Tare nu le mai place unora ca presa sã-şi vâre capul în cuibuleţul lor cald…. Marţi, 9 septembrie 2008, la doar câteva zile pânã la înce­perea noului an şcolar, m-am decis sã fac o vizitã la o şcoalã generalã din Petroşani. Am ales la întâmplare Şcoala Generalã “Avram Stanca”, situatã chiar în gura târgului. Ce am vãzut vã spun şi dvs., iar cine a încercat sã îmi stea în cale, indignatã cã am cutezat sã pãtrund în “castel” fãrã aprobare şi legitimaţie, luându-mã la întrebãri, ba chiar, voalat, mai şi ameninţând, meritã sã v-o spunem şi dvs. Nu de alta, dar sã nu creadã cumva doamna respectivã cã ne-o fi fricã de-acum de domnia sa şi ne vom feri sã scriem vreodatã negativ despre şcoala cu pricina, sau despre activitatea dânsei, bineînţeles dacã vom avea motive vreodatã…

 

“Avram Stanca” pare pregãtitã de începerea anului şcolar

Culmea este cã la ora la care am pãşit în şcoala petroşãneanã, şcoa­la nu prezenta prea multe ca­renţe, în sensul amenajãrii şi curãţeniei sãlilor de clasã şi a toaletelor. Din acest punct de vedere, şcoala aproape cã ar fi putut începe şi în ziua respectivã. Îngrijitoarele mai finisau pe ici pe colo şi mai spãlau coridoarele şi anumite clase, iar la parter o singurã salã, parcã sala 14, se mai afla în lucru. În rest, totul OK, chiar şi la subsol.

Ce ne-a sãrit în ochi, negativ vorbind, a fost terenul de sport, din vecinãtate. Acesta, în afarã de faptul cã e betonat cam de multişor, turnat destul de prost de altfel, cu gropiţe destule şi fãrã alte finisaje, nu are nimic… Numai bun pentru julituri de coate şi genunchi şi de alergat bezmetic. Dupã atâţia ani, pentru acest teren de sport nu au existat şi nu existã nici acum  fonduri, dar, probabil, nici prea multã preocupare. Tare pãcat, la aşa o şcoalã frumoasã, cã nu existã pentru copii şi un teren de sport adecvat cerinţelor actuale.

 

Fricã, exces de zel sau mândrie?

Aceasta este întrebarea care mi-am pus-o dupã întâlnirea şoc pe care am avut-o cu directorul adjunct, de pe coridorul de la parter al şcolii respective, d-na Izabela Dorica Kroutil, care este din câte ştim şi consilier local la Petroşani. 

Trebuie sã recunosc cã am pã­truns în şcoalã cum putea oricine sã intre, pe uşa dinspre terenul de sport. La intrare nu era nimeni care sã te întrebe ce faci, sau ce cauţi… Am intrat nestingherit, am trecut pe lângã cancelarie, unde se auzeau voci şi râsete puternice. M-am oprit în dreptul ultimei sãli de clasã, sau cabinet, nu ştiu exact, deoarece sala respectivã era, cum v-am spus, încã în lucru. Dupã aceea, am urcat la etajul unu… Iar nimic deosebit, totul în ordine. La etajul doi am fost întrebat ce caut de cãtre cineva, probabil un cadru didactic. I-am spus simplu cã doar privesc, sunt de la presã. M-am uitat peste tot, inclusiv în grupurile sanitare şi apoi am coborât. Am intrat la secretariat, unde secretara mi-a spus cã directorul, adicã doamna Markos, cu care de-a lungul timpului am avut relaţii de serviciu excelente, este plecatã la Deva. Am plecat, spunându-i secretarei sã o anunţe pe doamna director cã am fost pe-acolo şi cã din punctul unui ziarist şcoala chiar aratã bine… La ieşirea din şcoalã, surprizã… A venit spre mine doamna director adjunct, Izabela Kroutil, care spumega de furie. I se puteau citi pe faţã nervii şi supãrarea, chiar ura. Motivul domniei sale fiind cã nu am cerut voie sã vizitez şcoala… Deci, cã am intrat ca nesimţitul pe tarla… Imediat am reacţionat ca un arici, deh, instinctul de apãrare… M-am fãcut cã nu o cunosc, cã nu ştiu ce funcţie are… Dânsa s-a prefãcut la fel, cã nu mã cunoaşte. În glumã, am scos buleti­nul ca sã-i certific doamnei cã sunt cine am zis cã sunt… A ţinut-o într-una pe a sa, sã-i arãt legitimaţia. Nu i-am arãtat-o, deşi o aveam la mine! Asta pentru cã cel mai tare m-a enervat încercarea dumneaei de in­timidare: “Nu ştiţi cine sunt? Poate o sã ştiţi… Ne vom întâlni noi cândva şi atunci o sã ştiţi! Cândva o sã vã daţi seama cã am avut dreptate…”. I-am repetat încã o datã cã nu înţeleg de ce se ener­veazã aşa de tare, deoarece şcoa­la chiar aratã bine şi nu are de ce sã îşi facã griji. Chiar am întrebat-o de ce face atâta caz? Sau s-a speriat de presã aşa de tare încât nu-şi mai poate reveni? A motivat cã nu este speriatã, dar e foarte indignatã cum poate sã fie un individ aşa de incorect, sã intre-n şcoalã neanunţat. I-am spus cã aşa mai pro­cedãm, noi, cei din presã, câ­teodatã, deoarece altfel niciodatã cititorii n-ar mai afla adevãrul… Pânã la urmã, am plecat, n-am mai intrat în polemicã, deoarece, orice aş fi spus, doamna director adjunct-consilier local, ar fi încheiat cu “legitimaţia” şi incorectitudinea unor mãgari de ziarişti care stricã atmosfera…

 

Aveţi grijã de terenul de sport

Îi doresc d-nei director adjunct, succes în activitatea de consilier local şi îi ofer un mic sfat din partea noastrã: puneţi-vã portar ca sã nu vã mai intre vreunul de la presã pe furiş şi vedeţi ce faceţi cu terenul ãla de sport. În rest, vã urãm numai de bine şi succes în activitãţile dumneavoastrã.