Dar aşa cum mărfurile chinezeşti de duzină suportă, după trecerea ilegală prin vamă, un lung şi dramatic proces de re-botezare şi re-etichetare, aşa şi textele în cauză sunt învelite, cel puţin aparent, într-o hârtie de ambalaj ţipător colorată, prin care individul, devenit peste noapte autor absolut şi om de ştiinţă emerit, încearcă să se împopoţoneze în faţa publicului atârnându-şi de coadă fel de fel de tingiri şi cratiţe hârbuite, care să facă cât mai mult zgomot cu putinţă, ca în alaiul de nuntă al unor triburi moderne din SUA. Această abureală este apanajul exclusivist al neîntrecutului meşter sforar, specialist în falsuri şi falsificări de tot felul, în deturnări zgomotoase, cu emisie de noxe depăşind reglementările admise şi ambuteiaje şi caramboluri provocate cu bună ştiinţă, dar din care, făcând pe nevinovatul, încearcă să iasă cu ajutorul justiţiei, la care apelează, ca domnul Goe la Mamiţica, să scoată dulceaţa lipicioasă pusă nedibaci, dar arogant în galoşii musafirului.

În situaţia de faţă este limpede că avem de-a face cu un caz de patologie literară, depistat şi descris încă la început de secol XX de criticul Ilarie Chendi, care în volumul său Fragmente, distingea mai multe „anomalii literare” evidente, în rândul cărora a indicat mai multe categorii de pungaşi literari şi reclamagii literari, între care cei numiţi  Moralescu, Mitocanul, Petecitorii, Ploşniţa literară, Efebii, Reclamagii, Papagali antipatici, Insecta literară etc. Iată cum descrie el acest din urmă comportament: „Degeaba o alungi acum după ce i-ai dat viaţă, după ce ai hrănit-o. Ea te caută pentru slăbiciunea ta de a o fi ocrotit. Obraznică şi veninoasă, ca o ploşniţă, te urmăreşte pe furiş dar laşă şi neputincioasă se ascunde-n pământ de privirile tale mustrătoare”.

În ce ne priveşte, noi identificăm în comportamentul lui Ştefan Nemecsek toate aceste trăsături negative la un loc. El nu numai că nu ştie scrie corect gramatical româneşte (cărţile sale sunt împânzite cu numeroase greşeli de tot felul!), nu numai că dă iama prin textele şi cercetările scoase cu trudă la iveală de o serie de inşi specializaţi, dar, mai ales, face pe moralistul, vânturând pe sub nasul cititorului sloganuri de comportament vertical, norme şi precepte de deontologie literară pe care le uită imediat ce a ieşit în arena publică, toate acestea întorcându-se ca un bumerang împotriva sa. Departe de a fi deprins regulile elementare ale breslei pe care se preface că o slujeşte, el dă dovadă la tot pasul de un fariseism îngrozitor, de o lipsă de bun-simţ, că nu-i pasă nici în clin nici în mânecă de regulile deontologice pe care le etalează în public cu o lipsă de neruşinare crasă, dar pe care le încalcă cu dezinvoltură. Iată câteva din preceptele pe care le fixează meseriei de gazetar: „Pe lângă educaţia noastră obişnuită, în afara datoriei noastre faţă de noi înşine de a fi vii şi treji, LIBERTATEA văzută ca o competenţă mai are un punct esenţial de sprijin şi anume transparenţa informaţională asigurată de mediile de orice fel. Câtă vreme suntem conştienţi că suntem liberi, numai în măsura în care suntem noi înşine înlăuntrul unui sistem deschis, al perfectibilului şi nu al paradisiacului, câtă vreme suntem conştienţi că libertatea gesturilor noastre cotidiene şi mai bine rezultat din ea (sic!) se inter-relaţionează cu participarea noastră, cu investiţia noastră de încredere, în proiectul social, pentru mâine şi poimâine suntem obligaţi şi condamnaţi să ştim de unde plecăm, cum plecăm, şi încotro vrem să ajungem”; „Sarcina ziaristului este acela (sic!) de a consemna ADEVĂRUL”; „Trebuie evitată calomnia. Trebuie exclusă expunerea publică nejustificată a vieţii intime”; „ /el/ trebuie să evite descrierile şi imaginile violente, crude, abuzive, atât pentru a proteja imaginea victimelor, cât şi pentru a micşora efectul „consumistic” care se declanşează instinctual. Ziaristul corect trebuie să aibă prin însăşi condiţia profesiei responsabilităţi faţă de echipa din care face parte”; „În postura de cetăţean simplu, nu neapărat ca jurnalist, suntem adesea predispuşi să criticăm structuri şi instituţii pe care nu le cunoaştem, să ne dăm cu părerea despre situaţii de care habar nu avem” (Ştefan Nemecsek, Presa hunedoreană,  I, 2007, p. 292-298) Urmărind de multă vreme activitatea de „jurnalist” a lui Ştefan Nemecsek putem spune cu probe de neclintit că acest pretins slujitor al presei este un fals gazetar, unul dintre aceia care şi-a încălcat la fiecare pas principiile şi normele pe care le-a proclamat public, dar pe care le-a abjurat sistematic. Cărţile sale sunt înseilări penibile de materiale şterpelite de la alţii, articolele sale atacă persoana care i-a arătat în mod onest lipsurile, ba intră cu cizmele murdare în viaţa intimă a preopinentului, publicându-i certificatul medical. În acelaşi timp, îi pune, fără aprobare, fotografia pe coperta unei cărţi de-a sale, ca sub pulpana sa să-şi facă de cap, ca şi când girul academic ar justifica furtişagurile. În acelaşi timp preia pagini întregi din munca altora, dându-le sub falsa etichetă că ar fi descoperiri proprii. Vom da un singur exemplu, pe care nu l-am folosit până acum în disputa mea profesională cu acest inimaginabil colportor de texte străine care este Ştefan Nemecsek. În finalul cărţii „sale” Carte, literatură şi presă la Orăştie, vol. II, Vulcan, 2010, p.256-283, dă o listă de „Publicaţii consultate aflate în arhiva Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva”, pe care a preluat-o în întregime, dimensiune cu dimensiune, cuvânt cu cuvânt, din lucrarea doamnei Rodica Andruş, intitulată Periodice hunedorene din colecţiile Muzeului judeţean Deva (1876-1948), apărută în „Sargetia”, XVIII-XIX, 1984-1985, p. 419-437.  Întreg Catalogul, de la p.419-433, i-a fost furat acestei doamne, fără măcar să se precizeze la Bibliografie raptul. Ba, mai mult, pentru  a-şi duce cititorii în eroare şi a crede că această migăloasă muncă îi aparţine, ţine să precizeze aşa după cum aţi văzut, încă din titlu că aceste publicaţii „au fost consultate” de autor, lucru de care ne îndoim, căci multe dintre ele sunt prezentate în carte prin fişe care aparţin altora şi nu propriei munci (aşa, revista „Cosânzeana” reproduce în parte un articol al subsemnatului. Capitolul Creaţia eminesciană în ziarele Orăştie, un articol al lui C-tin Clemente, Almanahul scriitorilor de la noi îl copiază pe Gabriel Valeriu Basa, cu articolul Presa românească din Orăştie şi rolul ei la realizarea unităţii naţionale, Deva, 2007, paginile despre cartea din zonă copiază cu neruşinare cele două cărţi ale doamnei Maria Basarab, alte pagini sunt furate din lucrarea lui Tiberiu Istrate şi Ion Iliescu, Orăştie 750, iar prezentarea revistei „Sânceaua” este şi ea furgăsită, cum ar fi spus profesorul meu I. Pervain.) S-a văzut, prin urmare, că invocarea unor precepte jurnalistice de către Ş.N. este absolut demagogică, iar nerespectarea lor îl scoate în afara legii.

Prof.univ. dr. Mircea POPA