O carte bine structurată pe această temă a scris la noi Maria-Daniela Pănăzan (Poezia religioasă românească, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006). O  retrospectivă similară mi-a prilejut recent lectura unei cărţi mai vechi a lui Dumitru Velea, Cartea fragmentelor I. Cuvinte fără orizont (Ed. Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 1995), o carte cu o istorie care se regăsește în ea însăși: „Între o Carte retrasă şi alta imposibilă, ce faze să dezlănţui, Eu cu minţile tulburate?”. Cartea, refuzată, în chip firesc la vremea aceea, de Editura Eminescu, avea să aştepte în sertar douăzeci şi trei de ani. Important este că, în fine, avem o carte cu  patruzeci şi unu de poeme în proză, notate pe versete, pusă sub semnul pendulării între faustian şi dantesc nu printr-un refuz al ordinii, după modelul lui Nietzsche (Die Geburt der Tragödie, Also sprach Zarathustra, Jenseits von Gut und Böse, Götzen-Dämmerung, Der Antichrist etc.), ci pur şi simplu din raţiunea hegeliană potrivit căreia „Cugetarea şi reflexia au depăşit artele frumoase”, aşa cum se reţine ca motto anticipând discursul în-van-ostentativ al autorului. Cartea lui Dumitru Velea nu este una de „poemozii” (stranie formulă poetică!), ci una care riscă cititorul comun în favoarea unei armonioase relaţii conţinut/formă; cunoscut om de teatru, autorul găseşte o formulă elevată de colocuţie cu un alter-ego (asemenea Supraomului lui Nietzsche), cu o exigenţă a experienţei şi a raţiunii neîndoielnice, referenţiale. 

De altfel, versetele sunt culese în cursive pentru omul derutat, obosit de sine, hăituit de întrebări, iar cele ale referentului extratemporal sunt culese cu litere drepte, nu de puţine ori referinţele fiind bolduite, mai ales când sunt atribuite unor nume sonore eternizate în istoria ştiinţei, a culturii şi a filosofiei: Einstein, Simon Weil, Heinz Politzer, Hegel, Watson William etc. Impreună cu acestea, Dumitru Velea nu re-construieşte lumea în aceleaşi coordonate socio-istorice, ceea ce nu ar fi fost nimic deosebit, ci o re-gândeşte, uneori cu sabie şi sânge, cu stânci şi prea multe canale pestilenţioase, cu frânghii, cu prea mult şi disolut carnal, cu imagini în negativ. Titlurile sunt la fel de variate ca şi lumea refuzată de poet spre a fi re-gândită: Belciuge şi Hotar, Stâncă şi Piatră vie, Zgură fierbinte şi Dialog, dar şi Operă ascunsă şi Plânsul lui Nagg, Vacuumul lui Weis şi Cadranul Ahaz, Neutrul şi Veghere, Măslinul desfrunzit şi Porţile pentragramei etc. Aparent independente, textele nu au sens decât citite de la început, aşa încât să se poată aduna destulă substanţă (în alomorfisme şi izomorfisme subtile), fiindcă spre final poetul conturează „Semnele cărţii”, disoluţia propriu-zisă: „Pe apele fără orizont, eul despărţit satisface moartea (...) Dreapta-mi şi stânga se strâng cu teamă - străine-s în inversa călătorie, nici degetele nu mai formează o mână...” (p. 89). 

Ca în epica fantastică populară, spaţiul și timpul se supun altor legi, ca și cauzalitatea de altfel: „Cartea de sus, cine-o citeşte orbeşte; cine orbeşte-o-nţelege; cine-o-nţelege piere; cine piere o scrie; cine-o scrie se scrie; cine se scrie se naşte!” (p. 88). Poetului îi apare „altfel temelia sub care trebuie să piară” (p. 86), eul fragmentar nu mai intră în relaţie cu nimic, nici cu sine, mai ales că de la început tocmai cu sine este într-o permanentă contradicţie. Daimonul său, magica şi divina Odette (desigur, personajul principal din Lacul lebedelor, opus 20, de Piotr Ilici Ceaikovski, sau poate chiar fermecătoarea actriţă californiană Odette Annable), îi răvăşeşte gândurile precum zburătorul eminescian, ori cel heliadesc: „Îmi e paharul plin pe valea asta şi capul uns de fericire şi Odette mă cară, ca-ntr-o visare...” (p. 45). Reculegerea vine însă liniştitorare în poemul XVIII (între voi), închinat bunicului său, Lie, un fel de spirit protector, desprins din arhaicul cult autohton al strămoșilor: „Am renunţat la mine. Unde e lumina? Mereu mai îndepărtat: cine să-mi spună de unde şi până unde sunt? de unde încep Eu şi unde apari Tu?” (p. 35). Drama începe cu Facerea epistemică, cu zvârcolirea ţărânei în sânge, ceea ce precede împăcarea în pustietate, sau întru continua pustiire în timpul rezumării, de după fiinţa fiinţării şi în sensul culturii: „Misionari cu schimbul, funcţionari de fraze (...), încă nu aţi aflat că ultimul poet al lumii a murit acum un secol?” (p. 34). Ispita eternelor întrebări cu mereu nesatisfăcătoarele lor răspunsuri devine, dacă nu este cumva de la început, irezistibilă: OM-ul, eternul miracol pe jumătate nedezlegat, se relevă dantesc în poemul XVII (dialog), conceput în ideea unei colocuţii ipotetice (Eu am întrebat, Tu n-ai răspuns; Eu am zis, Tu n-ai zis). 

Poemul se încheie cu o notă: „De la o vreme omul nu mai întreabă nimic. Se aşează pe ultima treaptă şi aşteaptă. Ştie că dintr-atâtea răspunsuri, acum, unul singur i-ar fi de ajuns, al întrebării: Cine sunt?” (p. 33). Răspunsul, de fapt, a fost dat de Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu. Însoţitorul dantesc nu se statorniceşte în echivoc, dar mimic din ceea ce este referenţial în experienţa mundană nu găseşte decât o jumătate de răspuns satisfăcător celei mai grave întrebări ale fiinţării, ca să folosim un termen heideggerian: „Erai jumătate în istorie, jumătate în logic; acum decide singur de partea cui este eroarea...” (p. 33). Că istoria este frecvent ilogică, ştim din istoria însăşi, de unde abducţia ne conduce spre ipoteticul plauzibil, ca parte logică a unei ecuaţii cu două necunoscute, iar OM-ul, kantian, nu poate fi predicat real în nicio propoziţie, scolastic este jumătate (?) essentia şi jumătate (?) existentia, ca după ontologiile moderne fiinţa să fie concepută atât ca res extensa, cât şi ca res cogitans. Poetul Velea rămâne undeva între tezele ontologiei moderne şi teza logicii (omul-fiinţă a copulei; este-le). Obsesia jumătăţilor, ca simbol al incertitudinii, revine frecvent: „cu o faţă spre umbră şi alta spre lumină, însemnând linia obscură dintre coajă şi miez, improbabilă...” (p. 87); „Priveşti într-o lacrimă: vezi ghemuit, ca un fetus, un om: jumătate copil, jumătate bătrân - sub transparentul perete, copilul plânge şi bătrânul priveşte uimit în lacrima lui” (p. 75) etc., după regula dihotomiilor şi a congruenţelor. Cu un supratitlu, Cartea fragmentelor a lui Dumitru Velea, umbrit parcă de celălalt titlu, Cuvinte fără orizont, ne trimite cu gândul la filosofia eleaţilor (fie şi la cartea lui D.M. Pippidi; Fragmentele eleaţilor, Ed. Casa Şcoalelor, 1947), Şcoala din Eleea (sec. V, î.Hr.) fiind cea care a preluat prin Xenofan teza pitagoreică a Unului-Tot, la care ne trimite cumva însăşi psalmodierea ca atare. El notează: „4 (Marginal: O voce mă părăseşte întru dovedirea nonidentităţii, când aprob noua lege din Cartea fragmentelor, fără să iau seama sub textul cui piciorul reintră în laţ.)” (p. 18). Plânsul lui Nagg (eng.: sâcâitor; nagging!) trimite şi el, printr-un bufon (râsul ca evadare şi terapie), la filele unei cărţi tainice despre un Deus absconditus, mai degrabă cel din Isaia (Eu întocmesc lumina şi fac întunericul, Eu dau propăşirea şi aduc restriş­tea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri; 45.7 şi unde se mai adaugă: Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său!; 45.9), dar nu un Deus otiosus, care şi-a abandonat creaţia, ca în mitologiile păgâne. Poetul trăieşte însă nebunia nobilă a creaţiei profane (nu ca furor, ci ca psyche): „Apăsătoarea indeterminare a Operei ridică în față neantul determinării ei şi coboară aventura, sub îndoieli, în tenebre. Truda spre centrul secret se impune din afară. Să fie nebunia operei!?” (p. 44). 

Şi fiindcă mi se pare că nu aş fi spus suficient despre psalmodierea lui Dumitru Velea, nu pot să nu observ indicativitatea, psalmică şi ea, legată de un citat preluat din Pascal, care se cere şi trebuie lăsat sub semnul certitudinii: „Există destulă lumi­nă pentru a-i lumina pe cei aleşi şi destulă obscu­ritate pentru a-i umili. Există destulă obscuritate pentru a-i orbi pe cei dezaprobaţi şi destulă cla­ri­tate pentru a-i condamna” (p. 53). Numai aşa înţe­leg de ce Cartea fragmentelor I. Cuvinte fără orizont, la care mă întorc după atâţia ani, a trecut, după Purgatoriul aşteptării, prea puţin observată prin râşniţele ştirbite ale critici româneşti, tot mai asistemice şi suficiente. 

Iulian CHIVU

(în Agero, Germania, 14.03.2013)

•