â–º „Autorul trebuie să moară după ce a scris o carte, pentru a nu împiedica drumul textului.” (Umberto Eco)

Violet este volumul în care apare scrisul „fracţionat”. Dar şi culoarea obsedantă a lui Mircea Andraş. Se ştie că în orizontul vederii slăbite înfloresc culorile. Ele sunt „cele şapte minuni ale lumii”, cum a zis Blaga, dar în adânc sunt „suferinţa luminii”, cum a văzut Goethe.

La trecerea printr-o prismă, lumina se desface în fâşii de culori. Pentru ochiul slăbit, ce are în faţă o pâclă albăstruie, precum al lui Mircea Andraş, culorile nu se pierd, îşi păstrează contrastele: „pete de culoare / muşcând din fiecare umbră / clorofila pictând / fiecare rază de soare / misterul violetului / făcut captiv într-o petală / şi albul acela nefiresc / care tresaltă şi doare / se naşte cu alb / şi se moare” (64. – pete de culoare, Violet, p. 36). Pe el, albul, cu strânsa sa puritate din suma culorilor, îl deranja – de prea multe saloane de spital avusese parte! „De ce nu le vor fi vopsind în culori diferite!?”, îmi zicea – şi în acelaşi timp îl chema: albul mestecinilor în noapte, albul zăpezii, al Femeii în Alb, al crizantemelor. În cartea Limbajul culorilor şi al formelor, Dan Mihăilescu scrie: „Trebuie să se renunţe fără rezerve la alb, ca fiind o culoare specific sanitară; ea s-a dovedit a fi nu numai monotonă, ci şi obositoare” (Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1980, p. 119). Cum în totalitate se dezvăluie misterul părţii; în alb, în raza de soare consistă misterul violetului. Umbrele lăsate de soare pe întinderile albe la intrarea în noapte capătă nuanţe violete. Roşul se stinge în violet. Violetul devine pentru el, precum cândva pentru Bacovia, culoarea afectiv predominantă, a suferinţei omeneşti şi a stingerii cosmice. Într-un Mic dicţionar al principalelor informaţii afective, găsim la culoarea violet, informaţii primare „inhibitor”, şi secundare, „tristeţe, descurajare”. Sau după tabelul aceluiaşi Dan Mihăilescu: în Europa evului mediu reprezenta „imaginea penitenţei, culoarea liturgică în post, sacrificiul, pasiunea, amarul suferinţei”, dar şi „culoarea regilor şi a împăraţilor”; mai târziu, ar exprima „prospeţime, graţie, prima dragoste”, şi în timpul din urmă, „supunere, ascultare”, „pietate plină de sentiment”, iar după Goethe, „sfârşitul lumii într-un peisaj” (op. cit. p. 97). Pentru Mircea numele unei „muze” este Violeta, al unui volum de versuri, Violet. Copertele primelor două cărţi i le-am făcut violet şi, la vederea lor, a explodat de bucurie. Violetul se încarcă sinestezic şi vibrează prin universul său nocturn, în el se strâng celelalte culori şi îşi răspund, în parte rezonează întregul, devine greu şi translucid, o culoare compusă din descompunerea luminii şi a fiinţei umane, prevestitoare de sfârşit fără sfârşit, de aceea spunându-i-se şi doliu regal. Mircea Andraş s-a ferit tot timpul de această culoare, în exterior, el o purta în sine, violetul îl acaparase, probabil până în celulele roşii ale sângelui. Pentru el, lumea era colorată, culorile însemnând o stare sufletească, un anume sentiment, precum pentru simbolişti, sau pentru unii actori ce îşi marchează replicile, la învăţare, cu o anume culoare proprie sentimentului ce trebuie degajat. Violetul vine cu irealul şi aparenţa, el decupează în ceaţă siluetele nălucilor şi înfioară ca un mesager de dincolo. Aşezat peste lumea cotidiană, o împinge în incertitidinea aparenţei, îi dă o aură de mister ce anulează coordonatele spaţio-temporale, ce perforează orizonturile şi aduce amintirile la un loc cu visele. Sub violet, prezentul este dizolvat. „violet de seară se destramă la porţi” (ora – 4:05, Noapte cu mesteceni albi, p. 53); cu violetul se marchează starea de a fi despărţit de iubita visată, a singurătăţii; fiind visată, starea de a se afla despărţit de sine, a sfâşierii. Despărţit în afară, despărţit în interior! O linie imaginară, dar sigur de culoare violet, desparte micropoemele pe fiecare pagină: deasupra sunt versuri ale mişcării în afară, obiective, dedesubt, versuri ale retragerii în sine, subiective (acestea scrise cu caracter italic). O parte expusă şi alta prezervată. Ca o privire în oglindă. De pildă: „pregăteşte masa cum numai tu / ştii s-o pregăteşti (...)” şi „vezi / ultimul cocor a plecat iubito / trăgând după el / linia nedesluşită a orizontului” (3 – masa tăcerii; 4 – ultimul cocor, p. 6); sau: „e lună plină iubito / atracţia e atât de mare/ încât cămaşa ta a rămas / agăţată de un horn” şi „în seara aceasta fluturii / nu se mai rotesc în jurul lămpii / au constatat că e o imitaţie / de prost gust / a soarelui şi-a lunii” (13 – lunatecă; 14 – fluturii de lampă, p. 11). În această reflexivitate, generată în adânc de sfâşierea lăuntrică, apar poeme de delicată observaţie, unele cu nimb de haiku, fermecătoare flori de gheaţă pe sticla ferestrei despărţitoare a ceea ce este înlăuntru de ceea ce se întinde în afară: „pe fereastră / flori de gheaţă / încălcit între ele părul tău / (nu-i mai ştiu culoarea / dar îl simt curgându-mi / prin vene)” (45 – flori de gheaţă, p. 27); sau „tăcerea albă ţine loc de geam / şi-o creangă cu cinci degete / încearcă să şteargă / numele tău” (44 – numele tău, p. 26). Nimic nu poate învinge sfâşierea şi despărţirea. Există „un zid de tăcere”, de linişte, de noapte: „umbra mea peste umbra ta iubito / ce de linişte între ele / ce de noapte între noi” (6 – umbre, p. 7). Cu acest volum se precizează şi metafora trenului care duce în moarte. Întâi ca o fascinaţie: „prin gara mea / trece în fiecare seară / un tren / eu stau de fiecare dată / pe peron / deşi ştiu cât de mult risc / să mă ia cu ea / depărtarea” (27 – depărtarea, p. 18). Apoi, ca o călătorie cu destinaţie sigură: „trece ultimul tren / prin ultima gară / nu urcă nimeni / nimeni nu coboară / doar eu stau / la fereastra ultimului vagon / privind veşnic ultima / rază de soare / doar eu şi mecanicul / ştim crudul adevăr” (74 – linia moartă, p. 42). Åži între acestea, vine din volumul anterior determinarea metaforei cu despărţirea de pe traseul călătoriei: „e ora când între noi / bariere de linişti se lasă / timpul trece ca un tren fără oprire / la ferestrele vagoanelor ard crizanteme / iubito / în această gară / nu s-a aprins nicio făclie / şi tu cobori pe întuneric / şi nici măcar nu-ţi ridici privirea / spre lună” (Ora – 20:15, p. 7). În fundalul metaforei, prin crizantemele ce ard la ferestrele vagoanelor, stăruie ideea de nemurire a sufletului. Astfel o reprezentau perşii, prin crizanteme, astfel şi egiptenii, pictându-le pe pereţii mormintelor lor. Dar este locul aici să amintim şi povestirea Expresul a lui Dino Buzzati. O alegorie despre pierdere în viaţa cotidiană şi alienare. Călătorul lui Buzzati este continuu grăbit, nu reuşeşte să împlinească niciun act, mereu solicitat de altceva, mereu înstrăinându-se şi alergând spre moarte. În gara 2 trebuie să-l aştepte Rosanna, trenul a avut întârziere şi iubita a aşteptat cât a aşteptat şi a plecat („...în celălalt capăt al bulevardului, am văzut-o pe Rosanna cum se depărta, puţin adusă de spate”); în gara 3 nu mai găseşte Comitetul care trebuia să-l sărbătorească („Au aşteptat destul de mult. Apoi s-au săturat şi au plecat”); în gara 4, doar mama îl aşteaptă, („ghemuită pe o bancă”), o îmbrăţişează, însă ea îl îndeamnă să urce, să nu piardă ocazia, şi fiul urcă, spre ultima gară. Singur rămâne în tren, fără iubită şi „lumea mică”, fără sărbătoriri şi „lumea mare”, fără punct de sprijin şi mamă, într-un tren hodorogit, cu un mecanic necunoscut. Disperat strigă: „bagă viteză, domnule mecanic. Cum arăţi la faţă, cum te cheamă? Nu te cunosc, nu te-am văzut niciodată. Dacă nu mă ajuţi, e jale.(...) Haide, dă-i drumul în noapte cu toată viteza.” (Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, Ed. Minerva, BPT, Buc., 1972, pp. 358-359; 361). Asemănarea dintre cele două trenuri şi călătorii lor este izbitoare. Ca destinaţie, ca sens. Numai că pe traseu, la Buzzati, sunt trei staţii, pe când pe al lui Mircea Andraş, una singură. Călătorul său se cantonează în „lumea mică”, a iubirii şi sfâşierii de sine, filosofic spus, a percepţiei şi intelectului. Mircea Andraş rămâne la vârsta adolescenţei, a frumuseţii ca aparenţă şi visare. Pe aceasta o deschide direct în naivitate şi suferinţă, în spaimă şi moarte. (va urma)

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.