Cartea Toponimie urbană hunedoreană (căci aşa se numeşte) cuprinde în paginile ei un impresionant material documentar care acoperă, sub aspect geografic, întreg judeţul Hunedoara, fiind o istorie neconvenţională pe care puţini cititori ar fi bănuind-o că se poate ascunde în spatele unor denumiri. O astfel de istorie nu este cu nimic mai prejos decât o istorie „clasică”, cu care am fost obişnuiţi la şcoală, de exemplu, şi spun asta pentru că urbanonimia este o ştiinţă riguroasă. Apoi, cartea domnului profesor este singura de acest fel (excluzând cercetările de tip monografic), şi mai ales la acest nivel ştiinţific, pentru judeţul Hunedoara. Conexi­unile cu domenii ca geografia, etnografia, sociologia, istoria sunt în măsură să releve complexitatea cercetării întreprinse de domnul profesor Mihai Petre. Răsfoind pagină după pagină, m-am oprit mai întâi la Epoca veche. Localităţile care astăzi alcătuiesc Valea Jiului erau în urmă cu vreo câteva sute de ani simple aşezări rurale, sate sau cătune, cele mai multe. Mai toate aveau o Uliţă Principală în funcţie de care erau ordonate uliţele mai mici şi casele. Atestările documentare ale unor aşezări ca Lupeni, Petrila, Petroşani datează din secolul al XVIII-lea, Uricani din secolul următor, iar cea mai veche atestare documentară este a Vulcanului în 1462. Denumirile celor mai multe localităţi din Valea Jiului se datorează unui fenomen de populare a moşiilor cu ţărani iobagi sau cu ţigani din satele Ţării Haţegului: Valea Lupului: lup+ -eni˃ Lupeni; Livadia: livada+ -eni˃ Livezeni; Uric+ -ani˃ Uricani; Petros + -eni/-ani˃ Petroşani. Privite din perspectivă diacronică, aşezările din Valea Jiului se dezvoltă, după cum arată autorul în partea a III-a, Epoca modernă. Fenomenul se datorează activităţii de bază din zonă, mineritul. Se deschid mine, populaţia care se stabileşte aici va locui în colonii, care fiecare va purta un nume: Bosnia, Praga, Colonia de Jos şi de Sus, Colonia Veche, Colonia Nouă,  Braia, Brătianu, Cocoşvar şi Eternit. Fiecare denu­mire reflectă, după caz, apartenenţa etnică, numele proprietarului, componenţa socială şi profesională etc. În funcţie de regimul politic denumirile se vor schimba, atât în perioada interbelică, cât mai ales în perioada comunistă. Uliţa Principală va deveni Strada Principală, dovadă a modernizării aşezărilor, a transformării lor din cătune şi sate în oraşe. Apar clădiri noi: Gara, 1870, Şcoala Nr. 1, 1886, Biserica Evanghelică, 1896, Biserica Ortodoxa Veche, 1818, Banca Jiana, 1904, ş.a. Ultima parte, Lingvistica, tratează aspecte legate de tipologie şi semantică ale urbanonimelor hunedorene. În funcţie de dinamica socială şi politică, tradiţia orală a impus o serie de denumiri pline de farmec, din care cităm şi noi câteva, fără a le mai localiza: Blocul Artiştilor, Raiul Şobolanilor, Blocul Fantomă, Dallas, Şerpăria. De un pitoresc aparte sunt şi câteva denumiri ale unor cârciumi: La Varice, Trei Păduchi, La Ceapa Roşie, Împinge Tava, La Pierde Tren, ş.a. Din materialul impresionant adunat de către domnul profesor Mihai Petre nu am făcut decât să amintim o mică parte, care are un impact mai mare asupra celor ce sunt legaţi de Valea Jiului. Însă nu trebuie să pierdem din vedere aceeaşi pasiune a cercetării relevată şi în cazul celorlalte zone geografice ale Hunedoarei. Pentru acei cărora cartea le-a trezit interesul şi pasiunea documentării, ea rămâne o invitaţie deschisă lecturii. 

Cristian LUNEL