti.
„Organilii” s-au sculat de la masă odată cu mine şi am ieşit împreună în bulevardul care, ca şi piaţa din apropiere, purta numele de Alexandru Moghioroş, cunoscutul secretar al CC al PCR (nume odios, care s-a păstrat şi azi în scriptele administraţiei din Bucureşti). Credeam că mă însoţesc să-mi facă vreo percheziţie, unde ar fi găsit dovezi destule: circa 50 fotografii după Kama Sutra şi vreo 5 reviste „Playboy”… Aveam de gând să intru repede în blocul unde locuiam în Drumul Taberei, la etajul X, să le trântesc uşa în nas şi să urlu de la balcon:
- Săriţi! Hoţii!
Pe drum i-am întrebat pe gealaţi:
- Ei, nu veniţi să-mi faceţi percheziţia?
- Nu! O să hotărâm noi când venim, dar nu când vrei matale. O să-ţi spargem uşa într-o noapte şi te-om onora cu o percheziţie la meserie. Nimic n-o să rămână întreg prin casă.
Vedeţi? Această ameninţare n-avea decât să-mi amplifice sentimentele de „recunoştinţă” faţă de „iubiţii conducători”? Nu-i aşa?!? Fără să ştiu ce va urma în ţară, mi s-a întărit hotărârea de a nu colabora la Marele Omagiu al scriitorilor hunedoreni.
Cum de aţi fi vrut s-o fac, după şocurile întâmplate, dragi colegi, tovarăşi colegi care m-aţi invitat s-o fac într-o vreme când ţara întreagă intrase în fierbere, mămăliga sta gata să explodeze?!
Era cu puţine zile înainte de evenimentele de la Timişoara. „Omagiul hunedorenilor” era sub tipar la tipografia ziarului „UZINA NOASTRĂ” din Hunedoara, dar fără texte semnate de mine şi alţi colegi anticeauşişti, de care am amintit mai sus. Dintre ei Iv. Martinovici s-a internat în această perioadă în spital, fraţii Evu au plecat la nişte rude din Ţinutul Pădurenilor, Radu Ciobanu şi Ion Scorobete erau din Timişoara. Intuind cele petrecute acolo, Mircea Enescu a plecat la părinţi la Târgovişte, iar Horia Vasiloni, ca şi Victor Niţă, văzând ce se pregătea în Bucureşti, i-a pus în gardă pe cei din Hunedoara, deşi târziu.
Se pare că „Omagiul scriitorilor hunedoreni” tipărit deja a zăcut o vreme în subsolurile ziarului „Uzina noastră”, vegheat de redactorul şef Zsold, cu acordul lui Bârgău, N. Chirică şi Dem Ionaşcu. Din 1990 aceştia au devenit redactori şefi ai unor ziare ale poliţiei din Deva, respectiv din Drobeta Turnu-Severin, înfiinţând şi alte ziare şi reviste, precum „Călăuza”, „Preţul fix”, „Ghimpele” sau „Ardealul literar şi artistic” (de unde bani, domnilor foşti agenţi ai Securităţii?!?). „Marea carte” era ratată. Nu ştiu dacă mai există vreun exemplar, dar ştiu că acei care ne-am abţinut de a face parte din paginile ei am răsuflat uşuraţi, alungându-ne teama. Unul ca mine sau ca Dumitru Hurubă am răsuflat chiar mai adânc, fiind ameninţaţi explicit de autorii Omagiului, în 1989, că vom avea de suferit dacă nu colaborăm.
Însă au venit evenimentele din decembrie 1989 şi am scăpat de ameninţări şi represiuni.
Comentarii articol (0 )Nu exista niciun comentariu.
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|