Cronicar de teatru şi Dramaturg. Ataşat de lumea teatrului, atras de misterul naşterii spectacolului, Mircea Andraş scrie despre această lume şi i se integrează ca autor dramatic.

Mircea Andraş scrie piese de teatru, pentru maturi, pentru copii. În 1983, citeşte la Cenaclul Dramaturgilor „Ana Colda” de pe lângă Teatrul din Petroşani, piesa într-un act, Ascensor pentru încă o speranţă. Piesa este apreciată de toţi participanţii, scriitori şi oameni de teatru – citirea se făcea de către actori –, dar nu ajunge pe scenă fiindcă nu este „luminoasă” şi „optimistă”. În anul următor este inclusă în antologia 9 piese de teatru, iar ceva mai târziu va fi jucată la Teatrul Muncitoresc din Braşov. Despre ea, în Cuvânt înainte, A. I. Brumaru scrie: „în maniera parabolică, dar cu simboluri mai simplificate, atacând aceeaşi temă a posibilului sfârşit universal prin suspendarea frânelor morale, procedează Mircea Andraş în Ascensor pentru încă o speranţă. O fată în alb, Bărbatul în negru, Bărbatul în pijama se găsesc sechestraţi într-un lift, în realitate ni se sugerează mai târziu, un fel de legătură, de mijloc de comunicare între etajele unei infinite clădiri, însă şi ale lumii; acum blocat, cu uşile închise. Conversaţia nu e, fireşte, inedită, ea a mai fost utilizată, între alţii de Sartre, pentru a putea rosti celebra teză a gândirii sale „infernul e celălalt”. Într-o astfel de claustrare fără de ieşire, trimiţând la ideea unei universale şi totale autodetenţiuni a omului în condiţia sa inescamotabilă devine firească şi disputa generatoare de monştri. Ceea ce eroii noştri îşi fac, descărnându-se încet sufleteşte şi înfăţişându-se fără glazura cu care i-a acoperit coabitatea anterioară în norme, sinonimă în fond cu ipocrizia. Ei pot fi, şi chiar sunt, nu ceea ce au fost, la un moment dat, desemnaţi să fie, sunt exponenţi, mai bine spus cazuri-limită ale umanităţii, ale condiţiei umane în criză” (op. cit. p. 4). 

Piesa este o parabolă a alunecării omului în finitudinea mascată în speranţă. Cele trei personaje (Bărbatul în pijama, Fata în alb şi Bărbatul în negru), captive întâmplător în cabina unui lift ce se opreşte (blochează) între etaje, sunt constrânse spre un exploziv sens existenţial, datorită limitei. Se luminează cele trei momente esenţiale din viaţa omului: naşterea, nunta şi moartea, acele cunoscute „noduri” şi trepte iniţiatice, însă aici toate converg în ultimul. Åži fără nicio lumină. „Încă o speranţă” – este doar un ţipăt. Aceste personaje vor să ajungă la ultimul etaj, fiecare având alt scop: Bărbatul în pijama – coborâse să anunţe la telefon salvarea, fiindcă-i naşte soţia; Fata în alb – urcă la mirele şi cei invitaţi la nunta sa; şi Bărbatul în negru – caută să se salveze de moarte), şi fiecare găsindu-l sub umbra grea a morţii. „Drumul liftului – zice Mircea Andraş la republicarea piesei în ziar – reprezintă cele trei planuri în care se desfăşoară piesa: drumul omului prin viaţă, drumul spre perfecţiune şi traseul propriu-zis al liftului (...) Personajele vor constata că drumurile vieţii lor se întretăiaseră până atunci de nenumărate ori, fiecare intervenind în viaţa celuilalt, pro sau contra, de câte ori avuseseră ocazia. Dar aceasta era ultima.”(Zvj, 24 iunie 2010). Drumul liftului, tocmai prin blocarea ce duce personajele în moarte, „rimează” cu trenul cu destinaţie sigură, din poezia sa. Domeniile sunt congenere. Însă umorul se vede făcându-şi loc, fie să aducă la suportabil stările, fie să compenseze căderile. El împrejmuie aceste personaje cu cât situaţia limită în care se află nu le mai îngăduie nicio speranţă, cu cât replicile devin mai fragile şi gesturile mai tăioase. Este un umor amar. De pildă, în căruciorul pentru copil al Bărbatului în pijama se descoperă, surprinzător, mişcându-se un căţel: „Fata în alb: Acolo. În cărucior. S-a mişcat ceva. Bărbatul în pijama: Da. E un căţel. L-am găsit în hol. Fata în alb: Dar n-a făcut nici un pic de gălăgie. Bărbatul în pijama: E fericit, domnişoară. Încă nu a deschis ochii”. La fel, notarea finală: „Scena rămâne în întuneric, auzindu-se doar scâncetul câinelui din cărucior...” (op. cit. pp. 52, 54).  

Psihanalitic, piesa se hrăneşte din claustrofobia autorului apărută din acel complex matern, este funia unei ancore, răsucită în trei. „Am oroare de uşile închise – îmi mărturiseşte în interviul amintit –.  Mai precis, de un cineva care s-ar putea afla în spatele lor. Tresar chiar şi la filme când protagonistul deschide o uşă. (...) Mai sufăr de claustrofobie.” (op. cit., p. 252). Insistentă acea umbră, agasant străinul din sine! Acest fundal al dramaticului se adaugă construcţiei simple şi riguroase, intuiţiei aşezării suspansului şi rezolvării dramatice a surprizei. Conturul piesei Ascensor pentru încă o speranţă persistă mult în memoria cititorului. Este o probă a energiei artei. Astfel s-a întâmplat că după ani i-am solicitat-o lui Mircea ca să i-o pun în scenă, dar nu avea textul. Când l-am găsit în antologia 9 piese de teatru, dată Dianei, fiica actorului Costin Iliescu, pentru a scrie despre acesta, era prea târziu, în 2007. Ca un făcut, la Mircea toate ajung „prea târziu”, împlinindu-se aici fără împlinire. Piesa poate figura în istoria dramaturgiei româneşti. Sigur, în partea teatru scurt, sau în antologiile lui Valentin Silvestru, dacă acesta ar mai fi printre noi. 

Anul 2003 înseamnă debutul în dramaturgie al lui Mircea Andraş pe o scenă profesionistă. Piesa pentru copii, Blestemul Zânei are premiera absolută pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu”, în 11 sept. 2003, în regia semnată de Francisca Chorobea. În anul următor îi facilitez premiera absolută la Teatrul „Arta” din Deva, cu piesa pentru copii, Răpirea Zânei Florilor, în regia lui Boris Melinti. Pe amândouă piese, ultima înainte de a fi jucată, i le-am publicat în volumul Blestemul Zânei (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2003). 

În avancronica spectacolului Blestemul Zânei, Tania Angelescu dezvăluie aşa-zisul subiect al piesei şi notează mirabila funcţie a detaliului: trecerea din real în fantastic şi invers. „Eroii piesei sunt elevi şi se află în pădure pentru că «au chiulit de la şcoală». Pentru a-i pedepsi, Zâna-zânelor îi transformă, cu ajutorul baghetei fermecate, în animale şi îi supune la grele încercări punându-i faţă în faţă cu balaurul «Hugo cel prietenos şi rău cu aceia care nu ştiu materiile şcolare». După ce şi-au învăţat lecţia şi promit să nu mai fugă de la ore, să nu şoptească, să nu copieze etc. sunt schimbaţi din nou în copii. Concluzia! În viaţă este nevoie de şcoală, învăţătură şi dascăli. (...) Dialogul viu între personaje e notat cu o precizie a detaliului care accentuează oscilarea voită între fantastic şi real.” (Tania Angelescu, Mircea Andraş – în premieră absolută pe scena Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu”, în Matinal, 17 sept. 2003; Ambianţe teatrale, Ed. Contrafort, Craiova, 2008, p. 38). După premieră, Petrică Birău scrie: „Åži de această dată, scriitorul Mircea Andraş a reuşit, ca şi în poeme, aforisme sau epigrame, să îmbine cu succes lirismul, umorul şi educativul într-o piesă în două acte care i-a încântat pe copiii prezenţi în sala de teatru. (va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.