Dna Marie d’Hombres este o scriitoare franceză şi fondatoarea asociaţiei „Recits” („Povestiri”). Ce îşi propune această asociaţie? Ei bine, membrii asociaţiei ascultă, cu atenţie, persoanele care le ies în cale în locuri bine alese cu mult înainte. Munca lor ulterioară constă în a transmite cele înregistrate, sub forma unor povestiri, care „restituie toată muzica şi spiritul cuvintelor în care se regăseşte istoria societăţii pe care o traver­sează”. 

Înainte de a scrie „Memoriile cărbunelui”, autoarea acestui volum a mai scris, singură sau în tandem cu Blandine Scherer, încă şase cărţi la fel de fascinante: „Pântecul Marsiliei. Târgoveţii din Noailles”, „Un oraş, o sută de poveşti: Vitrolles, cartier des Pins, 1971-2008”, „Oameni de pe la noi: memoriile migraţiilor din Port-de–Bouc”, „Sub acelaşi acoperiş: un grup de habitat social. Clovis Hugues, Marsilia, 1935-2009”, „Strada Felix Pyat, nr. 143: Parcul Bellevue, o copro­prietate la Marsilia, 1957-2011”, „De la o Fru­moasă la alta, parcursul migraţiei în Marsilia, 1900-2008”. 

Parcurgând titlurile de mai sus, reiese că doamnele citate mai sus sunt, fără îndoială, specialiste redutabile în colectarea şi trans­mi­terea unor itinerarii de viaţă, culese din oraşe, de pe străzi sau din cartiere. Aceste poveşti înre­gistrate de la oameni de tot felul, pe prin­cipiul „fiecare om are povestea sa”, sunt puse în con­text cu evenimente istorice sau locale şi cu spaţii regionale, orăşeneşti, comunale sau limitate doar la perimetrul unor străzi sau pieţe. Locurile sunt, neapărat, legate sentimental de eroii dispuşi să-şi împărtăşească experienţa lor personală în folosul tuturor semenilor. 

 

„Memoriile cărbunelui” au apărut, anul trecut, la Editura „Gaussen”. Cartea este dedicată, deopotrivă, vechilor mineri ai societăţii Charbonages de France şi celor din Compania Naţională a Huilei din Valea Jiului. Autoarea dedică volumul în mod special celor care au acceptat să intre în jocul ei de-a interviul şi au consimţit să-i acorde timpul necesar înţelegerii drumurilor fiecăruia prin mineritul carbonifer. Aceştia sunt Bargan Constantin, Bogdan, Delia, Denis, Francisc, Gheorghe, Francis, Hubert, Ianoş, Ion, Iosif, Jean-Edmond, Leon, Mihai, Nicolae, Pierre, Remi, Roland, Roger, Rene, Sandu, Vasile, Denis şi Virgil. 

În felul în care este concepută cartea aceşti 24 de mineri, români şi francezi, sunt coautorii ei. Mărturiile lor sunt consemnate cu acurateţe şi dau seamă, în acest puzzle al confesiunilor, despre o meseria care moare. Autoarea a venit, în iunie 2012, la Petrila pentru că a aflat că, după 153 de ani de existenţă, acest perimetru minier se va închide. Valea Jiului, scrie autoarea în capitolul „Drumul cărbu­nelui”, nu va mai fi o zonă minieră şi oamenii, veniţi aici de peste tot, vor trebui fie să-şi schimbe meseriile, fie să crape de foame. A treia variantă se pare că nu mai există. „Nu e greu de imaginat viitorii ani de viaţă în viaţa acestor oraşe: deteriorarea clădirilor, fuga tinerilor din zonă, un peisaj industrial abandonat, un climat depresiv…”. 

 

Cărbunele şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul, pare a spune autoarea cititorilor săi: „Materie primă larg răspândită sub pământ, cărbunele a fost exploatat în mani­eră intensivă de-a lungul secolului XX pentru că a servit ca resursă principală industriei, transportului şi încălzirii casnice”. Alte surse de energie precum petrolul şi energia nucleară au făcut uitat cărbunele. Europa a început să-şi închidă, una după alta, minele. Franţa şi-a oprit definitiv maşinile sale de extracţie în anul 2003. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată în Provence. La noi s-a vorbit de închiderea minelor nerentabile imediat după 1990.

Aventura scrierii acestei cărţi a început, în anul 2007, în inima bazinului carbonifer din Provence. Dar, atenţie mare, această carte a fost solicitată şi finanţată de Arhivele departamentale din Bouches-du-Rhone care au ţinut, neapărat, să se înregistreze mărturiile vechilor mineri din societatea Houillers de Provence. Această atitudine responsabilă faţă de istoria recentă, înregistrată spre folosul gene­raţiilor următoare, merită din partea tuturor o adâncă reverenţă. 

 

Oamenii şi locurile mai există atât timp cât mai trăiesc martorii. Odată cu dispariţia lor nimic nu mai poate fi nici recompus, nici povestit. Totul va cădea în noaptea uitării definitive. De altfel, o seamă din minerii intervievaţi în carte au sfârşit la puţină vreme după ce s-au mărturisit. Din acest motiv, aceste cărţi trebuie scrise sub semnul unei extreme urgenţe. Autoarea e convinsă că „există mai multe feluri de a citi această carte”. Noi am parcurs-o, cu mai multe plăcute reveniri la anumite mărturii, ca pe o istorie a măririi şi decăderii industriei carbonifere de la noi, din Franţa şi, implicit, din Europa. Depun mărturie mineri din toate generaţiile (Roland a intrat, prima dată, în mină în 1938, Pierre - în 1948, Mihai - în 1958, Cazan - în 1965 iar Şandru - în 1986), dar, din nefericire, niciunul dintre ei nu mai e tânăr. E o meserie despre care se mai vorbeşte doar la timpul trecut. 

 

Marie d’Hombre este în căutarea timpului „pierdut” de eroii săi sub pământul României şi Franţei, pentru a ne aduce la suprafaţă lumina, „în diverse epoci şi în contexte diferite”. Textele din carte sunt însoţite de superbe imagini ale universului minier surprinse de românca Ioana Moldovan în Valea Jiului şi de francezul Sebastien Berrut în lumea provensală. De asemenea, în carte se mai regăsesc şi vechi imagini ale mineritului din Vale puse la dispoziţia autoarei de inginerul Dumitru Puşcaşu, pe vremea când acesta se ocupa cu pasiune de Muzeul Mineritului din Petroşani.

Cum poţi să devii miner? „Memoires du charbon” ne spun că există doar două variante. Prima variantă ţine de întâmplare: fie din ţărani, fie din emigranţi, dar a doua ţine, deja, de destin: din tată-n fiu. Cinci mărturii sunt edificatoare. Prima, în ordine cronologică, e cea a francezului Roland (1938), care a avut o carieră magnifică în pântecul pământului. A doua mărturie e cea a lui Mihai Bindac, venit din Moldova în 1958 şi care vorbeşte despre „marea epocă a aurului negru”. Despre anii ’60 ai secolului trecut vorbeşte minerul Cazan în capitolul „Mineri, daţi ţării cât mai mult cărbune!”. Minerul francez Pierre (1942) descrie posibila staţie Terminus a cărbunelui în relatarea sa „Până la ultima suflare”. Sandu, care a coborât în subteran în anul 1986, pune totul pe seama sorţii: „Destinul a făcut ca…”.  

 

Fiind vorba de poveşti ale Văii noastre, „Memoriile cărbunelui” se citesc pe nerăsuflate. Poate că traducerea ei în limba română ar putea da un exemplu demn de urmat şi pentru scriitorii şi ziariştii noştri. Ei ar putea da Văii cât mai multe cărţi despre mineritul de ieri, de azi şi de…..

Dar, vorba unei eroine faimoase: „Mâine e o altă zi!”.

•