29.04.2013,  23:01:43 | 0 comentarii | 1717 vizualizari
Fermecătoarea şi documentata publicistică pascală a preotului Traian Moşic
de Marian BOBOC

Cititorii fideli ai publicaţiei noastre sunt familiarizaţi cu numele preotului ortodox Traian Moşic. Am publicat în mai multe ediţii fragmente din minunata carte „Din cele trăite printre oamenii de la izvoarele Jiului”, îngrijită cu mult profesionalism şi devotament de fiul său, rafinatul poet Dan Nasta. În prefaţa volumului, Dan Nasta scrie: „Părintele a avut rubrici de pastoraţie şi educaţie moral-creştină şi patriotică în săptămânalul petroşănean, Avântul, condus de admirabilul Vasile Taloescu şi soţia sa, învăţătoarea Stăncuţa Taloescu, oameni mereu veseli şi comunicativi, familie de care l-a legat o afectuoasă prietenie”. De la aceasta a pornit şi căutarea noastră. După o cercetarea atentă, am reuşit, încetul cu încetul, să identificăm toate textele publicate în ziarul mai sus amintit purtând semnătura Traian Moşic, t.m., T.M şi pr. T.M. Astăzi, aflându-ne în Săptămâna Mare a Paştelui (sau Paştilor?...), vă propunem spre lectură trei texte, „Paşti sau Paşte?”, „Obiceiuri şi superstiţii la ţăranii din Valea Jiului” şi „Obiceiuri de Paşti din Valea Jiului”, care rezonează cu marea Sărbătoare a Învierii pe care o vom celebra peste câteva zile.

„Paşti sau Paşte?” a fost publicat în primăvara anului 1941 pe parcursul a 3 episoade în ediţiile Avântului din 19 aprilie, 1 mai 1941 şi 31 mai.
Celălalt articol, „Obiceiuri şi superstiţii la ţăranii din Valea Jiului”, vede lumina tiparului peste 6 ani, în 1947, în ediţiile din 2 martie şi 13 aprilie.
În fine, ultimul articol reţinut de noi, „Obiceiuri de Paşti din Valea Jiului”, apare tot în ultimul an editorial al longevivei publicaţii petroşenene, în 1947.
La acestea, am mai adăugat un interesant capitol din volumul „Din cele trăite printre oamenii de la izvoarele Jiului”, dedicat pomenii nedeii pascale. Sperăm că ne-a reuşit întregul, astfel încât să contribuim şi noi, cu smerenie, la marea sărbătoare a Învierii.
 
Pomana
La capătul de sus al acestui şir de bârne, se punea câte o masă mare unde se aşezau colacii, lumânările şi câte un blid de lemn cu fiecare fel de mâncare. Preotul cu crâznicii şi cântăreţii făceau o slujbă la care se pomeneau toţi morţii celor care contribuiau la această pomană.
Se pregătea varza, tocana de carne, şi la urmă păsatul cu multă brânză şi unt. Se mânca pe săturate. Ieşea un rând de la masă şi se punea altul până se mâncau toate bucatele. Această tradiţie e generală în Valea Jiului, urmată apoi de joc.
În ziua de Paşti nu-i bine să dormi că vine „Hăl Rău”, „Bată-l crucea”, „Ce nu-i bun”, Diavolul, Satana (numirile date de popor pentru dracu, pe care să nu-l pomeneşti) şi-ţi fură paştile care le-ai mâncat de dimineaţă. Dacă dormi în ziua de Paşti, ca şi în cea de Sf. Gheorghe, te prinde ploaia cu pologul (fânul) neuscat şi neadunat pentru a fi clădit.
În ziua de Paşti să nu bei apă, să bei vin, mai mult acest vin în prima zi de Paşti se preface-n sânge; vei fi roşu, frumos, gras. Idealul ţăranului şi aprecierea săracului să te vadă tuns, ras şi gras.
În Duminica Paştelui, de dimineaţă, când veneam acasă de la Înviere, găseam în pragul uşii din afară o glie mare de iarbă verde. Tatăl, dacă este, dacă nu un frate mai mare în casă, ne dădeau paşti, pâine cu vin, sfinţite în biserică în Joia Paştilor când se face o slujbă specială. Într-o cană (fingie) nouă, cu lingură nouă, cu şerveţel nou înflorat, tatăl sau alt bărbat din casă ne dădeau trei linguriţe de paşti. Bărbatul care ne dădea paştile stătea în prag, în partea dinăuntru, iar noi, cei care le primeam, în cea dinafară. Cu picioarele pe glia de iarbă, după fiecare lingură, spuneam „Hristos a înviat” şi tata răspundea „Adevărat a înviat” cu adaosul „să le porţi sănătos”.
În ziua de Paşti, după Liturghie, tot poporul, cu mic cu mare, ieşeam în faţa bisericii, şi în jurul ei, să ne omenim. Credincioşii veneau de departe din Moşici-Cimpa, Burdeşti, Dobreşti sau din capătul Petrilei – Lunca de Jos, la Biserica din Taia Brad, cu străiţi, cu desagi cu vin, cu colac, cu ouă vopsite. Aceste bagaje erau puse pe mormintele fiecăruia din familie şi le atârnase pe Cruce care era mare, lucrată cu multe crestături, cu un cui mare de lemn între braţele crucii, tocmai pentru acest scop. La ieşitul din biserică se dădea de pomană la săraci, colac, ouă, vin şi apoi se omeneau neamurile, prietenii, naşii, finii, aveau caş nou, colac şi vin. Se bea din ploscă şi se mâncau de toate: carne de miel, fără a mânca ouă. Ouăle se ciocneau şi dacă aveai unul mai tare îl câştigai pe cel spart, 2, 3, 4 etc. Ospătarea la biserică, când era vremea bună, dura până târziu după masă.
A doua zi de Paşti toată lumea la Nedeie. Reamintesc, cum foarte de dimineaţă pleca tata de acasă cu cucuruzul măcinat pentru păsat, cu direseală pentru curechi – varză tăiată mărunt de acasă, brânză, unt şi 50-100 colaci şi tot atâtea lumânări. Lemne, tot ce trebuie la pomană, alţii la fel. Vaca sau mânzaţii se cumpărau de la unul dintre ei. Erau şi 50-100 de „gazde”. Carnea se repartiza pe fiecare din cei ce „stau cu toate la pomană”. Totul se fierbea în comun şi când bucatele erau gata, toată munca o făceau numai bărbaţii. Tot atâtea blide de lemn şi linguri, le aduceau fiecare de acasă. Se întindeau bârne multe, lungi, cap la cap, de ambele părţi, iar la mijloc se puneau blidele cu mâncare. Se înţelegeau fiecare că eu dau de aici până la 50-100 de oameni şi aşa până la capăt. Intrau la masă sute de oameni: femei, copii, săraci.

„Paşti” sau „Paşte”? 

 

În uzul vorbirii şi al scrisului de o vreme încoace, vedem că unele cuvinte moştenite altcum dela străbunii noştri – încep să fie stâlcite printr’o pronunţare de multe ori de-a dreptul revoltătoare. Cuvinte pe cari ni le-au transmis părinţii şi bătrânii noştri înaintaşi – păstrate de ei cu mare sfinţenie – şi la cari ei n’au schimbat nici o „iotă”, pentru că aşa ne era graiul. Limba noastră despre care spune poetul că e „sfântă”. Limba vechilor cazanii, care-o plâng şi care-o cântă pela vatra lor ţăranii”. Pentru păstrarea ei în toată curăţia şi sfinţirea, au luptat din răsputeri umilii călugări cărturari, traducători şi scriitori de slovă românească, cari prin umilele lor puteri şi râvnă sfântă, au putut ridica în vremuri de mari încercări şi de urgii năpraznice, sărăcăcioasele mănăstiri cari îi adăposteau, la nivelul unor adevărate academii ale scrisului şi gândului românesc. S’au luptat străbunii noştri cu toate puhoaiele năvălitoare şi ar fi dat totul, dar „să le lase graiul”. Li s’a păstrat acest grai curat ca soarele, frumos şi sfânt ca slava evangheliei şi cazaniei care ni l’a păstrat. Grai pe care îl sorbeau părinţii noştri ca pe o sfântă împărtăşanie, pentrucă era al lor, smuls din sufletul lor curat şi propovăduit lor tot atât de curat de către biserica străbună şi păstrătoare a tuturor sfintelor strădanii.
Nu se „înoia” graiul şi nu se schimbau cuvintele în acele vremuri şi era atât de bine!
În această ordine de idei, vom căuta să lămurim în câteva articole, care este adevărul în legătură cu pronunţarea „Paşti”.
Vedem că azi prin toate marile ziare din capitală şi întotdeauna, atât prin scris cât şi prin vorbirea de toată zilele, se înlătură sistematic cuvântul consacrat şi înrădăcinat în sufletul poporului „Paşti” pentru a fi înlocuit, sau mai bine zis, schimbat cu cel de „Paşte”. „”Paşti” sau „Paşte” este un plural în româneşte dela cuvântul vechi jidovesc Pesach sau Passach, tradus întotdeauna în sfintele Scripturi „Paşti” sau „Paştele”. Astfel a şi rămas pronunţat în graiul poporului, pronunţându-l de ex. aşa: de Paşti mă duc/ la Paşti am fost/ la nişte Paşti eram/ mâncăm Paştile/ au trecut Paştile, Rusaliile, Floriile, Sânzienele, etc., tot forme populare şi corect pronunţate. Azi însă, se înlocuieşte această formă de pronunţare peste tot, cu toate ocaziile, până şi în manualele de şcoală primară cu o altă pronunţare, străină, stâlcită, absurdă şi stupidă ca: un Paşte, sărbătorile Paştelui, de Paşti am fost, la Paşti mă duc. Sărbătorile sau Sărbătoarea Paştelui trecut, etc. etc. absurd! Şi-i dă mereu cu Paşte şi Paştelui. Vom căuta în numerile viitoare, să arătăm cum se pronunţă acest termen şi în alte limbi şi vom vedea cât greşim şi cât de bine, corect, frumos şi dulce pronunţă ţăranul nostru.
De data aceasta vom scoate la iveală câteva citate din cea mai nouă traducere a Sf. Scripturi, tradusă de marii noştri ebraişti, profesori de teologie: Vasile Radu şi Gala Galaction în anul 1938, nemaivorbind de textele vechi şi de toate ediţiile Sfintei Scripturi, traduse din vechime.
Astfel la cap. 9 dela numerii la versetul 2 găsim scris aşa: „Să prăsnuiască fiii lui Israil PAŞTILE, la vremea lor”. La versetul 3 „… SĂ LE prăznuiţi la vremea lor, potrivit tuturor legilor şi orânduielilor…”. La versetul 5: „Şi eu am prăsnuit PAŞTILE în ziua a paisprezecea a lunii întâia…”. La versetul 6: „… şi nu putem să prăznuim PAŞTILE în ziua aceia…” versetul 11 întreg: „În luna a doua, în ziua a paisprezecea, între cele două seri, să prăznuiască PAŞTILE şi să mănânce azime cu ierburi amare”.
În cartea Iosna cap. 5 v. 10 şi 11 găsim: „Şi fiii lui Israil au stat în tabere la Ghilgal şi au prăsnuit PAŞTILE în ziua a paisprezecea a lunii, seara, în lunca Ieribonului. Şi au mâncat din roadele pământului a doua zi de PAŞTI, azime şi boabe prăjite”. În cartea a doua a Cronicelor cap. 30 v. 15 şc.1: „Apoi au junghiat mielul PAŞTILOR”. Exemplele se pot înmulţi până la infinit.
Să vedem în Noul Testament, şi anume la evanghelistul Matei cap. 26, v.17, 18 şi 19: „În cea dintâi zi a Azimilor au venit ucenicii la Iisus şi l-au întrebat: Unde voieşti să-ţi gătim ca să mănânci PAŞTILE? El le-a răspuns: Mergeţi în oraş, la cutare, spuneţi-i: Învăţătorul zice: timpul meu este aproape, la tine voi să fac PAŞTILE cu ucenicii mei. Şi ucenicii au făcut precum le-a porunci Iisus şi au gătit PAŞTILE”. (Nu un Paşti!)
La evanghelistul Luca cap. 22, v.7: „A sosit deci ziua Azimilor, când se cădea să jertfească mielul de PAŞTI”.
În epistola către corinteni I cap. 5 v.7: „… Hristos mielul nostru de PAŞTI a fost înjunghiat”.
Prin urmare, iată şi în cea mai nouă ediţie a Sf. Scripturi, nu găsim nici o „înnoire” sau „schimbare” de termeni.
Lăsaţi-ne în pace, domnilor, cu dăscăleala cea „nouă” şi rămâneţi la limba noastră „sfântă şi curată”, rămâneţi la această limbă cu „vechi izvoade povestiri din alte vremuri”.
 
„Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme.
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ’n care geme”…
 
2. Spuneam în numărul trecut că vom continua a arăta cum s’a rostit în vechime, în limba jidovească în primul rând, pronunţarea la forma plurală a cuvântului PAŞTI şi nu Paşte).
Astfel, fiind vorba de Sărbătorile Paştilor, găsim în textul jidovesc la cartea Levitivul Cap. 23 v. 4 următoarele: „Eleh moade iahve micrae codeş aşer – tikreu otam bemoadam”, adecă: „Iată Praznicele Domnului, cu adunări în sfântul meu locaş, pe care voi să le vestiţi la vremea hotărâtă”). În cartea Numerii Cap. 9 v. 10 „daber el – bene israel lemor iş iş ki ki – ieh tame lanefeş o bederek rekokah lakem o ledorotekem veasah PESACH laiahve”. Spune fiilor lui Israel: „Dacă cineva dintre voi sau urmaşii voştri se va spurca atingându-se de un mort sau este în călătorie departe, cu toate acestea să săvârşească PAŞTILE pentru Domnul”. Tot acolo la versetul 13 găsim tot la formă plurală şi articulat cuvântul pesach, cităm o parte din acest verset din original: „vehaiş aşer – hu tahor ubederek lo – haiah vechadal laasot hapesach venicretah hanefeş hahiv meameha ki… pe româneşte: „Iar omul care este curat şi nu se află în călătorie departe şi trece cu vederea să prăznuiască Paştile, unul ca acela să fie nimicit din poporul lui, fiindcă n’a adus dar Domnului la vremea potrivită. Omul acela 
să-şi ispăşească păcatul”.
Tot în cartea Numerii la cap. 28 v. 16 găsim: „ubacodeş harison bearbaah asar iom PESACH laiahve”.  „Iar în luna întâia, în ziua a paisprezecea a lunii, sunt PAŞTILE Domnului”.
Exemplele în sensul acesta găsim nenumărate în Sf. Scriptură a Vechiului Testament. În toate se vede tot forma plurală a cuvântului, deşi în limba evreiască se poate pronunţa acest cuvânt şi în forma lui singulară: „pasach”. În textele traduse în româneşte precum şi în alte limbi, s’a tradus cuvântul peste tot, în forma lui plurală de „PAŞTI” şi nu „Paşte.
Este adevărat că în limba grecească acest substantiv se declină ca substantiv neutru şi se găseşte întotdeauna la forma singurală: tó pásha, însă bogăţia de cuvinte şi forma bogată şi posibilă de exprimat, numai această limbă o are şi în multe cazuri şi limba evreiască. Au aceste două limbi, cuvinte şi forme de timp sau genuri, cari în limba noastră nu se pot traduce. Ele se folosesc şi se înţeleg bine în original, fără însă a avea posibilitatea să le dai aceiaşi formă şi în traducere.
În limba franceză de exemplu, cuvântul „Paşti” este exprimat şi scris în Sf. Scriptură în forma lui singulară: „la Páque”. Are şi se foloseşte însă şi forma plurală: „Páques”, de ex.: „Faire ses páque”, „Páques fleuries” etc.
Tot aşa în limba italiană este cuvântul „Pásqua” şi „páasquále”, „vacanze pasquali”, „vacanţa de Paşti”, „cero pasquále” lumânare de Paşti etc.
Nu ne mai extindem să mai aducem şi alte exemple pentru susţinerea adevărului care este de partea noastră, ajunge însă să amintim că şi sfinţii părinţi din străvechime ai Bisericii ortodoxe, toţi imnologii şi făuritorii de minunate şi dumnezeieşti stihuri şi cântări pe cari le foloseşte Biserica ortodoxă de aproape două mii de ani, tot „Paşti” au rostit, au scris şi au cântat. Cităm numai două ode prea frumoase din miile de cântări pe care le are această Biserică şi vedem frumuseţea limbei şi „graiul îngeresc”, care s’a păstrat cu atâta sfinţenie, respect şi veneraţie: ”Paştile sfinţite nouă astăzi s’au arătat, Paştile nouă şi sfinte, Paştile Hristos Mântuitorul, Paştile fără prihană, Paştile cari au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”. Sau: „Paştile frumoase, Paştile Domnului Paştile, Paştile prea cinstite nouă ne-au strălucit, Paştile cu bucurie unii pe alţii să îmbrăţişăm, o Paştile mântuirea de întristare, că astăzi din groapă ca dintr’o cămară strălucind Hristos, pe femei de bucurie le-a umplut grăind: Propovăduiţi apostolilor”.
Închipuiţi-vă imnele acestea cântate cu „Paştele” cel sfânt, „Paştele” cel de taină, „Paştele” cel nou… şi vedeţi îndată stâlcirea frumuseţei şi a farmecului pe care îl au toate aceste cântări şi cuvinte pe cari unii din noi caută să le denatureze şi să le schimbe tot farmecul şi frumuseţea.
 
3. Înrădăcinat atât de adânc în sufletul poporului românesc şi în graiul de totdeauna, cuvântul „Paşti” 
s-a menţinut în această formă plurală, dupăcum am văzut că se foloseşte şi în graiul altor popoare. Poporul nostru tradiţionalist şi conservativ în toate, nu a cunoscut şi nu cunoaşte altfel de pronunţare decât aceia a bunicilor şi a străbunicilor lui. Că în unele părţi se pronunţă „Paşte” – este o greşeală şi o influenţă cu totul nouă, străină şi forţată. Poporul nostru de pretutindeni în folclorul său, în basmele, în proverbele şi în satirele sale, foloseşte cuvântul „Paşti”.
El zice „Paşti” şi atunci când ironizează şi biciuieşte: „La Paştile cailor”. Iar când zice „Paşte”: „paşte murgule iarbă”, „paşte calul”, „paşte vaca”… Omul mănâncă Paşti, ia Paşti, ciocneşte ouă roşii de Paşti etc.
Chiar şi în înjurăturile sale, românul foloseşte – spre durerea noastră – Paştile. Toţi poeţii noştri, clasici cari au creat nepieritoare opere literare în proză sau în poezie, au folosit întotdeauna forma plurală: „Paşti”. A cita din aceştia ar însemna să scriem enorm de mult – lucru inutil – şi cunoscut de toţi. Chiar şi marele Caragiale, biciuitorul tuturor prostiilor omeneşti, foloseşte în opera sa cuvântul „Paşti”. O făclie de „Paşti”). „Se făcea ziuă, ziua Paştilor. Natura, ca o mireasă răpită, care a dormit vrăjită de lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor…” – ca să amintim numai atât din scrisul său. Nemuritorul Coşbuc în poezia sa intitulată „La Paşti”, în strofa ultimă exclamă următoarele prea frumoase versuri:
„Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi’n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sânt Paştile! Nu plânge, mamă!”.
Octavian Goga în articolul său: „În Vinerea Patimilor...”, unde descrie atât de minunat frumuseţea şi farmecul sărbătorilor Paştilor la Răşinari, încheie astfel: „Mâine sunt Paştile şi-mi trebue doi ochi de ţăran ca să pot citi în ei farmecul Învierii…”.
Vasile Militaru în poezia „Mama” spune:
„Când şi când în miezul verii 
Ba la Paşti să vadă satul
Cum îmi vine ca’n toţi anii
Pela casa mea băiatul.
...
Şi-având tihnă şi odihnă 
Pela Paşti pela Rusale
S’aprinzi şi la groapa maichii 
Câte-un pai de lumânare”.
 
Horia Petra-Petrescu în poezia „Dimineaţa de Paşti” spune:
„Dimineaţă de Paşti
Cu gândul adaşti
Spre clipe curate şi sfinte
Şi viaţă le dai,
Ridicându-le’n rai
Din tainici şi umezi morminte,
Dimineaţă de Paşti!
Par iconoclaştii…
Dimineaţă de Paşti!
În pieptul meu naşti…”
 
Am căutat anume să citez numai la întâmplare din aceşti poeţi contemporani şi am văzut că şi ei toţi folosesc străvechiul „Paşti” pe care l-au folosit toţi – absolut toţi genialii noştri poeţi şi scriitori.
Sunt inutile oricare alte argumentări, cari ni se par inepuizabile, în legătură cu cele afirmate până acum.
Dorinţa noastră nu a fost şi nu este alta decât să rămânem la cuvintele frumoase şi sfinte pe cari le-au folosit părinţii şi bunicii noştri, la cuvintele pe cari 
le-am auzit în casa părinţilor noştri – mai cuminţi mult decât noi cei de azi – şi să le păstrăm ca ei, să le respectăm cu sfinţenie de cazanie şi Evanghelie.
Şi nu vom mai spune „un Paşte” ci nişte „Paşti”, nu „Paştelui” cu „Paştilor” etc.
Pentru a face din „Paşti” – praznic mare – „Paşte” sună prea „a paşte” şi nu paşte decât calul şi vaca şi toate dobitoacele ierbivore.
Cred că vor lua aminte şi domnii educatori de orice categorie ar fi să nu mai înveţe pe copii în şcoli alte cuvinte – cum am găsit cazuri ca cel cu „Paşte” – decât cele corecte şi frumoase pe cari ei le ştiu de-acasă şi pe cari altădată le rostiam cu toţii!
 
Nedeile
Scăldată-n lumina de izbândă a vieţii prin Învierea Mântuitorului intra Săptă­mâna Luminată în poieni şi lunci, îmbrăcate în verdele viu, în alb-negru jucăuş al vestmintelor jieneşti. Atunci era vremea nedeilor care, într-o anume rânduială, dădeau întâlnire întru nădejde şi bucurie celor răzleţiţi în treburi şi în daruri. Nedeile cu adevărat tradiţionale, strămoşeşti, se fac fie în satele noastre jieneşti, fie în poienile de la poalele munţilor, obicei păstrat cu mare sfinţenie. În cei peste patruzeci de ani de preoţie am fost invitat de sătenii momârlani pe care-i păstoream la nedei, în Munţii Jigoru, Poienile Tăii, Ştevea, Bou, Prislop, Preluca dar mai ales în Măleia, locuri în care praznicul decent, tradiţional creştin, era mult preţuit.
Preotul din comuna cea mai apropiată de muntele unde se ţinea nedea, era nelipsit de la sfânta şi tradiţionala sfeştanie. Se stropeau cu apă sfinţită bucatele, mâncărurile, pentru toţi participanţii, se pomeneau familiilor celor care contribuiau la praznic. Bacii, ciobanii tăiau noatini sau mioare din care se pregătea tocana, se aducea caş dulce, mâncare de varză murată, păsatul.
Se cinsteau din ploscă cu vin, ţuică, jinarsuri, se ofereau plăcinte aduse 
de-acasă. Apoi urma jocul. Cei care erau de multă vreme în munte, primeau de la cei de acasă cele mai frumoase schimburi, vestminte pe care le aveau.
Dominante erau costumele alb-negru ale băştinaşilor, ale albeţelor cărora, după o anume părere, italieni (talieni) care au venit cu vreo o sută cincizeci-două sute de ani în urmă, la lucrările de exploatare a pădurilor şi prelucrare a lemnului, le-au spus localnicilor ciobani momorlano, oameni de munte, azi încetăţenit cuvântul de momârlani.
Celor îmbrăcaţi în negru sau alte culori, negreţelor, salariaţi, angajaţi ai unor anume întreprinderi, li se spunea barabe; posibile etimologii:
– bahn-arbaiţer (germ) – lucrători la căile ferate
– bau-bauber (germ) – puşcăriaşi, acum muncitori aduşi din închisorile habsburgilor în Valea Jiului, la construcţia coloniilor minierilor şi a altor construcţii industriale sau cum ne spunea mama, că un anume antreprenor al întreprinderilor miniere şi de construcţii se numea barabaş; angajaţilor acestuia localnicii 
le-au spus, în felul lor, bărabe. 
Veneau la nedei oameni mulţi de prin toate împrejurimile, mâncau, beau împreună, dar cântatul şi jocul le aveau neamestecate. Vestite erau praznicile-nedeile din Poiana Muierii, Sălane, Sureanu, Slima, Scăriţa, unde, alături de jieni veneau poenari, novăceni, olteni, gorjeni, toţi cu vecinătăţi în păşunile şi pădurile unde-şi duceau viaţa de păstori, unde-şi aveau sălaşurile între vremea dintre Praznicul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, la 21 mai, când urcau cu turmele la păşunile montane şi până la 8 septembrie, Sfânta Mărie Mică (Naşterea Maicii Mântuitorului) când se întorceau spre vetrele satelor, când se răscoleau, se separau oile din turmă.
Aici, la aceste întâlniri, la nedei, se făceau frăţii de cruce, dar mai ales se aranjau căsătorii între feciorii şi fetele de prin satele din văile vecine. În împre­jurimile Petroşaniului rânduiala nedeilor era următoarea:
– În prima zi de Paşti se ţineau la Jieţ şi Livezeni-Sălătruc
– În a doua zi de Paşi, la Jieţ-Androneşti, Livezeni-Lunca, Petrila-Brad (chiar în curtea bisericii Lonea), Dâlja Mare. În Petroşani, la Biserica Mică din lemn din Cartierul Dăroneşti (Biserică a cărei primă vatră a fost atestată în 1775, apoi cea nouă refăcută şi sfinţită în vremea când eu am păstorit-o şi l-am avut invitat pe ierarhul I.P.S. Andrei Majeru Episcopul Aradului), în 8 septembrie 1950 – Praznicul Naşterii Fecioarei Maria
– A trei zi de Paşti, la Maleia, unde, dacă vremea era frumoasă, veneau săteni din Jieţ, Lonea, Cimpa, Petrila, Petroşani, Livezeni şi altă multă lume de prin părţile învecinate.
Se mai ţineau nedei în munţi şi la alte date: la Sân Petru (29 iunie), Sf. Ilie (20 iulie), Ispas (în joia din a şasea săptămână după Paşi, „Ziua eroilor”).
Veneau fluieraşii dar şi alţii cu viori, clarinete, saxofoane, ţigani cu ale lor cimpoaie şi viori, şi începea jocul. Mălăienii de-o parte, jieţenii separat, petrilenii, livezenii; fiecare joc, aparte, cu fluieraşii lor. Ne plăcea jocul şi verva lăutaşilor şi cimpoierilor. În joc la mălăieni ca şi la petrileni, pe care-i cunoşteam bine, se băgau şi unii mai nărozi, după ce prindeau curaj de la ploscă..., ahăştia erau Dumitru, cumnatul lui Buciucuiu, Nicolae a lui Iapă, Ilie a lui bese rece etc., aceştia nu luau la joc năhoalce de seama lor, ci fete bune, chipeşe. Cum jucau de urât, cum se izbeau dintr-o margine în alta, între cei ce priveau stând în jurul lor încât feciorii buni se trăgeau de-o parte să-i lase să se distreze pe hăi-nărozi. Li se striga, năhuilor şi năhoalcelor:
Ai hâi, drace du-i
Că de-ahăştia sunt destui...
Sau câte un răspuns:
Cine a strigat... strâgătura
să tacă că-i pute gura,
şi nu-i pute de putoare
Că-i pute de beutoare
C-o beut şi s-o-mbătat
şi nu ştie ce-o strigat
sau
Fluieraşu-i mare câne
tot cu mândra mea se ţâne
De n-ar juca şi n´átafleţii,
nu s-ar face castraveţii…
Câteodată aceste strigături se terminau cu bătăi, cu capete sparte de boate, cu femei de multe ori ţipând de multe ori, fiind ele învinovăţite că, vezi, Doamne, o jucat prea mult cu ahăla, că se tot uita în ochii lui, mai ales după ce au băut băuturi amestecate aduse, fiecare, de acasă, în uiege, sticle, plosci etc.
Se mai jeleau, cântând:
Când aud cucul cântând
Şi mierliţa şuerând
Nu mă ţin om pe pământ
Eu zic cucului să tacă
El se mută-n altă cracă
Numai-n ciuda mea să facă
Cântă hoţul, de mă sacă!
George al lui Pătru Andrei, când a venit acasă din primul război, unde i-a murit un frate de-al lui, avea o strigătură la joc:
Nu ştiu Doamne ce mi-i mie
Că mă usc ca frunza-n vie
Şi nimica nu mă doare,
Numai mă usc din picioare.
Ce cobie! A murit acum vreo zece ani, după ce ologise, mergea răzimat pe două bâte, fără de care nu se putea mişca.
I-am spus: Vezi, George că parcă 
te-a grăpşat (obsedat) de tot cam asta o ziceai la joc”. Aşa-i domnu’ Traian.
Acest George, în tinereţe, a fost unul din peţitorii soru-mi Toli, dar nu l-a vrut. I-a fost bun Bundrea Rusu, cu acesta s-a măritat, în 1919, când avea 17 ani. De care apoi a divorţat, fiind un leneş şi de care nici Victoriei, şi nici unuia din noi nu ne plăcea. Ce nuntă mare i-au făcut părinţii mei.
După un an de căsătorie, a ştiut aştepta numai zece ani când s-a măritat cu Petre Bolog, mai căsătorit odată, fiind văduv, mai mare ca ea cu 15 ani.
Copiii Ion, acum are 61 de ani, Mili şi Anuţa, fetele lor, s-au măritat la casele lor, au copii.
După moartea lui Bolog, după o căsnicie de 50 de ani, trăia singură în casele cele vechi făcute de Bolog în Răscoala.
 
Obiceiuri de Paşti din Valea Jiului
Obiceiurile, datinile superstiţiile româneşti în legătură cu sărbătorile, sunt atât de multe şi variate, cât de multe şi variate sunt regiunile ţării. Pentru toate marile sărbători sunt anumite obiceiuri şi tradiţii poporane.
În Valea Jiului, la ţăranii băştinaşi găsim la fel, o mulţime de obiceiuri şi superstiţii, unele frumoase, iar altele chiar ciudate.
Vopsirea ouălor de Paşti e o tradiţie care se leagă de farmecul acestei sărbători ca şi primăvara sub cerul căreia apar. Este peste tot, la tineri ca şi la bătrâni, bucuria nevinovăţiei, a nevinovăţiei copilăriei care se continuă cu trecerea anilor.
Culorile ouălor de Paşti îşi au simbolul lor: roşu 
simbolizează sângele Domnului; negru, durerea Sfintei 
Fecioare, albastru – biruinţa Învierii etc.
Miercuri noaptea, în săptămâna Patimilor „se strigă în Joi-mari”. Feciorii din sat se duc pe dealuri, aprind focuri mari, pun fân în butoaie anume pregătite, şi le aprind, dându-le drumul la vale şi strigă: „Auzi, măre auzi, m’o trimes fata lui N. etc.”, astfel sunt batjocorite pe rând fetele mari sau nevestele cu purtări rele în sat. Cei din dealul de vis-a-vis strigă toată noaptea în „Joi mari”.
Focurile şi larma ce-o fac feciorii în această noapte ar simboliza ceata adusă de Iuda vânzătorul care, în această noapte, cu torţe şi huet au pornit să-L prindă pe Mântuitorul, care se ruga în grădina Ghetsimani.
Vineri noaptea, la înconjurarea de trei ori a 
bisericii, la slujbele Prohodului Domnului, cel ce se împiedică şi cade, acela va muri în anul acela.
În dimineaţa de Paşti trebue ca un străin, dar bărbat, să intre mai întâi în casă şi să salute cu: „Hristos a înviat”. Este mare supărare în familia în care a intrat în ziua de Paşti mai întâi o femeie. Acesta este semn rău.
Pagubă mare aduce la casa din care cineva a fost „spurcat” de cuc, miel negru, mânz, pupăză sau cal împiedicat.
În dimineaţa de Paşti, după ce se reîntorc dela slujba Învierii, sătenii din Valea Jiului se spală cu apă în care a fost un ou roşu, ca să fie „rumeni ca oul” la faţă. Tată, sau cel mai mare dintre băieţi în familie, dacă nu este tată, se aşează cu „ulcica” cu paşti în pragul uşii din afară, cel ce primeşte stă dincolo de prag, în casă şi dă trei linguri de paşti – pâine şi vin sfinţite – tuturor membrilor familiei. Fiecare rosteşte de trei ori: „Hristos a înviat” şi tatăl, sau cel care le dă, răspunde: „Adevărat a înviat!”, la fiecare casă nu lipseşte „glia” verde din prag, aşezată tot în partea din afară a pragului, simbolul primăverii.  Se aşează la masă, dupăce au „băut” paşti şi mănâncă de toate, dar ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşti, pentrucă tot anul îi miroase gura şi-i cad dinţii. În ziua de Paşti nu bea nimeni apă, fiindcă îl îngreuiază un an de zile. Se bea numai vin, pentrucă atât vin cât bea în această zi, se face sânge. De mâncat, gustă cu toţii, înaintea altor bucate, carne de căprioară sau de peşte, să fie iuţi şi uşori ca peştele sau căprioara. Nu se doarme în ziua de paşti, pentrucă vine „Satana” şi-i fură din trup paştile care le-a mâncat. Nu se doarme, de asemenea, nici în ziua de Sf. Gheorghe, pentrucă cine doarme în această zi, toată vara îl apucă ploaia cu „pologul” uscat.
Nu se dă de pomană la săraci ouă care au fost „lărbuite” cu oţet, pentrucă, cu oţet a fost adăpat şi Domnul Hristos. „Farba” din vasul în care s’au văpsit ouăle se pune în lături la porci şi la alte vite, pentrucă este cu „leac”, le fereşte de atâtea boale. Lumânarea care ai ţinut-o în mână la Înviere, se păstrează şi în timpul anului, când bate grindina „ghiaţa” se aprinde şi trece „văptia” (trece furtuna) care strică „holdele” şi „pomii”.
„Salca” (salcia) nu „se duce în casă” înainte de Florii, până nu a fost „sfinţită” la biserică, ca să stea „cloca pe ouă” şi să nu moară găinile.
În ziua de Paşti nu se mătură în casă, sau dacă se mătură „gunoiul” se aruncă în foc, ca să nu scoţi „paştile din casă”.
A cărui „lumină” a ars mai mult la „denia cea mare” Joi, acela moare mai curând, din casă. „Ulcica” (căniţa sau „oala de paşti”), lingura şi „năframa” se spală numai „Joi după Paşti” în apă curgătoare, şi se dă de pomană. Cel ce umblă în dimineaţa de Paşti nespălat, orbeşte. Cel ce nu „ia paşti” trei ani la rând, acela este al diavolului, îngerul păzitor l-a pedepsit!
Acestea sunt numai câteva din multele şi variatele obiceiuri şi superstiţii ale creştinilor ţărani din Valea 
Jiului, din Petrila mai ales. Ele diferă dela sat la sat şi dela casă la casă.
Dar, un obiceiu general foarte frumos şi foarte bun îl au ţăranii noştri, că în ziua de Paşti nu au făcut „deslegarea pe morminte” şi dupăce, acolo, la mormânt, până n’au „dat” din toate bunătăţile, mai întâi la săraci.  Ca dovadă, ne-au rămas din străvechime „Pomana Paştilor”, aşa numitele „nedei”, unde satul întreg contribue cu 
bucate şi se face „pomana” pentru săraci, pentrucă în aceste zile sfinte şi mari, nu trebue să fie nimeni flămând.
Obiceiurile româneşti de Paşti, cu toate părţile lor superstiţioase, isvorăsc dintr’o simţire creştinească din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi dintr’o identificare cât mai deplină cu marele mister al Învierii şi a tot ce a „lăsat” Dumnezeu.
Dacă vreţi să simţiţi aevea farmecul Învierii şi pute­rea de vrajă şi transfigurare a omului prin creştinism, mergeţi în satele noastre şi veţi simţi cu adevărat pe Hristos Cel Viu, pe Hristos Dumnezeu, cu toată puterea şi cu tot farmecul trăirii întru El.
 
Obiceiuri şi superstiţii la ţăranii din Valea Jiului 

 

1. Înainte vreme erau, mai puţini, iar în timpul din urmă sunt mulţi din acei cari încearcă să critice aspru credinţa poporului român. Mulţi dintre aceşti critici văd în unele superstiţii ale românului, rătăciri „primitive, letişiste sau naturaliste”. Sunt unii filosofi cari au afirmat că „Românul n’are nimic sfânt, el este ateu, superstiţia joacă cel mai mare rol în cele ale credinţei”. „Nepăsarea şi fatalismul sunt notele cele mai limpezi şi lămurite ce se pot desprinde din sufletul şi caracterul nostru” – spune un altul.
În cele ce urmează, nu vom căuta să răspundem acestor critici, fiindcă noi, cari cunoaştem atât de bine sufletul poporului nostru dela ţară, avem alte convingeri.
Unele dintre superstiţiile românului au un adânc fond religios – moral, iar altele, cele mai puţine, dacă nu au acest substrat religios, ele nu vatămă cu nimic credinţa sau moralitatea poporului nostru dela ţară. Noi am mai scris aici şi altă dată despre unele obiceiuri şi superstiţii cunoscute de noi la ţărani. Acum, odată cu începutul postului Sf. Paşti, şi odată cu sosirea primăverii, întâlnim o mulţime de manifestări ale acestor superstiţii. Ele sunt mai întotdeauna legate de câte vreo sărbătoare şi, în credinţa poporului, îşi au semnificaţia lor.
Astfel, în ziua de Stretenie (Întâmpinarea Domnului, 2 februarie) este obiceiul ca femeia să meargă de dimineaţă, „pe nespălate”, să ia „sloi” de gheaţă şi să dea pe sub coada vacilor în grajd, ca să nu streche vara.
În săptămâna lui Sân-Toader nu e bine să se toarcă. Cine toarce în această săptămână, vin caii lui Sân-Toader şi pe fetele sau femeile cari au tors le ia la joc, le joacă până le omoară, călcându-le sub picioare.
În ziua de „Sfinţi” (patruzeci de mucenici), tot pe nespălate, cineva din casă umblă cu o sdreanţă aprinsă, ocoleşte curtea, grădina şi toate împrejurimile casei, ca să nu umble vara şerpii. Pe unde s-a umblat cu „afumatul” nu vor umbla şerpii. În această zi ies sfinţii şi bat de 40 de ori cu toiegele în pământ: „ieşi căldură şi intra frigule”. Poporul crede că în timpul iernii căldura intră în pământ şi vara, intră frigul. De aceea vara e rece în pământ, pe când iarna, în pământ, în pivniţe etc., este cald.
Cine vede mai întâi primăvara mielul negru este „spurcat” de miel negru. Acestuia tot anul îi va fi inima neagră. Cel „spurcat” de miel blesteamă mielul: „mânca-te-ar lupii”.
Primăvara, pe nespălate şi pe nemâncate, precum şi seara, după apusul soarelui „spurcă” cucul, pupăza, mânzul, calul împiedicat, calul tuns etc.
Cel „spurcat” de cuc, aceluia tot anul îi va merge rău, nu va avea noroc în nimic. Cel „spurcat” de pupăză, aceluia îi va mirosi gura urât, cum pute pupăza. Cine este „spurcat” de mânz, tot anul va umbla „calea mânzului”. Adică va umbla fără nici un rost, oriunde va merge, îi vor ieşi lucrurile pe dos. Dacă eşti „spurcat” de mânz, să târăşti „brecirea”, şi dacă eşti bărbat, brâul şi să zici: „cum târâi eu brecirea, aşa să-ţi târâie lupii maţele tale”. Mânzul blestemat astfel, până la anul va fi mâncat de lupi. Cel „spurcat” de cal împiedicat, un an întreg se va împiedica şi pe locul şea şi va râde toată lumea de el. Cine a fost „spurcat” de cal tuns, va fi de „mireaz” şi de „râs”, cum este calul tuns între ceilalţi cai. Calul tuns şi calul breaz sunt de pomină.
Pentru a evita aceste „spurcături”, ţăranii noştri – până şi copiii cei mici ştiu aceasta – nu ies dimineaţa din casă nespălaţi şi fără să „ia ceva în gură”, chiar o gură de apă sau „o ţâră” sare.
Copiii şi fetele, fetele îndeosebi, n’au voe să mănânce coada porcului, pentru că între ceilalţi feciori sau fete „sunt tot înapoi”, „la coadă”, „împinşi de toţi”.
La şezători – cari se fac mai des „între posturi” – feciorii să nu stea lângă fetele cari torc, că dacă acestea răsucesc fusul peste picioarele lor, un an întreg vor cădea în joc. Şi cea mai mare ruşine să cazi în joc.
Feciorii să nu pună la gât mărgele sau salbe de ale fetelor, că aceia toată viaţa vor fi „slabi de inimă”, vor plânge pentru orice nimic, şi pentru un fecior sau bărbat, între ţăranii noştri, e mare ruşine şi slăbiciune să plângă. „Numai muierile şi copiii plâng”.
Ce vedeţi dv., onoraţi cititori, rău în aceste superstiţii? Nu lovesc nici în credinţă, nici în morală. Dimpotrivă, şi partea morală: să nu umbli nespălat, că te „spurcă” ceva, să nu stai la şezători prea aproape de fete, că-ţi răsuceşte fusul peste picioare, să nu plângi etc., sunt consecinţe ale unor fapte nepermise, şi cine nu le respectă va păţi ruşine.
Poporul nostru le mai păstrează şi le mai respectă.
P.S. Articolul acesta mi-a fost prilejuit într’una din zilele trecute, când am fost „spurcat” de mielul negru. Deşi eram spălat, căci mergeam la biserică, dar eram „pe nemâncate”. Aceste „spurcături” le păţesc în fiecare an.
 
2. În credinţa creştină, ortodoxă, timpurile de post sunt porunci mari, orânduite de Biserică. Poporul ştie că asta-i „legea românească” şi mai ales Postul Paştilor este ţinut cu mare sfinţenie. În săptămâna întâia şi ultima, nici uleiul nu şi-l îngăduie în bucate, ci numai mâncare „seacă”.
În timpul posturilor nu sunt îngăduite petrecerile sub nicio formă. De aceea, în cazuri de abateri, la vreme potrivită, feciorii au gata strigăturile pentru cei ce au jucat în post:
Cine joacă’n postu’ mare
Face râie pe spinare
sau:
Cine joacă’n postu’ mare
Pice-i pielea depe nare
Să-i rămâie nasul gol
Ca o muche de topor.
ori:
Cine joacă’n postu’ mare
Joacă-i dracu’ pe spinare.
La Mezele-Păresii fiecare femeie sau fată din casă trebuie să numere ouăle, ca să ştie câte ouă se mai adună până la Paşti. Să ştie câte va putea roşi.
Primăvara, când „duduie în cer mai întâi” (când tună), fiecare îşi loveşte cu ceva tare, pier sau piatră, capul, ca „tot anul să fie capul tare ca piatra”. Când cineva îşi sparge capul, e „de vină că nu l-a ciocănit când a auzit mai întâi duduind în cer”.
Când bea apă, fecior sau fată, când vede mai întâi curcubeu, dela un capăt al curcubeului, se însoară sau se mărită, cu acela pe care îl doreşte, că şi „curcubeu’ bea apă”.
Cine bea apă din prima ploaie a primăverii, din scorbură de buştean, scapă de guşă.
La „Sângiorz” (Sf. Gheorghe) feciorii ţin calea fetelor pe drumuri, mai ales pela punţi de ape şi aruncă apă pe ele, ba chiar le aruncă cu totul în râu. Fie apa cât de mare, le „trântesc în apă”.
În zilele mai apropiate de Paşti, sunt o mulţime de obiceiuri, despre cari am mai scris altă dată.
Joi seara „la denie”, cum se spune în Valea Jiului, toţi cei din familie merg la biserică cu lumini de ceară duse de acasă, pe cari le aprind în timpul îngenuncherii la cele 12 Evanghelii. A cui lumină a ars mai mult la denie, acela va muri mai curând.
Cel ce se împiedică şi cade la înconjurul bisericii la „punerea în mormânt” a Domnului Hristos va muri în anul acela. De aceea copiii nu sunt admişi bucuroşi la această slujbă. Cel puţin aşa era în vremea noastră. Şi mai ales că această slujbă, în satul meu, se făcea la ora 2 noaptea.
La „Sânziene” (Naşterea Sf. Ion Botezătorul, 24 Iunie), de dimineaţa, pe rouă, femeile şi fetele se duc pe câmp să culeagă sânziene. Toate florile ce se întâlnesc pe câmp sau la munte, sunt culese şi aduse acasă. Cu ele se împodobesc pereţii casei, se pun „la icoană”, se pun „în grădină”, se pun şi în grajduri la vite. Ele sunt cu leac. Un an întreg sunt folosite de leac fie de „pălit”, fie de „tum” pentru oamenii şi vitele bolnave. Cu sânziene fierte şi cu piele de nevăstuică se „pălesc” vitele muşcate la uger de şarpe sau nevăstuică, ca să nu rămână „stângere”.
În zilele de marţi şi dumineci nu e bine să se dea sare la vite şi în aceste zile nu e bine să pleci cu ele la munte.
La „măsurarea oilor”, fiecare baci mulge în găleata sa laptele pe un ban de argint. Iar laptele acesta, după ce a fost „măsurat” este dat de pomană. La fel primul lapte dela vaca fătată, ca şi primul caş, se dau de pomană.
În ziua de „Elisei proorocul” (14 Iunie) e zi „pricăjită” de trăsnet şi de urs.
În zilele de gădineţi (1 August, 14 Nov. etc.) femeile să nu lucreze alt lucru decât să coase. Dacă cos în aceste zile, cos gura lupilor şi nu pot „strica vitele”.
În acest caz, toate „gadinile” trec pe lângă vitele omului şi nu fac nici un rău, fiindu-le cusută gura.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 8 ori 7  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter