Eu, Dan Constantin Barbu, am văzut lumina zilei în Petroşani, anul 1991. Când m-am născut, nici eu, nici părinţii mei nu ştiam că voi ajunge să studiez fotografia în Anglia. În perioada gimnaziului am învăţat la Şcoala Generala „I.D. Sîrbu” în Petrila, unde am învăţat sub îndrumarea doamnei Cercel, cum să scriu şi cum să citesc. Când mă gândesc la perioada când învăţam la şcoala generala, îmi amintesc cum alături de un grup mic de colegi, mergeam în pauze să cumpărăm pâine caldă de la brutăria de lângă şcoală şi cum, după ce mâncam pe săturate, ne băteam cu resturile de pâine.  

 

Primul Canon, primii fotografi

Primul meu contact cu un aparat foto şi cu fotografia a fost în timpul unui festival al domnului Barbu, ţinut la „Casa Albă” (locuinţa lui), unde l-am văzut pe vărul meu, Mihai Barbu, făcând poze la cei care au venit la festival. Pe vremea aceea nu înţelegeam cum se putea ca imaginea să apară direct pe un ecran aflat în spatele aparatului, având în vedere că eu ştiam că fotografia se face doar pe film. La puţin timp după această întâmplare, eram la mătuşa mea acasă alături de vărul meu şi de un grup de fotografi, când l-am rugat frumos să îmi explice cum face poze. El m-a trimis să vorbesc cu Bogdan Croitoru, care a stat cu mine în bucătărie şi a încercat să îmi explice că, după ce înveţi să foloseşti aparatul şi cele 3 principii de bază ale fotografiei (timp de expunere, ISO, diafragma), totul vine de la sine. După încă ceva timp petrecut alături de vărul meu în vacanţe la Bucureşti sau la Petrila, mi-am făcut curaj să îl rog pe tatăl meu să îmi împrumute şi mie aparatul lui să fac poze. Primul aparat pe care am pus mâna a fost un Canon 20D, cu care mă mândream de fiecare dată când aveam ocazia. În timpul liceului am avut doi colegi care erau şi ei pasionaţi de fotografie. Alături de ei am organizat un concurs amical, încercând să vedem cine face cel mai frumos portret al colegelor noastre. Alături de ei am fost pe deal, pe Brădet, unde pot spune că am făcut primele poze serioase. Nu mai ţin minte exact cine a câştigat concursul, dar ce pot spune cu siguranţă este că nu am fost eu.

 

Încercări, încercări…

După terminarea liceului am încercat să intru la Facultatea de Medicină la Timişoara, dar am picat examenul de admitere şi m-am decis să fac facultatea la Petroşani. După jumătate de an m-am decis să mă duc în anul următor să fac facultatea la Bucureşti. Cel care m-a influenţat cel mai mult să plec din Valea Jiului şi să studiez în Anglia a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Viorel Pascu. Viorel mi-a fost coleg de liceu 4 ani. Alături de el şi de încă câţiva prieteni mi-am petrecut cea mai frumoasă şi distractivă parte a liceului. El a plecat în Anglia cu un an înaintea mea şi insista, de fiecare dată când vorbeam cu el, să plec şi eu, că vorbesc engleza foarte bine şi că nu are rost să fac facultatea în Valea Jiului, pentru că nu aş avea nici un viitor. După ce m-am decis să plec în Anglia, Viorel mi-a zis că, dacă tot am pasiunea pentru fotografie, măcar să urmez un curs de fotografie. După ce m-am interesat care facultăţi au secţii de fotografie, am susţinut câte un examen de limba engleză la Bucureşti la Agenţia „Study Abroad Advising Center Romania”.  Am trecut fiecare examen cu notă foarte mare, dar, din păcate, nu mai erau locuri. Ţinând legătura cu facultăţile, am fost sfătuit să mă înscriu la alt profil, în speranţa că se va elibera un loc şi că voi putea să mă transfer.  M-am înscris la cursul de Business Management şi de Multimedia Design la “Canterbury Christ Church University”. 

 

Spre Anglia

Am plecat pe 8 septembrie 2011, dimineaţa, din Bucureşti, unde părinţii mei, vărul meu şi prietena lui mi-au urat toate cele bune. A trebuit să plec pe 8 septembrie, pentru că, înainte de a începe cursurile, la orice facultate din Anglia se organizează o săptămână de introducere. Timp în care studenţii internaţionali sunt ajutaţi să se acomodeze şi să se familiarizeze cu campusul şi cu facilităţile acestuia. După un zbor de 3 ore, am ajuns pe aeroportul Luton din Anglia. Aici am fost aşteptat de un prieten de familie, care s-a oferit să mă ducă de la aeroport până la noua mea casă. Odată ajuns, am intrat pe internet şi am comunicat cu părinţii. I-am asigurat că sunt bine şi că mă voi duce să mănânc.

 

Căutarea labirintică a campusului

După ce am despachetat, m-am decis să mă duc să caut campusul, ca să văd unde va trebui să studiez următorii 3 ani. După o oră de plimbat, “am reuşit” să mă rătăcesc, deoarece fiecare dintre oamenii pe care îi întrebam cum să ajung în campus mă trimitea pe alt drum, care avea alte străduţe, pe care eu, inevitabil, mă pierdeam. După 3 ore de rătăcit, am ajuns într-un final în campus. Când am ajuns, facultatea era închisă. Nu am putut să văd decât exteriorul ei, dar plimbarea m-a ajutat să îmi planific traseul până la facultate şi înapoi. Ca primă impresie reţin că oamenii m-au făcut să mă simt ca unul de-al lor. Nu m-au tratat ca pe un străin şi m-au ajutat pe cât au putut. Plimbându-mă, m-am minunat cât de curat este tot: trotuarul, şoseaua, curţile oamenilor, foarte rar vedeam un ambalaj sau un muc de ţigară aruncate pe jos. 

 

La cafeneaua facultăţii

Facultatea „Canterbury Christ Church University” este împărţită în două campusuri, unul în Canterbury şi altul în Broadstairs. Eu sunt plasat la cel din Broadstairs, unde sunt următoarele secţii: fotografie, multimedia design, poliţie, muzică şi business. Campusul este situat lângă un complex imens de magazine, care are 3 supermarketuri de mărimea unui magazin Metro de la noi, în care îţi ia cel puţin 10 minute ca să mergi dintr-un capăt în celalalt printre raioane. Campusul din Broadstairs este împărţit în 3 clădiri mari, una având la parter o mini cantină şi o cafenea. Aici în pauzele dintre cursuri studenţii stau la bârfe, discutând despre cursuri alături de profesori. De cele mai multe ori când trebuie să găsesc un profesor în campus îl caut ori în birou, ori la cafenea.  Profesorii sunt extrem de abordabili şi se bucură tot timpul când un student apelează la ei cu o nelămurire sau cu o problemă. Îşi dau interesul şi, de obicei, pot fi contactaţi la orice oră.  Dacă nu pot fi contactaţi la facultate, discuţiile pot avea loc pe mail, iar profesorii răspund foarte prompt, răspunsurile lor fiind de cele mai multe ori foarte lungi şi pline de informaţii.  

 

Spaimele dinaintea acomodării

Când am plecat în Anglia am avut o spaimă, deoarece nu ştiam cum arată camera în care voi locui şi nu ştiam cât de departe este de facultate şi, mai ales, nu cunoşteam persoanele cu care urma să locuiesc, sau ca să folosesc un termen la modă în politica românească, să coabitez. Cazarea am obţinut-o cu ajutorul unor websiteuri care se ocupă cu cazarea pentru studenţii internaţionali, cu proprietarii acestora vorbind la telefon. Ca oriunde în Anglia, atunci când vrei să închiriezi o cameră sau o casă, trebuie să dai garanţie o sumă de bani, care acţionează ca o plasă de siguranţă, în caz că se întâmplă ceva şi ca măsură de precauţie, că vei veni să locuieşti în casa sau camera respectivă. 

Greutăţile pe care le-am întâmpinat cât am studiat în Anglia nu au fost legate de limbă. Din contră, limba engleză reprezenta punctul meu forte. În anul I cel mai greu mi-a fost să stau departe de familie şi de casă. După ce am stat acasă atâţia ani, mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu ideea că sunt singur şi că orice problema am, trebuie să o rezolv singur, fără ajutorul nimănui. A durat ceva până m-am obişnuit să mă duc să caut oferte la fiecare magazin pentru mâncare sau pentru haine, pentru că la fel ca în orice ţară, ca student, nu prea poţi să îţi permiţi orice vrei. 

 

Casa în care locuiesc

În anul II însă mi-a fost mult mai uşor, deoarece deja ştiam ce trebuie să fac ca să obţin cazare şi cunoşteam deja, în mare parte, oraşul în care este facultatea şi chiar şi oraşele învecinate. În casa în care locuiesc acum mai stau încă două persoane, proprietarul şi o doctoriţă. Proprietarul, Tom, este un profesor de design la o şcoală generală din Broadstairs, joacă rugby şi în timpul liber organizează excursii cu studenţii săi. Doctoriţa, Claire, lucrează la Spitalul de Urgenţă QEQM (Queen Elizabeth The Queen Mother Hospital) din Broadstairs.  

Camera mea este o cameră modestă, destul de mică, cu un pat, un dulap şi un birou. Din păcate, fiind un pat de două persoane, acesta ocupă majoritatea spaţiului camerei. Când am ajuns prima dată, proprietarul Tom mi-a spus că nu mi-a pus birou în cameră, deoarece ei toţi lucrează în living room şi credea că voi lucra şi eu jos cu ei. Dar eu am refuzat politicos, spunând că eu am un calculator destul de zgomotos şi aş vrea să lucrez în cameră în linişte, pentru că se întâmplă câteodată să lucrez şi noaptea şi nu vreau să îi deranjez sau să îi trezesc. La nici o săptămână după ce am ajuns, Tom mi-a făcut singur un birou şi mi l-a pus pe perete, fără să îmi ceară niciun ban pentru noul mobilier. Întrucât nu aveam prea mult loc la el, a trebuit să mai facem împreună nişte modificări în cameră, ca să am mai mult spaţiu şi să pot lucra liniştit.

 

O zi din viaţa mea în Anglia

Cu excepţia zilelor când trebuie să merg la cursuri, nu sunt o persoană matinală. La facultate, trebuie să mă duc doar luni, marţi şi vineri. Luni, de la ora 09:00 până la ora 15:00, marţi de la ora 13:00 până la ora 19:00, iar vineri de la ora 9:00 până la ora 17:00. De exemplu, dacă e luni, mă trezesc la ora 07:00, fac un duş, mănânc cereale cu lapte şi pâine prăjită cu gem şi plec spre facultate la ora 8:40. Îmi permit să plec aşa târziu, deoarece acum stau la 10 metri de facultate, pe când anul trecut locuiam la vreo 20 de km dus-întors de facultate şi trebuia să plec cu cel puţin o oră înainte. Acolo în funcţie de ce cursuri am, ori lucrez în studioul fotografic ori particip la curs. 

Între pauzele dintre cursuri obişnuiesc să mă duc la cafeneaua facultăţii, unde stau de vorba cu colegii sau vorbesc cu profesorii despre proiectele pe care le fac sau pe care urmează să le fac. După ce ies de la facultate, mă duc la Tesco, unul dintre supermarketurile din apropiere şi îmi cumpăr de regulă un energizant sau ceva dulce. Mă întorc acasă pe la ora 18:00. Îmi fac ceva de mâncare, mănânc şi, de obicei, pe la ora 19:00 sunt deja la calculator sau la laptop şi lucrez pentru facultate. Pe la ora 22:00 cobor în living room şi stau cu Tom şi cu Claire la o bârfă nocturnă sau la un film. Mă întorc în camera mea pe la ora 00:00 şi continui să lucrez sau, dacă sunt prea obosit, adorm.

 

Când timpul nu înseamnă bani

De regulă, în timpul liber mă joc pe calculator, studiez fotografiile făcute de fotografi pe care eu îi admir sau citesc cărţi despre fotografie.

În unele zile prefer să mă plimb, cu aparatul în ghiozdan, căutând un nou subiect pentru proiectele pe care trebuie să le fac la facultate, sau, pur şi simplu, să mă plimb pentru a mă relaxa. De când sunt în Anglia, am vizitat Londra de 6 ori, de 4 ori cu colegii de la facultate, făcând poze şi organizând competiţii fotografice între noi şi de două ori am fost singur.   

 

O expoziţie studenţească 

Unul din cursurile mele din anul II avea ca temă organizarea şi susţinerea unei expoziţii, cu tot ceea ce înseamnă asta. Eu am făcut parte din grupa de „curatori” ai expoziţiei, iar grupa mea s-a ocupat de adunarea pozelor de la participanţi, selectarea lor, înrămarea şi fixarea lor pe pereţi.

În timpul expoziţiei, într-una din camerele clădirii pe care o aveam închiriată, alături de câţiva colegi, am amenajat un mic studio fotografic, unde am făcut fotografii cu colegii şi cu cei care au venit să vadă expoziţia. Ideea studioului creat era să surprindem vizitatorii în ipostaze haioase, costumându-i în diferite feluri, cu diferite măşti sau obiecte vestimentare.

Aceasta este, în linii mari, reportajul experienţei mele, a unui tânăr plecat din Petrila la studii în Anglia. Şi, dacă aveţi răbdare, vă voi povesti, peste un an, peripeţiile mele din anul III. Dar până atunci vă invit să-mi citiţi reportajele pe care le voi publica în această vară în ZVJ. 

Dan BARBU

• 
• 
• 
•