1. Anonimul veneţian. În anul 1966, Enrico Maria Salerno îi propune lui Giuseppe Berto să scrie scenariul filmului, care avea să se numească mai târziu, Anonimul veneţian; un film în tonuri sumbre, cu interpreţii Tony Musante şi Florinda Bolkan. Scenariul a trecut la baza dramei, care în 1984, în traducerea lui N. Al. Toscani, a ajuns şi la noi, pe scena Teatrului “Giuleşti”, prilejuind două spectacole: unul, grav şi echilibrat poetic, în regia lui Dinu Cernescu (cu Florin Zamfirescu şi Ileana Cernat), altul, tensionat prin violenţa exprimării, în regia lui Alexa Visarion (cu Corneliu Dumitraş şi Irina Mazanitis).
La 3 noiembrie 1985, Teatrul din Petroşani prezintă a treia versiune scenică, în adaptarea şi regia artistică a lui Cătălin Naum (colaborator); interpretarea: Patricia Grigoriu şi Claudiu Bleonţ, iar cadrul scenografic: Adrian Tatu; o echipă tânără care realizează, într-un realism frust şi o viziune artistică integrativă, un spectacol de puritate teatrală şi înalt relief estetic.
Giuseppe Berto a oferit o dramatică poveste de iubire, curbată pe un anume fond social, tensionată de dorinţa creaţiei; o încercare disperată a omului de a se defini prin actul creator, în pofida raporturilor sale cu “celălalt” (familia şi societatea), într-o lume, care mai de grabă îl anonimizează. (Concertul în re minor pentru oboi şi coarde, pe care îl realizează, în final, protagonistul, nu întâmplător poartă titlul Anonimul veneţian.) Zbaterea muzicianului anonim aminteşte de cuvintele lui Shakespeare, din Neguţătorul din Veneţia: “Cel ce n-are muzica în sine, cel pe care nu-l mişcă armonia suavă a tonurilor, e copt pentru trădare, furt şi perfidie…”. Indiferenţa socială faţă de artă l-a împins pe muzician în “marginalitatea” vieţii; soţia, inaptă pentru muzică, l-a părăsit, luându-i şi pe micuţul Giorgio, căsătorindu-se cu un ins din înalta societate, din Milano. El s-a opus divorţului de-a lungul a opt ani, dar, străbătând toate meandrele întunecate ale dramei şi marea numărătoare apropiindu-i-se necruţător de ultima cifră – datorită invadării creierului de neoplasm –, îşi cheamă soţia la o întrevedere. Ea se va gândi la condiţiile divorţului, el, însă, va păstra secretul necesităţii acestei reîntâlniri, până aproape de final. În prima parte a piesei consistă rememorarea afectivă a celor două destine în conjuncţie cu al Veneţiei; în cea de-a doua, drama finitudinii sale pare a fi surclasată: înregistrarea Concertului, care i se oferă soţiei, ca dar pentru Giorgio.
Regizorul Cătălin Naum a decupat şi a eliminat părţile de melodramă; cu ajutorul sugestivului cadru scenografic – un “debarcader” înghiţit treptat de apa noroioasă – realizat de tânărul debutant, Adrian Tatu – a obţinut un unitar spaţiu de joc, tensionând şi “vertebrând” exprimarea dramatică. Pe cei doi soţi despărţiţi, care, prin nestinsa, pătimaşa, vulcanica iubire, par nedespărţiţi, spectacolul îi prezintă, în final, ca despărţiţi, datorită structurilor sociale, altfel ierarhizate decât după merit şi valoare; nu este un lamento al unui om, ci al unei lumi obligate la condiţia “marginalităţii” existenţei. Conflictul, care părea ca fiind între cele două personaje, se relevă ca situat între lumea “marginalităţii” şi înalta societate. Accentul regizoral şi interpretativ cade pe dramatica situaţie socială, deconspirată odată cu conştientizarea finitudinii umane. Spectacolul exemplifică nu tragicul nedreptei finitudini umane (sub al cărei semn iminent se află personajul), ci al finitudinii sociale, al situaţiei omului când îi este obturat orizontul; nu moartea fizică şi individuală contează – chiar dacă ne oripilează şi ne înjoseşte –, ci moartea socială, care obligă omul să-şi abandoneze menirea sa, de fiinţă creatoare, care îl împiedică să-şi transfigureze necesitatea biologico-materială în libertatea spiritual-creatoare. Regizorul a luminat astfel conflictul prin determinantele unui context marcat de alienare. “Muzicianul” este deposedat la toate nivelele: de viaţa sa particulară (familie: soţie, copil), de actul său creator şi, fireşte, de obiectul acestuia, de creaţia propriu-zisă.
În versiunea spectaculară, Concertul nu mai rămâne ca mesaj fiului său; “muzicianul” fără identitate, aflat sub spectrul morţii sociale, nu l-a realizat, el dirijează o orchestră absentă, o muzică, însoţind, doar în imaginaţia sa, cutremurător, mâna fără baghetă, pe când apa sporeşte, transformând totul în noroi. El rămâne, spânzurat de un stâlp al debarcaderului, o pată albă sfredelitoare pentru indiferenţa socială. Totul este surclasat printr-un straniu şi neaşteptat surâs al celui singur în şi cu întunericul său. Cuvintelor soţiei, în “nevinovata” părăsire: “Veneţia moare, redevine noroi!” le răspund ale lui: “Asta o face să fie mai frumoasă!”, însoţite de un histrionic râs. Opţiunea finală, marcată de ironia regizorală, devine un semnal grav pentru condiţia umană. Ceea ce comunică el, în disperata ridicare pe catargul acestei “corăbii a nebunilor”, s-ar putea formula astfel: omul nu trebuie să piară!
Ea, în interpretarea Patriciei Grigoriu, se relevă ca personaj de “tranziţie” între cele două lumi; conflictul reflectându-se chiar în structura personajului, interpreta îl marchează printr-o evoluţie exactă. El, în interpretarea lui Claudiu Bleonţ, ordonează şi polarizează întregul câmp spectacular şi ideatic. Interpretul realizează o comunicare simpatetică şi, în acelaşi timp, reflexivă. O imprevizibilă manevră ironică îi asigură acestui personaj interpretul. Ironia spectacolului aminteşte, oarecum, de cea a lui Thomas Mann din ultima frază a celebrei sale nuvele (ce a prilejuit lui Visconti realizarea unui crepuscular film), Moartea la Veneţia, când “o lume zguduită şi plină de respect află vestea morţii” scriitorului von Aschenbach. În 1912, acesta mai avea un nume şi un von, aşezate ironic de autor.

2. Omul cu mârţoaga – “Și am să fac pe vizitiul în ceruri!” Ceva din prietenia lui G. Ciprian cu Urmuz – straniul scriitor al disoluţiei limbajului şi al sfidării sintaxei – se lasă a fi văzut în comedia Omul cu mârţoaga, piesă ciudată şi reprezentativă pentru dramaturgia noastră interbelică, şi nu numai. Creaţie de rezistenţă în cadrul operei scriitorului, ea este o dramă axiologică desfăşurată pe fundalul unei amare comedii. Dacă Urmuz a trăit drama “expresiei”, Ciprian ridică în scenă “criza valorilor” într-o lume cu tabla axiologică stâlcită şi cu chipul omului desfigurat.
Omul cu mârţoaga se constituie într-un limbaj teatral cu nuanţă expresionistă, determinată de problematica epocii şi de viziunea scriitorului asupra lumii, care nu putea să răspundă “traumelor” acesteia decât printr-un sfâşietor şi expresionist “ţipăt”, aidoma celui al lui Eduard Munch. Deci, pe linia teatrului expresionist, se face o reducţie caracterologică şi tipologic-axiologică: de o parte, valorile lumii cu “mârţoaga”, iar de cealaltă parte, cele ale lumii “în sacou”. Raporturile axiologice mistificate şi răsturnate de “camera obscură” a conştiinţei sunt, pe parcursul desfăşurării piesei, demistificate printr-o violenţă, în final, “tragere a măştilor de pe feţe”. Datorită acestei de-mascări s-a făcut o analogie cu teatrul pirandellian, trecându-se prea uşor peste o importantă deosebire. Într-o parte, problema este de natură axiologică, în cealaltă, de natură ontică.
Personajele Chirică şi Nichita sunt opuse axiologic: primul, cu o memorie fenomenală dar modest, statornic în sentimente, umil şi umilit, un biet arhivar, desconsiderat de toţi, fără “simţul realităţii”, faţă în faţă cu al doilea, care este o “coajă”, bazat pe principiul “eu, eu şi numai eu”. Arhivarul, cumpărând o mârţoagă, stârneşte ilaritate în această lume cu valorile răsturnate. Nichita, “fiara în sacou”, se comportă aidoma acestei lumi, luându-i şi soţia. Întreaga societate împinge prin batjocură pe bietul arhivar, care încearcă să aibă un ideal: credinţa că va câştiga cu Mârţoaga cursa de întreceri, într-o completă izolare în “cuibul de porumbei”. Dar vine clipa întrecerii, a pariului de jos, care este de fpt o proiecţie a pariului de sus! Mârţoaga ajunge în frunte şi obligă falsa ierarhie de valori să-şi privească faţa în “oglindă” şi dă consistenţă credinţei într-un ideal, luptei omului pentru a-l aduce în realitate. Câtă credinţă în ceva, atâta realitate de ceva. Mârţoaga devine proiecţia simbolică a unui ideal axiologic. Piesa se dimensionează moral. Chirică a văzut dincolo de “măşti”, de aparenţe, şi a silit pe cei din jur să vadă acea faţă a omului din spatele “măştii”. Imaginile trecute prin “camera obscură” trebuiesc răsturnate, spune el, pentru a se ajunge la conştiinţa ce bună a omului.
Despre G. Ciprian, acest “secretar al veşniciei”, ne-a lăsat un emoţionant text Ion D. Sîrbu, cu ocazia unei vizite făcute autorului spre a fi invitat la premiera Naţionalului din Craiova cu piesa Omul cu mârţoaga. Debutase ca actor aici, după 60 de ani era invitat la premiera piesei sale pe aceeaşi scenă.
Trecuse o viaţă!
Și el, ca şi personajul său, crezuse în Mârţoagă. “Omul a obosit oleacă, scrie Ion D. Sîrbu. Mârţoaga aleargă azi mai bine ca oricând.” După 81 de ani de credinţă întru ceva, omul obosise, dar acel ceva se împlinise. Mârţoaga a câştigat pariul de jos în numele celui de sus. “Știi, dragul meu – a mai spus omul acesta pentru noi –, această «Mârţoagă» a reprezentat marea bucurie a vieţii mele. E mesajul meu: micul, modestul meu mesaj către posteritate. Chirică e un om; Varlam, un înţelept; Ana, o femeie cu toate păcatele şi surprizele ei. Aici, undeva, am realizat eu un grăunte de adevăr. Cine ştie să spere, cine ştie să vrea, cine ştie să se sacrifice pentru o idee – acela câştigă. Adevărul şi dreptatea înving… «Mârţoaga» e simbolul modest al unei foarte serioase valori morale…”.
Împlinind pariul de jos, poate omul să fie apt şi pentru pariul de Sus, pentru marele şi definitivul pariu. Ciprian a mai spus, cu credinţa sa nestrămutată, înhămându-şi “Mârţoaga”: “Și am să fac pe vizitiul în ceruri!”.
Sunt cuvinte ce se aud, şi după căderea cortinei, din această modestă şi mare dramă axiologică, Omul cu mârţoaga.
 

Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.

---

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.