Îşi pune în mişcare spiritul de observaţie, fenomenul încearcă să-l treacă într-o desfăşurare analitică, obiectivă. Dar surprizele sunt halucinante. “În mijlocul curţii II, nu-mi vine să cred ochilor: este acel baroc Sfântul Gheorghe călare ucigând duios, ca în joacă, un balaur deloc fioros. Exact această statuie era aşezată de unguri încă, în faţa Bibliotecii Universităţii din Cluj. Treceam zilnic pe lângă ea. Blaga i-a dedicat o poezie.” Descrie mutarea acesteia şi înlocuirea cu bustul lui Blaga; conchide că de acest Sfânt Gheorghe i se leagă o “tragică vârstă a spiritului”. Totuşi, “ameţesc – îi mărturiseşte lui Sergiu – îmi vine să respir adânc, îmi apăs osul ce-mi adună coastele”. Intră în Catedrala Sfântul Vitus.

Bătrâna catedrală gotică strângere laolaltă eforturi omeneşti creatoare de-a lungul a sute de ani şi, ca aşezare, străjuieşte centrul Europei. Sub zidurile ei a fost cândva o rotondă romanică, ridicată de Wenceslaus I, ducele Boemiei, în anul 925. Construcţia se înălţă pe mormântul Sfântului Vaclav, patronul Boemiei, pe dealul unde se găsea şi altarul vechiului zeu slav, al fertilităţii, Svatovit, nume creştinat – Vitus. În forma actuală, a fost începută de regele Jan Jindrich, în 1334, şi finalizată abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Este o impresionantă construcţie a geniului uman trecut prin mai multe generaţii, care centrează, putem zice, spaţiul european, şi organizează sufletele sub semnul absolutului.

Cultural, Ion D. Sîrbu se află însoţit, în primul rând, de Lucian Blaga (de-ar fi să amintim definirea goticului şi sofianicului din Filosofia culturii, 1935-1937) şi Mircea Eliade (cu Sacrul şi profanul său, 1964), dar şi de cheia de aur a lui C. G. Jung de a deschide grelele porţi ale psihismului abisal, netulburat de secole. Intrarea în catedrală este ca şi cum s-ar petrece o întoarcere spre origine, aude cuvintele din pruncia sa, “Moja mila maminko”, este pe o arcă a sufletului, cum este definită biserica, îşi aminteşte de Arca Bunei Speranţe şi de clopotul ei de alarmă, tras de moarte. Priveşte într-un album şi vede Orologiul primăriei. Într-o parte, sacrul cu eternitate şi absolutul său, în cealaltă, profanul cu efemeritatea şi acel “memento-mori”. Experienţa religioasă a sa confirmă şi modalităţile de împlinire ale acesteia descrise de Rudolf Otto, în celebra carte Sacrul (1917). Priveşte “cerimea”, “albastra, încremenita înălţime a nervurilor de piatră” şi ameţeşte. “Vitraliile vibrează – îi scrie lui Sergiu Al-George – nu disting figurile, totul mi se pare un joc de culori pe un luciu de apă tremurând…“. Realizează sacrul, cu spaţiul fără de spaţiu, timpul fără de timp, clipa sacră, schimbarea de sine – “parcă eram altcineva” (s.n.). Cităm in extensio: “Într-o clipă m-am gândit la “sacrul” lui Eliade, şi am realizat sacrul. Nu vreau să comit o impietate spunându-ţi acum, ce am simţit acolo şi atunci. Eu cred că şi clipa mea a fost sacră, ca şi întoarcerea sufletească ce s-a întâmplat. Prin picioare mi-a trecut un fior, mi-am simţit rădăcinile firelor din părul meu. Simultan mi-am văzut toţi morţii dragi, mi-am amintit cât de mult şi multe am scris, în ultima vreme, despre moarte. Parcă am şi tremurat puţin, apoi am început să mă rog: mamă, mamă bună, ajută-mă, nu mă părăsi!… Ca un copil nenorocit şi părăsit, am murmurat cele câteva cuvinte ce se rosteau în gând, dar nu asta era important, ci haloo-ul care se crease în jur, un fel de singurătate în spirală, o bucurie însă nesosită dar anunţată, nu mai vedeam statuile altarului, nici vitraliile, aveam ochii aburiţi deşi nu plângeam. Doar tremuram uşor… Ghidul vorbea, vorbea, reţin doar că altarul Sfântului Nepomuk conţine o tavă de argint pur (Doamne, doamne, cât poate compromite cifra pe D-zeu)… Am ieşit din catedrală. Parcă eram altcineva… am mers tăcut vreo sută de metri, controlându-mi lucid ameţeala, zvâcnetul în timpan, apăsarea de sub stern… La uşa muzeului m-am oprit. Calm, zâmbind, dar ferm, le-am spus celor doi însoţitori ai mei vă rog, chemaţi o maşină, duceţi-mă la spital!”. 

Ion D. Sîrbu descrie îngrijirea spitalicească, faptul că nu are un diagnostic definitiv, că de la date îngrijorătoare s-a trecut la normalitate, că “electrocardiograma s-a reparat” şi că doctorii au acceptat ca “luni 20 nov.” să iasă din spital. În fine, urmează concluzia, pe care nu poate s-o spună, comunicându-ne ceva, prin semne culturale, comparativ. “Ce am gândit, în pat, în aceste zile, nu pot să-ţi spun. Mi-am spus lucrurilor pe nume. Am fost senin, vesel; constat că sunt cu adevărat “un atlet al mizeriei” (Blaga) şi posed, după Nego şi Doinaş cetire, “cel mai autentic talent pentru nenoroc şi suferinţă”. S-a scris un Tod in Venedig, eu mi-am scris “mein Tod im Prag”. Nu vreau să anticipez, dar mă simt ca după o încercare biblică. (…) Sunt obosit! Vă sărut ca pe drumul Damascului” (s.n.).

Ce nu poate să spună Ion D. Sîrbu?

O spun cărţile de după. (Åži chiar ziua “întâmplării”, Sf. Gr. Palama.) În romanul Lupul şi Catedrala, personajului central, Ion Lupu, i se adaugă de către prieteni, în lumina sporită a tainei duhovniceşti, numele Ezechiel, care înseamnă “Dumnezeu întăreşte”. Dar pentru aceasta se cuvine deschisă o nouă poartă.

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.