Poetul. Cine vrea cu adevărat să savureze mirosul florilor şi să se bucure de imaginea lor trebuie să ştie şi să cunoască ceva din alchimia rădăcinilor lor, precum grădinarul, şi să nu le taie pentru vânzare, ca florăreasa.
Mai întâi cuvintele lui Mircea, din acelaşi interviu, pentru a pătrunde spre sinele său: „Părinţii mei au stat împreună până am împlinit cei 7 ani de acasă, apoi şi-au disputat 3 ani tutela mea. Nu am încercat niciodată să-i împac. Eram prea mic pentru aşa ceva şi exista şi un motiv foarte la modă atunci: bunicul din partea tatălui se născuse la Budapesta, iar cel din partea mamei la Câmpeni. (...) Am fost încredinţat mamei (Eleonora, casieră şi dirigintă PTTR), dar am crescut mai mult la bunici. Tatăl (Gheorhge, maistru mecanic) m-a uitat repede. Poate prea repede.” Mama, şi nu împreună cu tatăl, este reazemul său psihic. La început, bunica îl ocroteşte, ea doreşte să-l vadă mai repede cu ghiozdănaşul în spate: şcoala, spune el, „Am început-o la 6 ani, deşi nu era admis acest lucru, dar bunică-mea a ştiut să intre pe sub pielea învăţătoarei de atunci. Tot ea m-a învăţat să scriu şi să citesc...” Spre a le face bucurii, scrie, în ritmuri coşbuciene, poezia Vestitorii primăverii, pe care o publică în revista şcolarilor, Lumina; după patru ani, o alta, Åžtefan, Åžtefan Voievod, în Scânteia tineretului. Cam de prin clasa întâi merge la „şcoala de pictură” pe care o iniţiaseră cei doi fraţi Szilaghi, trimişi de la centru în Petrila. Ajunge cu o lucrare într-o expoziţie colectivă a copiilor, la Sala Dalles. Din această înclinaţie s-a păstrat câte ceva, realizând ulterior unele expoziţii personale, sau colective (la Tg. Mureş, Craiova, Tg. Jiu, Oradea), cu unele lucrări de pictură şi-a ilustrat copertele din faţă a cărţilor din ultima vreme. Dar cu o vedere slăbită şi neşcolit în domeniu, nu te poţi aventura pe calea plasticii. Copilăreşte în acelaşi mediu feminin: „Am crescut şi copilărit pe o stradă pe care locuiau 17 fete şi doar (încă) un băiat, din care cauză femeile n-au constituit niciodată un mister pentru mine. Probabil şi acesta a fost motivul pentru care nu m-am căsătorit”. (op. cit. p. 249). După absolvirea liceului din Petrila, are o tentativă de a intra la Facultatea de regie film, însă se retrage datorită unor probleme de sănătate. El este veşnic neajutorat şi are nevoie de a fi ocrotit. După câteva luni de armată, i se dă livretul militar. Vine şi lucrează alături de mama sa, la PTTR Petrila, apoi se mută la PTTR Petroşani, la secţia de presă, de răspunsuri la reclamaţii şi scrisori. Îndeobşte, între femei. Fără o descriere a complexului matern, faptul acesta s-a făcut în mare parte de C. G. Jung, în cercetarea arhetipurilor, sau de Erich Fromm, în Arta de a iubi, să spunem că acesta se determină şi determină ambivalent, având o zonă nefastă şi alta fastă, în funcţie de forţa acaparatoare sau de apropiere şi detaşare a iubirii mamei pentru fiu. Åži fără să aducem sub ochi întinsele orizonturi psihanalitice, teoretice şi practice, să cităm doar câteva fraze din Erich Fromm: „Copilul mic are nevoie de iubirea şi grija necondiţionată a mamei, atât pe plan fiziologic, cât şi pe plan psihic. După vârsta de şase ani, copilul începe să aibă nevoie de iubirea tatălui, de autoritatea şi de călăuzirea sa. Mama are rolul de a-i oferi siguranţa în viaţă, tatăl are rolul de a-l călăuzi, învăţându-l să se descurce cu problemele ce le va avea de înfruntat în cadrul societăţii în care s-a născut”. Mircea Andraş nu are parte de acest al doilea suport. „Mama trebuie să aibă încredere în viaţă, să nu fie hiperanxioasă, să nu-l contamineze pe copil cu anxietatea sa.” (Arta de a iubi, Ed. Anima, Buc., 1995, p. 43-44). Ea trebuie să acţioneze ca să devină independent copilul. Mircea nu are parte nici de acest tratament, ci dimpotrivă. El este tot mai mult acaparat de iubirea protectoare a mamei, nu poate şi nici nu încearcă să se smulgă din zona ei de dependenţă. Fără o sinteză a celor doi poli, matern-patern, şi fără o detaşare de ei, în cazul său, de cel matern (celălalt fiind ca şi inexistent), nu se poate atinge maturitatea şi uşor se alunecă în zona nevrozelor. Mircea rămâne adolescentul perpetuu. Se îndrăgosteşte continuu, de imaginea fetelor reale, fetele sunt muze; pe unele le duce acasă, precum pe Nela de la Uricani, dar nu corespund pretenţiilor mamei. Imaginea lor nu se suprapune, pentru el, cu cea a mamei. Din zona fastă a complexului se dezvoltă percepţia estetică a lumii, mai exact spus, a lumii răsfrânte în sine. Lumea este aparentă, ceea ce contează este subiectul. Mircea Andraş îşi intinde cunoaşterea până sub orizonturile intelectului şi speriat de contradicţia acestuia se retrage, alunecă în subiectivitatea percepţiei. Timp, spaţiu, cauzalitate – toate se întorc şi se „sfâşie” aici. Este ca un Faust ajuns doar sub ferestrele Margaretei, şi care nu are nici măcar curajul să intre în iatacul acesteia.

Debutează târziu în poezie, începe să scrie la 21 de ani, luând lumea ca aparenţă, datorită subiectivităţii percepţiei, doar poetizează. În exterior, caută să răspundă cu o astfel de iubire presantei şi cuprinzătoarei iubiri a mamei. Nu aude nimic din drama şi sfâşierea ce cresc în adâncuri, el îşi întinde acţiunile, precare de conţinut, la suprafaţă. Înfiinţează cenacluri literare, participă cu trup şi suflet la altele, constituie pe unele chiar din nimic, precum Mesagerul la Poşta din Petroşani, scrie poezii şi le semnează cu nume de fete, unele apar prin reviste, altele chiar pentru persoane reale. Se alătură actorilor, unde şi arta reprezentării cară cu sine trene de contradicţii şi precarităţi ale fiinţei artei. Se încearcă în poezii tematice, în partea umoristică a literaturii, instituită tot pe o contradicţie inerentă. Publică poezii în antologiile Cenacului literar „Panait Istrati” din Petroşani. Åži, în fine, apare cutremurul psihic. Moartea mamei. Explozia complexului matern, cu substanţă şi sfâşieri de sine. Cu noapte şi solitudine. „După ce a murit maică-mea – îmi spune în interviu –, abisul acesta a atins proporţii uriaşe. Două tentative de sinucidere au încununat starea aceasta de fapt, după care minimul de raţiune a învins. Sau a lăsat această impresie. Sub un cer tern şi fără nicio perspectivă înotam într-o mare de singurătate.” (op.cit., pp. 250-251). Mai crede că a fost salvat, moral cel puţin, de două premii obţinute la Festivalurile de umor de la Vaslui şi Focşani. Însă salvarea, cu certitudine, i-a venit când a început să privească înlăuntru şi să se înfioreze de hăul forfotitor al prăpastiei, al sfâşierii cu părţile şiroind de sânge. Åži a trebuit să consemneze, să scrie poezie, chiar dacă era tot în orizontul subiectiv al percepţiei, dar era subiectivitatea ridicată din apele sinelui, nu din întinderile inconsistente, în continuă măcinare, ale lumii exterioare. Scrie cicluri după cicluri de poeme, volume după volume de poezii. Se apără, chiar de sine, de chipul din umbră, de străinul care îl urmăreşte, îl înspământă şi nu-i lasă clipe de linişte, de odihnă. Casa, locuinţa – şi ele îi sunt ocupate de acesta. (Imaginea Umbrei este bine determinată în psihanaliză de Jung.) Îi apare imaginea simbolică a călătoriei, a trenului spre moarte. Un volum de versuri se numeşte, iarăşi simbolic, Pachetul de ţigări, se fumează câte o ţigară pentru fiecare vârstă a omului, sub semnul scrumului, fumului şi deşertăciunii. Din mulţimea de volume a reuşit târziu să aleagă, la solicitarea mea, pe unele şi să mi le dea spre publicare. Au apărut în ordine: Noapte cu mesteceni albi, poeme (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 1996); Violet, versuri (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 1997); Blestemul zânei, teatru (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2003), ilustraţia copertei, pictură proprie, Izvorul bucuriei; Åži dacă mâine va veni, versuri (Ed. Sitech, Craiova, 2004), coperta, pictură proprie, Entuziasm; Opriţi lumea, vreau să cobor! proză scurtă (Ed. Sitech, Craiova, 2004), asemenea, lucrarea Nebuloasă; Ca nişte spânzurători, amintirile, versuri (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2004), la fel, Lagună; Stelele văzute de sus (Ed. Sitech, Craiova, 2005), la fel, Răspântie. 

a) Noapte cu mesteceni albi este volumul nopţii sufletului. Al stărilor de veghe prelungită, unde evenimentele iau proporţii nebănuite, uneori înspăimântătoare, de care nu poţi să scapi, unde viaţa s-a redus la o noapte, iar clipa poate să ţină o veşnicie. Pentru un luminiş sugestiv, de consonanţă, se cuvin câteva determinante referitoare la filmul lui Andrzej Wajda, Pădurea de mesteceni, o poveste de dragoste şi moarte, în care simbolistica pădurii de mesteceni strânge contrastele: viaţă-moarte, thanatos-eros. Filmul l-a impresionat pe Mircea, efluviile iubirii amestecate cu umbrele morţii i-au încărcat subiectivitatea, adevărata rezervaţie a eului. El nu era un cinefil, dar despre acest film mi-a vorbit la multi ani dupa ce-l văzuse. Subtilul film psihologic, ce pornea de la o povestire a lui J. Iwaskiewicz, a fost realizat în 1970, premiat cu medalie de aur pentru regie şi pentru actorul Daniel Olbrychski la Festivalul Internaţional al Filmului de la Moscova 1971, şi Premiul F1PRESCI la Festivalul Internaţional al Filmului, Milano, în acelaşi an, şi a rulat pe ecranele noastre, destul de repede, încântând tineretul cu nuanţele şi trăirile intimiste, iar pe maturi, cu reflecţiile ideologice. O esenţializare la maximum: doi fraţi, cel mare rămas acasă, Boleslaw, pădurar şi tatăl unei fetiţe, Ola, pe care o tiranizează, suferind nevrotic în urma dispariţiei premature a soţiei sale, îngropată în această pădure de mesteceni, şi celălalt plecat prin lume, ca un fiu rătăcitor, Stanislaw, şi care se reîntoarce bolnav de tuberculoză. Unul dispreţuieşte viaţa, ca lipsită de sens, celălalt o preţuieşte, ştiindu-se sub mâna imanentă a morţii. Două feţe ale sfâşierii, două înţelesuri ale tragicului. Åži o poveste de dragoste, dintre fratele bolnav şi Malina, tânără şi sănătoasă care-l revigorează pe clina abruptă a morţii. Iar în fundal, pădurea de mesteceni, loc al morţii şi altar al vieţii. Simbol al frăgezimii şi renaşterii. (Cândva în tren, cineva mi-a spus că s-a vindecat de tuberculoză bând ceai din sevă de mesteacăn, obţinută prin introducerea unei ţevi subţiri de trestie într-un orificiu făcut în tulpina pomului, la capătul căreia se pune un vas în care se strânge aceasta. Seva – lacrimă sau chihlimbar de viaţă! Din suferinţa pomului se însănătoşeşte omul.) Pădurea de mesteceni a lui Wajda sta bine ascunsă înlăuntrul lui Mircea Andraş şi din când în când dă semne că există. Ei i s-au alăturat şi singuraticii mesteceni din pădurile munţilor ce înconjoară Valea Jilui. Plăpând ca o ştergere de vis, şi cu nefireasca sa coajă albă, mesteacănul este cel mai singur pom dintr-o pădure, aidoma omului îngândurat dintr-o mulţime. Îi atingi acestuia umărul, atingi omenirea, dar nu pe el. În ultimul timp, astfel se întâmpla şi cu Mircea Andraş pe stradă: nu ştiai dacă atingi umărul acela mai ridicat sau pe omul retras în penumbrele lumii. La fel l-a perceput şi Ion Hirghiduş: „I-am atins de fiecare dată umărul drept sau stâng, după cum era de înclinat, şi miracolul s-a petrecut de fiecare dată. Apele şlefuite de Spinoza s-au luminat şi a apărut omul înotând spre mine din marea lui. Cuvintele erau doar martorii acestor întâlniri pentru că însoţeau sentimentul unei regăsiri”. (In memoriam Mircea Andraş Încremenirea orelor pentru sângele celui plecat, zvj, 3 dec. 2010). Revenind compartativ la film, Mircea Andraş preia când din privirea lui Boleslaw, când din cea a lui Stanislaw, însă cu schimbări şi alte accente. În propria sa pădure de mesteceni, sau noapte, este îngropată mama sa (şi nu soţia), iar iubita (nu este reală) este o nălucă, vizibilă şi iluzorie, continuu retrasă într-un viitor intangibil. Cu acest volum de debut se vede sfâşierea şi cazna fiinţei omeneşti de a-i supravieţui. De vindecare, nici vorbă. Mircea Andraş este un caz. Pentru el spaţiul şi timpul se strâng la dimensiunea unei nopţi, iar noaptea tinde să-i cuprindă întreaga fiinţă şi lume. Le fragmentează şi determină pe ore, ca în cartea egipteană Amduat, Itinerarul sufletului în ţinuturile tainice, însă fără consonanţă cu marea absorbţie a nopţii şi morţii în primenirea zorilor şi vieţii; împarte orele pe minute, fiecare din cele 52 de poeme, purtând titlul momentului „rostirii”. Se consemnează ca fragmente ale unui întins poem, ale unei rostiri continue, eliberatoare, sau de menţinere a vieţii în condiţii improprii. Melancolie, tristeţe, suspin – curg pe întregul peisaj scufundat în subiectivitate. Prin umbrele nopţii se văd doar petele albe ale mestecenilor, fragede şi îngheţate amintiri, şi conturul chipului iubitei, ce coboară din trenul în care se află poetul, nearătându-şi faţa, neridicându-şi privirea nici măcar spre lună. Dacă ne imaginăm o elipsă cu două focare, astfel răsucită încât un focar să prindă realul, iar celălalt imaginarul, am avea de o parte complexul matern, de cealaltă parte, funcţia compensatoare; de o parte sfâşierea nevindecabilă, de cealală solicitările poematicului, ca proiecţie în visare. În realitate, este depăşită această simplificare: Mircea Andraş priveşte în sine, retrăgându-se din cotidian prin pierderea în cotidian, şi avansează în poematic (ca după o gură de oxigen), făcând din acesta un mod de fiinţare poetică şi un fel de a supravieţui ca om. La început a dorit să fie poet, acum sfâşierea nu-l mai slăbeşte de a deveni poet. În acest spaţiu al nopţii sufletului, poetul atinge cu degetele umbre şi figuri greu de perceput, de obicei, desemnate prin negaţie şi absenţă. „Focarul” al doilea i le propune şi i le retrage. Rămânând doar la acest volum, să consemnăm ne-fiinţele unor cuvinte: „neîntâlnirile mi-au dus dorul / obidit de brumă cu neîmplinirile la zi”; „nerăspunsurile devorează-le până îţi sfâşie / îndoiala bucăţi din tine / nerostitele cuvinte făţi-le părtaşe”; „apele jinduind săruturi neadormite trec / neînceputul soarbe urmele paşilor”; „un plâns sub care trecem neudaţi”; „doare-n lumină neluminarea gândurilor”; „minutul nenăscut”; „nespulberate zăpezile depărtării”; „focurile neduse până la capăt”; „s-a scurs din bocet partea nevăzută a cântecului”; „fântâni neadormite”; „dintr-o zi nepereche”; „coşmaruri neanunţate”; „noaptea netrăită”; „cei neîntorşi de acum pământul / să-i vegheze”; „nesperate meniri – pământeană absenţă”; „plimbări neplimbate” – cu explicaţia ca atare: „frământăm promisiuni cu o caldă zădărnicie”, şi împlinirea erotică în proiecţie, în ardere de sine: „nedezlegată de dragoste rămâi până la prima sărbătoare / mai lasă-mi un sărut să-mi dea roată şi nu / ucide clipa doar dă-i foc luminii să ardă” (Ora – 0:12, p. 26). Sub „greutatea imaterialului” se petrece „cina de despărţire”. Într-o parte, poetul sub „neştiutoare osândă”, plătind „în nopţi fără lună”, aşteptând-o „sub un clopot de ceară”, ca substitut al ei „cu miros de fecioară” (Ora – 0:44, p. 30) – în cealaltă, iubita imaginarul său erotic, centrat pe idealitatea animus-ului: „câte basme ai legănat iubito / până ai ajuns să săruţi picioarele soarelui / fiecare cuvânt ochiul tău îl face floare / sau stea sau început de drum” (Ora – 20:52, p. 11); într-o parte, poetul rămas „numai cu partea înnoptată din tine”, „folosind drept gaj conturul meu în lut”, unde „mesteceni tineri picotesc lângă foc” –  în cealaltă, „crizantemele se învârt după soare şi / iau forma albului tău” (Ora – 21:00, p. 12), „paşii tăi / o rază torcând în fuiorul amiezii / curate şi albe părţile tale nevăzute” (Ora – 0:12, p. 26). Această despărţire, conştientizată, se răstoarnă în sine, greu de comunicat („Martor cu limba tăiată în ploile oglinzii / lumină închipuită – lumină neîmplinită”), cu umbra în spate: „va trebui totuşi să vă iubesc pe toţi / sătul de străinul din mine” (Ora – 4:05, s.n.). Despărţirea este dată de la început şi începuturi: este marcată de la elementele şi fenomenele fizice până la cele din proiecţii şi visări, din imaginar şi fundamental: „ne desparte doar un geam / şi amprentele de pe el”; „e ora când între noi / bariere de linişti se lasă”; când ea apare „ca o pagină lipsă dintr-o carte”, când poetul spune „carapacea ta o găsesc peste tot”, şi, în ultimul poem, ar dori să-i aducă „sugrumarea de piatră – sugrumarea de fum” (Ora – 4:45, p. 57). Se închide acoloada cărţii, acest vers din final „rimând” cu cel cu care se deschide: „Åži piatră pe piatră şi suflet pe suflet / nimeni nu iartă pe nimeni”. (Ora – 20:00, p. 5). Ar părea că este vorba despre intimitate şi peisaje accidentat erotice. Nimic din acestea, sau şi acestea ca o iluzie vizuală. În substratul acestora se află un complex. De ce iubita s-a retras şi se prezervă într-un spaţiu ireal şi timp alunecat în viitor? Åži de ce năvăleşte în sinele poetului prezenţa străinului? Alergarea spre iubită şi imposibilitatea ajungerii la aceasta sunt generate de ruptura lăuntrică şi consistă în complexul matern al fiului. Mircea Andraş se înscrie şi avansează, după putinţă şi dăruire de sus, pe această cale, cu mama îngropată în sine, cu străinul ca umbră în spate şi cu iubita în faţă ca iluzie. Descurcă-te, dacă poţi!  (va urma)

 

 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.