Erau trei fraţi (atenţie, nu e o poveste cu „ a fost odată”). Cel mai mare se numea Adrian şi părea rupt din soare, al doilea Dorel şi îi umbla mintea ca în romanele S.F. iar al treilea Marius, atletic şi tot numai fibră. (Acţiunea s-a petrecut aici în Vale, cu personajele noastre, autoh­tone. Desigur numele sunt fictive dar viaţa lor a fost cât se poate de reală. Pentru că viaţa bate toate filmele.) Cel mai mare ajunsese maistru miner, undeva în vestul Văii şi ca să fie un om aşezat, la locul lui, s-a însurat cu cea mai frumoasă fată din acel oraş, Mirela. Căsnicia lor a fost divină, până când hazardul şi-a spus cuvântul şi l-a trecut pe Adrian în lumea umbrelor. N-a fost greu. Mina atât aştepta. Åži ea n-avea conştiinţă şi i se fâlfâia de vieţile celor care o vizitau, în căutarea luminii. A fost o înmormântare magnifică, atât partidul cât şi sindicatul, contribuind la ducerea spre final a acestei acţiuni. Fanfara i-a cântat melodia lui preferată şi Mirela a leşinat de vreo câteva ori. Pomana care a urmat a fost devastatoare  iar un trimis al ministerului i-a adus o medalie. Dar pentru el nu mai conta. Murise în cele mai frumoase clipe ale vieţii sale. Dar nu asta era durerea cea mai mare ci faptul că nu apucase să-şi vadă născut copilul lui, fie băiat, fie fată, şi că acesta, sau aceasta, nu-şi va cunoaşte niciodată tatăl. Åži atunci când duda a sunat pentru ultima oară, lung, şuierător de trist, o lacrimă stingheră i-a scăpat, de dincolo de moarte. A fost momentul când Mirela a leşinat a treia oară şi când maică-sa a făcut ultimul infarct. Apoi totul a trecut pe planul doi. Uitarea, bat-o s-o bată, lucrea­ză atât de bine. După trei luni Mirela a născut un băiat, care s-a dovedit a fi ulterior, copia fidelă a lui taică-său.  Din care cauză i-au pus şi numele lui. Adrian. Când acesta a avut un an, fratele mai mijlociu, după un consiliu de familie, a hotărât (şi pentru binele proaspătului junior), să se căsătorească cu Mirela, lucru rău blamat de toţi cei din jur. Nu-i vorbă, Dorel o iubea de când aceasta intrase în familie şi nu îi era prea greu să facă acest gest. Până la urmă şi Mirela s-a obişnuit cu această schimbare de scenariu şi s-a resemnat într-un fel. Dorel era un tip atent, discret şi o iubea la fel ca şi fratele său. Cel mic începuse să crească şi îi spunea deja „tata” ceea ce pe el îl umplea de o mândrie nedisimulată. Åži o mulţumire peste poate. Dorel terminase institutul şi lucra la o mină (de astă dată) din  estul Văii. Câştiga bine. Era şef la producţie şi visa tot mai sus. Îşi cumpărase maşină. Dacia. Că altceva nu găseai la timpurile alea şi mergea cu ea la serviciul, pentru că autobuzele erau pline cu vârf şi pentru că vroia să se dea mare fiindcă, pe bune, nu mai aveau maşină decât încă trei din întreprindere: directorul, secretarul de partid şi preşedintele de sindicat. Ultimul doar o rablă de trabant. În ziua aceea născuse Mirela. Un băiat. De data asta al lui. Nu l-au lăsat să îl vadă. Doctorul nu a fost de acord. Din păcate. A băut de bucurie cu ortacii, două lăzi de bere. La o cârciumă de cartier. Ortacii i-au urat câte-n luna şi stele. Åži chiar încă ceva pe deasupra. Era în al nouălea cer. Poate chiar trecuse dincolo. În această stare euforică s-a urcat la volan să meargă la muncă. Ceilalţi au încercat să-l oprească dar n-au reuşit. A ţâşnit din parcare şi dus a fost. Nu şi-a amintit cum a ajuns la mină. Dar a ajuns. Aici, directorul nu i-a permis să intre în subteran şi i-a dat un liber de la el. Åži i-a luat şi cheile de la maşină. Dorel s-a făcut foc şi pară, a forţat portiera, a forţat mecanismul de pornire şi a purces pe drumul de întoarcere. Nu a mers mult. La prima curbă a pierdut controlul maşinii, a retezat un stâlp de beton şi s-a dat peste cap. Miliţia a venit doar să constate decesul, restul cercetărilor fiind oprite din start. Nu se vroia păstrarea imaginii acestuia. Intrarea lui în nemurire trebuia să fie pură şi indistructibilă. Aşa hotărâseră cei de sus. Åži chiar şi mortul trebuia să se conformeze. Mirela n-a mai avut pu­tere să leşine. Dar a hotărât să se sinucidă. Preotul local i-a explicat deşertă­ciunea acestei ideii. Åži a reuşit să o convingă (cel puţin) că cei doi copii aveau neapărată nevoie de o mamă şi că una înlocuitoare nu însemna nimic pentru ei. Pe acela micu l-au botezat tot cu numele lui taică-său, Dorel, cu care (ca şi în celălalt caz) semăna perfect. Juniorul (se pare) nu avea nimic împotrivă pentru că atunci când a fost scufundat în cristelniţă se prăpădea de râs. Cu toate necazurile, Mirela rămăsese tot frumoasă şi chiar mai tânără decât îi exprima vârsta. Ce era în sufletul ei, însă, nu se vedea în afară. Marius, cel mai mic dintre fraţi o iubise de pe vremea celor doi dinaintea lor. Åži o iubea în conti­nuare. Cu aceeaşi pasiune. Åži fami­lia a hotărât. Pentru că atât Mirela cât şi copiii să rămână în familie, Marius va trebui să se sacrifice. Bine, acesta este un fel de a spune pentru că el o făcea din toată inima. Între timp ajunsese director. Un director imparţial şi în deplin acord cu mersul politicii. Nunta s-a făcut „pe şest”, într-un cadru restrâns, fiind totuşi prezentate toate somităţile oraşului, strânse în păr. Mirela a început din nou să trăiască şi se părea că destinul îi oferise o a treia şansă, pe care nu vroia s-o rateze. De ziua ei, Marius i-a luat o maşină. Nu era cine ştie ce. Doar un „oltcit”, dar era totuşi ceva nou. Avea de toate. Într-un moment în care ceilalţi n-aveau mare lucru. Era o cineva. Dar trecutul nu-i dădea voie să se bucure. Era sigură că destinul o aştepta la orice colţ ca, în orice moment să-i dea în cap cu realitatea. Åži aceasta nu întârzie să apară. Născuse, între timp un băiat de toată frumuseţea, la care taică-său ţinuse neapărat să-l îndatoreze cu numele lui şi se străduia să-i imprime toată dragostea ei, de care avea nevoie. Un telefon zbârnăi tendenţios. Îi era teamă să răspundă. Ceva îi spunea că la capătul celălalt era moartea. Åži aşa a fost. A fost anunţată că soţul suferise un infarct şi că trecuse dincolo. Bineînţeles, încearcă ei să o liniştească nu suferise aproape deloc. Ca şi cum aceasta ar fi contat atât de mult. Mirela a făcut o depresie puternică şi a absentat chiar şi al înmormântare. A fost internată într-un sanatoriu unde a ieşit după câţiva ani. A fost externată într-o toamnă frumoasă şi trecută ca şi EA. La ieşire o aşteptau trei băieţi. Adrian, Dorel şi Marius. Primul era deosebit de frumos, al doilea nemaipomenit de inteligent iar al treilea incredibil de atletic. Åži a vărsat o lacrimă. Cei trei fraţi nu muriseră. Mergeau mai departe, aproape identici, prin copiii lor.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.