13.02.2013, 22:35:20 | 1 comentariu | 1611 vizualizari
Contribuţii referitoare la originea şi reabilitarea semantică a termenului momârlan (I)
Articole de acelasi autor
de Ziarul Vaii Jiului
Momârlanii sunt o comunitate reprezentativă a Văii Jiului înglobând pe toţi locuitorii de vatră, crescători de animale, „urmaşi ai dacilor” şi mai ales ai dacilor liberi, aşa cum le place acestora să se autodefinească. Sunt oameni harnici, ospitalieri, cu mult bun-simţ, cu frica lui Dumnezeu şi cu o inteligenţă nativă remarcabilă. Îi întâlnim din extremul estic al Văii Jiului – cătunul Tirici până în extremul vestic de la Câmpu lui Neag, în Dealu Babii şi pe pantele Merişorului ce coboară spre Baru Mare.
Prin articolele din presă, prin cărţile scrise despre ei, prin mediatizările pe posturile locale şi naţionale de televiziune, mai ales în ultimul timp au ajuns să fie cunoscuţi în întreaga ţară aşa cum sunt ei, fiind mândri de numele lor.
Aşa după cum se ştie, partea vestică a Văii Jiului este situată de-a lungul Jiului de Vest, localităţile de aici poartă nume derivate din numele locurilor de unde au migrat întemeietorii acestora: Uricani de la Uric, Paroşeni de la Paros etc. Partea estică gravitează în jurul oraşului Petrila. Toate satele de momârlani de aici poartă în general numele râurilor de-a lungul cărora sunt aşezate. Spre deosebire de localităţile din Vestul Jiului, satele din Est şi-au păstrat identitatea şi chiar puritatea, deşi sunt înglobate ca şi străzi ale oraşului Petrila, pe nedrept: str. Jieţ, str. Cimpa etc.
Din vechime. Valea Jiului este o vatră milenară. Pe valea râului Jieţ sunt citate încă de acum mai bine de 2000 de ani aşezări umane izolate care se ocupau de creşterea animalelor.
După ce administraţia romană a fost nevoită să se retragă din Dacia în jurul anilor 274-275 d. Hristos, daco-romanii care au rămas în continuare pe meleagurile Văii Jiului, şi-au păstrat îndeletnicirile şi obiceiurile strămoşeşti trăind în continuare liberi până aproximativ în jurul anilor 1700, fără a cunoaşte jugul asupririi de niciun fel, păstrându-şi libertatea şi neatârnarea prin lupte grele şi încercări, apărându-şi cu îndârjire glia strămoşească, la nevoie cu propriul sânge. Cetatea naturală a munţilor ce înconjoară Valea Jiului, ariditatea terenurilor, sălbăticia munţilor nu au stârnit prea mult interesul altor populaţii în a se aşeza aici.
Continuitatea. Cred că nici măcar în glumă nu s-ar putea pune în discuţie întreruperea locuirii acestor terenuri, continuitatea cu alte cuvinte, după retragerea administraţiei romane. Cum ar fi putut să fie lăsaţi de izbelişte aceşti munţi cu pajiştile lor bogate unde creşterea animalelor venea de la sine şi cu care băştinaşi erau obişnuiţi?
Tradiţiile şi obiceiurile păstrate până azi în satele de momârlani ne dovedesc că doar continuitatea locuirii acestor teritorii le-a păstrat şi le-a adus până la noi. Ţăstul pentru copt mălaiul şi pâinea din mei sau grâu pe vatră folosit de daco-romani a fost folosit de către momârlani până în zilele noastre, în aceleaşi scopuri.
Nedeile din munţi au fost transmise fiecărei generaţii ajungând până în zilele noastre. Este cunoscută în acest sens Nedeia din munţii Parâng, de la Troiţă, care se ţine în ziua de Sfânta Maria Mare.
Colindul piţărăilor cu particularităţi specifice Văii Jiului, obicei milenar, îl întâlnim în fiecare an în Ajunul Crăciunului în satul Jieţ, Maleia, Livezeni, Sălătruc etc. În satul Jieţ şi Maleia, acest obicei daco-roman se desfăşoară fără întrerupere „de când se ştie”.
Cuvinte din terminologia păstorească precum: brânză, căciulă, zer, neexplicate până acum din punct de vedere etimologic, par a fi rămas în limba noastră, în graiul strămoşesc de dinainte de romanizare1. Cum ar fi ajuns până la noi aceste cuvinte dacă nu ar fi fost transmise din an în an, din păstor în păstor, din generaţie în generaţie, din veac în veac? Odată cu dispariţia vieţii orăşeneşti în Dacia, pricinuită mai ales de invaziile barbare, „s-a putut dezvolta într-o relativă linişte munca la sate, viaţa şi civilizaţia autohtonilor. Aici, la agricultură şi la păstorit, ocupaţiuni predilecte ale strămoşilor noştri, s-au întors cu drag, după căderea civilizaţiei, populaţia băştinaşă a Daciei”2.
Cel mai solid argument al continuităţii în Ţinutul Momârlanilor îl constituie desigur portul, aidoma cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian. Până mai în urmă cu ceva ani, bătrânii satelor jiene păreau nişte basoreliefuri mişcătoare coborâte de pe această Columnă de la Roma. Cu părul lung retezat circular în jurul capului la nivelul urechilor acoperit de căciuli miţoase ţuguiate, cu cămeşile lungi peste cioareci (iţari) din postav de lână, cu opincile lor reprezentau o copie fidelă a străbunilor de pe Columnă. Acest argument zdrobitor a fost folosit şi de Badea Cârţan la Congresul Mondial de Orientalistică de la Roma din anul 1899.
Făcând drumul pe jos până la Roma (se pare pentru a treia oară) îmbrăcat în straie strămoşeşti a fost cooptat în delegaţia României la Congres, condusă de către V.A. Urechia. Reprezentantul Austro-Ungariei, prof. Ovary, a ţinut în capitala Italiei mai multe conferinţe prin care a încercat să infirme continuitatea românilor în Transilvania. Minte ascuţită, cu sprijinul delegaţiei române, Badea Cârţan a angajat un pictor italian pentru a executa 3-4 reproduceri mari, după Columnă, a scenelor ce îi reprezentau pe daci. Le-a afişat în sala Congresului, s-a postat alături îmbrăcat în straiele ţărăneşti şi a spus: „Priviţi aceste scene, priviţi pe aceşti daci, uitaţi-vă la mine şi spuneţi prealuminate minţi de este vreo deosebire”. Toţi cei prezenţi la Congres au înţeles şi au reţinut care este adevărul istoric privitor la originea şi vechimea poporului român pe pământul vechii Dacii. Singura delegaţie, cea austro-ungară, n-a vrut să înţeleagă şi, văzându-se neputincioasă să mai argumenteze, părăseşte Congresul, plecând acasă învinsă. Lovitura de graţie a primit-o din partea unui cioban român din Ardeal, de la Badea Cârţan. Sigur, acesta a vorbit şi în numele păstorilor momârlani din Valea Jiului. La terminarea Congresului, prof. V.A. Urechia şi întreaga delegaţie română îl roagă să vină în ţară cu ei cu trenul, dar el le răspunde hotărât: „pe jos am venit, pe jos mă voi întoarce”3.
Estul Văii Jiului şi momârlanii. Aşa după cum am amintit, această zonă a fost locuită de românii-jieni care nu au depins o bună vreme de nimeni. Aici nu au fost nici grofi, nici boieri, până în jurul anilor 1700. Jienii nu ştiau ce sunt birurile ori zilele de corvadă, continuând modul de viaţă al dacilor liberi. Singurii lor duşmani erau fiarele sălbatice ce le dijmuiau turmele şi vânatul. Trăiau bine în sărăcia lor nerâvnind la bunul altuia, fiind feriţi datorită munţilor de năvălirile masive ale altor popoare. Cea mai masivă invazie cunoscută a fost cea a turcilor din anul 1788. Obştea satelor se constituia într-un judecător cu puteri depline ale cărei hotărâri nu puteau fi atacate de nimeni fiind vorba de o judecată dreaptă care nu se făcea în pripă ci după o matură chibzuinţă de către „sfatul bătrânilor” care cuprindea pe cei mai înţelepţi reprezentanţi ai satelor, alcătuit dintr-un număr impar de persoane.
Prin numele de jieni se înţelegea acei locuitori din vecinătatea albiilor Jiului, mai concret locuitori din bazinul superior al Jiului. Denumirea se pare că a fost statornicită de către locuitorii din Ţara Haţegului şi de către oierii din Mărginimea Sibiului care au venit în contact cu păstorii din Valea Jiului vara în munţii Parâng. Jienii la rândul lor iau numit pe toţi oierii din Mărginimea Sibiului „poenari”, recunoscând în acest fel faima celor din Poiana Sibiului, capitala neoficială a oieritului românesc. Într-un carnet de prenotări al primarului Gheorghe Ghiorghică (Primăria Petrila) din anul 1942, când ocupa funcţia de agent agricol, găsim meticulos notaţi munţii şi păşunile comunei Petrila închiriate de către „poenari” cu acordul autorităţilor petrilene pentru a păşuna vara4:
Buha cu o suprafaţă de 91 iugăre
Cibanul cu o suprafaţă de 86 iugăre
Cotu Ursului cu o suprafaţă de 104 iugăre
Poiana Muierii cu o suprafaţă de 150 iugăre
Salanele cu o suprafaţă de 98 iugăre
Coasta Scoverzii cu o suprafaţă de 127 iugăre
Iată cum contactul dintre oierii petrileni şi cei sibieni din cursul verilor la păşunat în munţii Parâng nu poate fi pus la îndoială în niciun mod.
Petrila este atestată documentar din anul 1493 când regele Vladislav al II-lea al Ungariei, ţinând cont de serviciile aduse coroanei regele, a dăruit lui Mihail Kendeffy (Mihai Cânde, nume maghiarizat) fiul lui Nicolae din Râu de Mori, terenuri din Pterella (Petrila), Malee, Rotunda, Nyakmezen (Câmpu lui Neag), Marisowar (Merişoara-Vulcan).
Dar prezenţa oierilor petrileni alături de ciobanii din Mărginimea Sibiului în munţii Şureanu este documentar atestată încă de la începutul secolului al XV-lea, când Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân, confirmă la - 5 iunie 1418 - privilegiul pe care-l dăduse părintele său cu privire la dreptul românilor de peste munţi să-şi pască turmele pe munţii şi câmpiile ţării sale (Ţara Românească - n.a.). Mircea cel Bătrân a domnit în perioada 23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418). Oierii mărgineni şi jieni, care în multe cazuri îşi păşteau împreună turmele, sunt tot mai frecvent amintiţi în documente ale secolelor XVII-XVIII, iar în documente mult mai târziu se invoca dreptul pe care-l au în ţară pe veci de a paşte turmele lor în munţi5.
Iată cum, prin prezenţa atestării documentare a păstorilor petrileni în 1418, trebuie să coborâm în vechimea atestării documentare a Petrilei cu încă ceva trepte în istorie, adică de la 1493 cum ştiam până acum, cu încă 75 de ani, oprindu-ne, cred, temporar la anul 1418.
Jienii şi urmările exploatării cărbunelui. Traiul liniştit al jienilor a fost zbuciumat odată cu prospectarea şi exploatarea cărbunelui în zonă, în jurul anilor 1840, exploatare făcută iniţial la Petrila printr-o „carieră” de suprafaţă la Dealul Negri.
Odată cu începutul exploatării cărbunelui au fost aduşi, după cum se ştie, lucrători din întreg Imperiul Austro-Ungar şi mai ales dintre cei care aveau experienţă în domeniu. Valea Jiului a devenit un adevărat furnicar, un Turn Babel al limbilor vorbite, al religiilor şi, în general, chiar al naţionalităţilor. Termenul de jian parcă nu-şi mai găsea acoperire. Nou-veniţii nu mai erau oameni de vatră, nu se mai ocupau cu creşterea animalelor şi într-un cuvânt nu mai erau jieni.
Cam din această perioadă se pare că au apărut denumiri noi care au încercat să definească cele două categorii de locuitorii ai Ţării de pe Jiu: momârlanii pentru continuatorii jienilor de vatră, crescători de animale, şi barabe - înglobând muncitorii veniţi la muncă pentru exploatarea cărbunelui.
Localnicii le-au spus celor veniţi, muncitorilor care nu aveau în proprietate decât forţa braţelor pe care urmau să şi-o vândă pentru un salariu lunar, barabe înţelegând prin acesta străin, venetic, sărac, dar care prin natura muncii lor le tulbură liniştea, le iau terenurile pentru exploatarea cărbunelui.
Se pare că termenul ar deriva din cel de bauarbaiter - lucrător la căile ferate. Numele inginerului silezian care a proiectat şi construit calea ferată Simeria - Petroşani - Lupeni ar fi fost de Walter Barabek6. Tronsonul Simeria - Petroşani a fost dat în folosinţă în anul 1870 iar cel Petroşani - Lupeni în anul 1892.
De asemenea, numele unui antreprenor al întreprinderilor miniere şi de construcţii era Barabaş, iar angajaţilor acestuia localnicii le-ar fi spus barabe7.
Toate aceste lucruri ar fi putut sta la originea termenului de barabe atribuit veneticilor de către localnici pentru a-i individualiza. Nu excludem după legendele locale ca punct de plecare pe cel de „mâncători de barabule” adică de cartofi, termen nou pentru jieni care cunoşteau cartofii sub numele de napi8.
Din informaţiile pe care le-am cules din lumea apusenilor înclin să cred că termenul de barabă a fost încetăţenit de către moţii forestieri care au venit în perioada deschiderii minelor pentru a lucra în domeniul forestier. Aceşti forestieri moţi “şi-au adus porecla cu ei, după cum ei înşişi afirmau că plecaseră de acasă “ăn bărăbie”. Acest termen era cunoscut în zona Câmpeniului, din moşi strămoşi, înainte de 1850. Acest nume era dat muncitorilor forestieri care plecau la lucrări forestiere la pădure, în ţară. Atunci când plecau se spunea că pleacă în “băbăbie” (deci nu în bărăbime), procesului respectiv de plecare ii spuneau bărăbie (nu şi celor unde ajungeau), iar lor li se spunea “barabe”9.
Această idee este îmbrăţişată şi de scriitorul Dr. Petru Blaj Dinvale, bun cunoscător al lumii momârlanilor.10
De cealaltă parte, băştinaşii jieni au fost numiţi momârlani. Nu s-a putut stabili încă cu precizie, de altfel ar fi destul de greu, de unde derivă această denumire, circulând azi mai multe ipoteze. După unii, italienii folosiţi la lucrările de exploatare şi prelucrare a lemnului din păduri care au construit şi primele case de colonie din lemn pentru viitori mineri, fiind aduşi printre primii în zonă, ar putea să fie „naşii de botez” al termenului de momârlan, spunându-le băştinaşilor momorlano, adică oameni de la munte. De altfel, unii cercetători susţin că termenul ar deriva din limba latină: momo însemnând ţăran iar lan băştinaş. Cea mai vehiculată ipoteză ar fi aceea că termenul ar deriva de la „maratvany” care în limba maghiară are două sensuri: rămăşiţă sau resturi, înţelegându-se prin aceasta că momârlanii sunt rămăşiţe ale dacilor, adică acei continuatori în timp ai acestora. Nu este exclusă nici derivaţia de la momârlă prin care se înţelege ridicătură de pământ, acest lucru fiind asociat cu viaţa păstorilor pe ridicăturile munţilor, pe piscurile şi culmile acestora, deşi acest lucru mi se pare forţat, plecând doar de la o simplă asemănare de cuvinte. Oricare ar fi provenienţa şi înţelesul celor doi termeni de barabă şi de momârlan, pentru început au fost termeni de ciufală, de batjocură.
Luând în considerare cercetările şi constatările a doi străluciţi cărturari din Valea Jiului, pr. Jura Păun Marcu (1914-1997) originar din satul Jieţ şi dr. Petru Blaj Dinvale, care deşi din generaţii diferite, au ajuns la concluzii asemănătoare privind originea termenului de momârlan, se poate afirma cu certitudine că lucrurile s-au limpezit.
Astfel dr. Petru Blaj Dinvale, născut în anul 1951 în cătunul Boţoni (Petroşani), trăitor după absolvirea Facultăţii de Medicină în oraşul Tecuci, printr-o singură frază a pătruns în esenţa lucrurilor:
“În secolul XIX-lea (deceniul V-VI – n.n.) italienii bellunezi veniţi în Vale au fost uimiţi de asemănarea jienilor (băştinaşii) ci ciobanii MARMOLANI din jurul muntelui MARMOLADA de la ei, numindu-i MARMOLANI şi pe aceştia”.
Intrând în detalii, dr. Petru Blaj Dinvale, în gazeta Tecuciul literar-artistic, al cărei director executiv este, ne limpezeşte şi mai mult lucrurile “Bocşerii, care lucrau pe Valea Galbenii şi Valea Popii, la tăiat de păduri şi transformarea acestora în cărbune de lemn (mangalul necesar industriei siderurgice austro-ungare), erau italienii-bellunezi, care au observat asemănarea izbitoare în port, obiceiuri şi limbă a jienilor cu oierii din Alpii Dalomiţi de la ei, mai ales cu păstorii ce purtau numele de “MARMOLANI” (austriecii le ziseseră “marmolanen”). Şi baronii austrieci, fraţii Rotchift, fraţii Klein şi Sepel care au venit în Valea Jiului, cunoşteau foarte mult Tirolul cu minele din zona Marmoladei şi ciobanii marmolani. Aşa că şi ei le-au spus localnicilor jieni “MARMOLANEN”11.
Că numele a fost dat de muncitorii bellunezi, nu există acum nici cea mai mică îndoială. Aşa după cum reiese din lucrările în manuscris ale preotului Jura Marcu pe care le-am cercetat, acest lucru i-a fost întărit în anul 1937 de Cic Petru din satul Maleia poreclit ”Bucă” de către italienii cu care a lucrat la mină câteva decenii. Acesta s-a născut în anul 1835 şi a decedat în anul 1938. Fiind o prezenţă vie în evenimentele locale de atunci când a fost o “transmisie” şi o confirmare “în direct” de la faţa locului. Legat de acest lucru, preotul Jura se exprima destul de plastic şi de convingător: “Ceea ce nu au reuşit cercetătorii, rezolvarea enigmei a venit de la un bătrân mălăian pe nume Cic Petru poreclit “Buca” de italienii cu care a lucrat timp de câteva decenii, fiind o cronică vie a evenimentelor din Valea Jiului de atunci”12.
Poveşti asemănătoare cu porecla dată de italieni am auzit şi eu de la bătrânii satelor, dar în toate cazurile erau culese de la mâna a doua, interlocutorii le auziseră de la părinţii lor, nu le trăiseră ei.Prin fenomenul fonetic de metateză, MARMOLANUL de atunci a ajuns MOMÂRLANUL de azi.
Străinii care lucrau atunci la exploatarea cărbunelui, neânţelegându-i sensul şi sorgintea cuvântului, l-au preluat din gura italienilor ca drept etnonim al populaţiei locale de băştinaşi.
Aşa după cum susţine şi preotul Jura Marcu, funcţionarii maghiari care lucrau îna dministraţie l-au auzit de la italieni, l-au luat întocmai şi l-au adăugat limbii lor “mormolany” la singular şi “mormolanyok” la plural, iar muncitorii români veniţi din Iacobenii Bucovinei şi moţii din părţile Abrudului au “năşit” apoi cuvântul românizându-l în forma de “momârlan – momârlance”.
Mi-aş fi dorit să ajung în munţii Marmolada pentru a vedea ce se mai găseşte acum acolo şi a investiga trecutul păstorilor mormolani, dar din păcate nu am reuşit, încă, să fac acest lucru. Au reuşit în schimb reporterii revistei Formula AS în frunte cu directorul revistei, d-na Sânziana Pop la începutul lunii septembrie 2012. Aceştia au publicat multe materiale privind urmele româneşti în „LADINIA”. Se ştie că bellunezii mai sunt numiţi şi ladini, după limba vorbită de ei „ladina”, limbă reto-romanică.
Voi sintetiza în continuare doar câteva din constatările făcute referitor la zona munţilor Marmolada şi a locuitorilor de acolo făcute de către apreciaţii reporteri ai Formulei As: Bogdan Lupescu, Ciprian Pop, Claudiu Târziu, Ciprian Rus, Matei Florian.
În inima Dolomiţilor italici există un munte ce se numeşte Valacia, iar cel mai înalt vârf al lui se numeşte Om. (Oare nu ne spune nimic acest lucru?). Claudiu Târziu ne relatează despre „case din lemn vechi de sute de ani”, care ai putea jura că sunt româneşti. Deşi nu mai locuieşte nimeni în ele sunt păstrate şi venerate ca dovezi ale unui trecut fabulos, rătăcit în memoria timpului”13.
(va urma)
Note
1. G. Popa-Lisseanu: Continuitatea românilor în Dacia, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2010, pag. 43, citându-l pe Sextil Puşcariu
2. Idem
3. Dumitru Gălăţan-Jieţ: Badea Cârţan, Ziarul Văii Jiului, 12 aprilie 2010
4. Carnet de prenotări, Gh. Ghiorghică, agent agricol Primăria Petrila, 1942. Carnetul mi-a fost pus la dispoziţie de către nepotul fostului primar, ing. Marhan Aurel, în ziua de 15 ianuarie 2011
5. Tiberiu Svoboda: Păstoritul transhumant la ciobanii jieni, lucrare în manuscris, citându-l pe I. Balogh în A roman pastorokrol a XVIII szazadbon (Date despre păstoritul românesc în secolul XVIII), pag. 214
6. Ion Dăbuleanu şi colab., Aninoasa, vatra-publicitate, tipografia Tg. Mureş, 1987, pag. 4
7. Negoi Petru, născut în satul Cimpa în anul 1923. Relatare din 30 noiembrie 2010.
8. Preot Traian Moşic: Din cele trăite printre oamenii de la izvoarele Jiului, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2009, pag. 109
9. Dumitru Gălăţan-Jieţ, Petre Birău – Din lumea momârlanilor, Editura Confluenţe, 2009, pag. 13-14.
10.Petru Blaj Dinvale – Vremea străbunilor, în Tecuciul literar artistic, nr. 29, 2012, pag. 6.
11. Idem, pag. 5.
12. Pr. Jura Păun Marcu, lucrare în manuscris pusă la dispoziţie de către fiul acestuia pr. Jura Dimitrie.
13. Claudiu Târziu - Ciasa Valacia – Formula AS nr. 1046, 2012.
Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ
Comentarii articol (1 )
#1 ion d14.02.2013, 19:38:10
va felicit pentru articol cu respect
Adauga comentariu
Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.
Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre. Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare... Cataloage promoţionale 2024 Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii Rame click - comandă online! Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul! Steaguri publicitare - click pentru a comanda! Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online! Cataloage promoţionale 2024 Alege să o susții! Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online! Newsletter
|