25.07.2013,  22:21:25 | 1 comentariu | 3881 vizualizari
Poetul Dan Ioan Nistor, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România: / „La botezul meu a participat întâmplător şi poetul Radu Stanca, care locuia la Sibiu, dar care mai venea la rudele din Petroşani…”
de Marian BOBOC
Era de 6 ianuarie şi era ger  
Marian BOBOC: Ne aflăm pe malul mării, aproape de spiritul lui Ovidiu, la câţiva kilometri de Tomis, doi poeţi născuţi la Petroşani, Dan Ioan Nistor, „exilat” de ani buni în Constanţa, şi Marian Boboc. Pe Dan Ioan Nistor cititorii ZVJ îl cunosc mai mult în calitate de devotat îngrijitor/ editor al superbului volum memorialistic „Din cele trăite de oamenii de la izvoarele Jiului”, apărut postum (şi premiat de Ziarul Văii Jiului), al tatălui său, preotului ortodox Traian Moşic. Trebuie să reparăm această „nedreptate” şi încercăm a-l cunoaşte mai bine pe poetul Dan Ioan Nistor…        
Dan Ioan NISTOR: Ar trebui să-mi aduc aminte cu… frig de ziua naşterii. A fost 6 ianuarie 1942, la Petroşani, când în aceeaşi zi la Petroşani s-a înregistrat minima temperaturilor din ţară, nedepăşită până în urmă cu câţiva ani. Deci, mama m-a făcut într-o noapte foarte friguroasă în depresiunile astea transilvane. Lucru pe care, într-adevăr, l-am resimţit, deoarece după ce am crescut şi am reuşit să plec din Petroşani şi să ajung la malul mării, nu m-am mai întors decât sporadic în zona aceasta de umiditate şi de frig. Adică, realmente, m-a cucerit marea, Dobrogea, clima mai blândă, cu toate că, şi la malul mării, două-trei săptămâni, crivăţul mai aduce frigul şi valuri, dar în rest, e o climă mai blândă.
 
Drumul spre biserica „lu’ popa Duma”
Marian BOBOC: Care este prima amintire a Petroşaniului?
Dan Ioan NISTOR: Oraşul îl am în minte cu mersul la biserică. Tata era preot. Noi locuiam într-un capăt al Petroşaniului, pe strada Principesa Ileana, acum strada Muncii. La vremea aceea, noi spuneam că locuim acolo „unde se termină asfaltul”. Atunci asfaltul se termina cam prin zona Colegiului de Informatică Petroşani. Deci, de la casa noastră, situată în spatele actualului magazin „Hermes”, până la biserica ortodoxă română, cunoscută „a lu’ popa Duma”, înainte a lui Avram Stanca, noi, copii fiind de 3-4 anişori, drumul până la biserică ni se părea o distanţă imensă, care trebuia parcursă pe jos. Atunci nu exista un alt mijloc de transport. Poate, iarna ne mai trăgea mama cu sania… De atunci reţin oraşul, cu mersul prin centrul, cu prăvălioarele sale, dar mai ales cu cofetăriile. Căci, nu-i aşa, care copil nu se uită în galantarele cofetăriilor?!
 
Peste drum de casa mea e o şcoală…
Marian BOBOC: Deci, prima amintire este legată de drumul spre Biserica „Sf. Nicolae”.... Unde aţi făcut şcoala generală? 
Dan Ioan NISTOR: Ca să zic aşa, chiar peste drum de casa noastră, la Şcoala Generală Nr. 1, fostă şi actuală „I.G. Duca”. Atunci, era un pic mai mică, între timp i s-au mai adăugat două aripi. De la casă şi până la şcoală făceam un minut şi jumătate-două. Aici am făcut primele 4 clase. După care ne-am mutat în centru, unde i se spunea „La Closter”. La fosta biserică a franciscanilor (fostă şcoala nr. 4, apoi „Avram Stanca”) am făcut clasele V-VII. După clasa a VII-a am dat admitere la liceu. Intrarea la liceu s-a făcut pe bază de admitere…
Liceul Teoretic Mixt Petroşani, fost de băieţi
Marian BOBOC: În ce an se întâmpla aceasta? Se mai numea Liceul de băieţi?
Dan Ioan NISTOR: Nu se mai numea Liceul de băieţi. Se numea LTMP, adică Liceul Teoretic Mixt Petroşani. Era, de fapt, liceul clasic al Petroşaniului, care din 1919 a fost cu predare în limba română. Până atunci, limba de predare fusese maghiara. Am început liceul în 1955 şi l-am absolvit în 1959. Am fost prima promoţie cu 11 clase.
Marian BOBOC: Care era atmosfera din timpul liceului, în acei ani nu uşori pentru istorie…
Dan Ioan NISTOR: Liceul era o instituţie foarte serioasă. În primul rând, profesorii aveau o demnitate şi o moralitate, care ne obligau la o anumită disciplină. Nu puteam să nu venim în uniformă; aveam sau nu cravată, dar gulerul trebuia să fie alb, trebuia să avem un jerseu, că nu era voie să stai cu pieptul deschis; cu chipiu, cu uniformă…
 
Scuipatul profesorului de rusă vs. alcoolismul profesorului de desen  
Marian BOBOC: Pe care dintre profesori vi-i amintiţi cu drag şi pe care cu mai puţin drag…
Dan Ioan NISTOR: Întâmplător, cei care nu ne-au lăsat o impresie bună au fost cumva cei care au fost făcuţi din altceva profesori. Am avut la limba rusă nişte basarabeni, oameni foarte cumsecade. Au crezut că, dacă sunt basarabeni, ştiu şi limba rusă. Într-adevăr, o ştiau, dar nu aveau simţ pedagogic. Ţin minte şi acum o fabulă de Krâlov în limba rusă (pe care o recită în limba rusă, însă intervievatorul fiind de altă generaţie nu o poate transcrie - n.r.). Este vorba de un şurub care se supără pe ceasornic şi iese din acesta şi nu mai merge maşinăria. Limba rusă am început-o în clasa a IV-a. Până în a XI-a am făcut aproape opt ani de limbă rusă. Ar fi trebuit să ştiu puţin mai multă. Puteam să citesc orice text, îl înţelegeam, dar mi-am dat drumul mai mult la vorbit în limba rusă cât am stat de trei ori câte două săptămâni în Rusia. Îmi amintesc de profesorul de limba rusă care, când vorbea, scuipa la o jumătate de metru; noi ne feream, ne puneam mâna pe cap.
Tot la capitolul acesta al profesorilor mai puţin simpatici, îl mai amintesc pe un alt profesor de desen, căruia, din respect, nu-i dau numele, şi care venea beat în clasă, mai se punea lângă colega cea mai drăguţă, care îşi punea mâna la nas.
Deci, chestii d-astea, pe care orice copil imediat le trece pe umor…       
 
Fermecătorii profesori de anţărţ…
Marian BOBOC: Să trecem la ceilalţi profesori…
Dan Ioan NISTOR: Erau nişte oameni deosebiţi. La limba română am avut pe doamna profesoară Mitrică. Foarte puţin, dar ni s-a impus profesorul Susan, care a plecat la Deva, dar de la care am învăţat o limbă română curată. Nu pentru că mi-era şi neam, era fratele tatălui meu, unchiul meu, dar trebuie să recunosc că cele mai frumoase ore le ţinea la istorie profesorul Ilie Moşic. Când ieşea la tablă, ne descria, de exemplu, luptele, şi ne desena cum erau îmbrăcaţi ostaşii care luptau şi locurile unde se întâmplau acestea. Cartea de istorie, de fapt un amărât de manual, era doar pretextul pentru o predare amănunţită. Nu mai spun de port, de gradele militare, avantajele, dezavantajele unor lupte… Deci, lucruri deosebite predate deosebit, care ne făceau să fim fascinaţi de istorie. 
Acelaşi profesor ne preda şi latina. Acolo, la latină, care ca şi matematica era foarte exactă şi precisă, Ilie Moşic era mai drastic. Nu prea aveam noi aplecare prea mult asupra latinei. Însă, de frica rigorii, nu puteam să nu învăţăm latina. 
Şi bine ne-a făcut, că după aceea ne-au prins bine toată viaţa cei doi ani de latină pe care i-am făcut în liceu.
Sportul, sau educaţia fizică, reprezintă un capitol fascinant al liceului. L-am avut profesor pe Căpăţână, care a ajuns în vremuri târzii arbitru de handbal în divizia naţională. Ora de sport era, în primul rând, o oră plăcută. Pe băieţi ne-a adunat în echipa de handbal. Chiar în timpul când am fost licean a înfiinţat o echipă de handbal. Am mai avut doi profesori de sport, unul Barta, şi la schi, pe Peterfi. Schiul era o activitate extraşcolară, ne înscrisesem la şcoala sportivă. La schi ne dădea o pereche de schiuri, la alte activităţi câte o pereche de bascheţi. Era mare lucru în acele vremuri să ai echipament sportiv.   
 
Doi evrei, un ungur şi un neamţ care nu ştia germana 
Marian BOBOC: Ţinând cont de existenţa atâtor etnii în Valea Jiului, care era componenţa etnică a clasei dvs.?
Dan Ioan NISTOR: În paralel cu noi exista şi liceul maghiar, unde exista o singură clasă. De altfel, şi noi am fost o singură clasă. După noi s-a făcut împărţirea în două clase, real şi uman. În clasa noastră am avut doi colegi evrei şi doi maghiari, dar care erau de… limbă română, din moment ce nu s-au înscris la secţia maghiară. Am mai avut un coleg care venise de la Bucureşti, al cărui tată era neamţ. Dar când l-am întrebat dacă ştie germană, mi-a spus că nu ştie. Doar numele îl purta.  
 
Ce au păţit cei care au pângărit crucile Petroşaniului şi Petrilei
Marian BOBOC: Ştiu că în perioada interbelică, dar şi în timpul celui de-al doilea război mondial, existau în Petroşani două cruci: una în proximitatea Judecătoriei Petroşani, lângă Maleia, şi una lângă Liceul de Băieţi. În 1959, anul în care aţi absolvit liceul, mai exista crucea de lângă liceu? 
Dan Ioan NISTOR: Într-adevăr, existau cele două cruci de care vorbiţi. Când mergeam spre biserica „Sf. Nicolae” ne făceam cruce în dreptul liceului. La a doua cruce, de lângă podul Maleii, se sfinţeau apele de Bobotează. Atunci popa arunca crucea în apa Maleii şi tinerii se aruncau în apă, ca să o aducă pe mal. Mai târziu crucile au dispărut.
Marian BOBOC: Dar care este povestea dispariţiei acestor cruci?
Dan Ioan NISTOR: Povestea e un pic mai veche. Eu încă am mai prins religia, dar doar în clasa a I-a, în 1948. Tata era profesor de religie. În fiecare clasă exista o icoană sau o cruce. Eu încă am mai prins icoana în clasă. Apoi, s-au scos din şcoli şi icoanele şi crucile. Şi atunci, prin 1949, e clar că a dispărut şi crucea din faţa liceului. Aceasta a fost tăiată de fiica unui avocat ungur, care, după aceea, s-a îmbolnăvit de schizofrenie şi s-a sinucis la balamuc. 
Dar să vă povestesc o altă întâmplare tot referitoare la cruci. Tatăl meu, preot fiind, a suferit rigorile arestărilor în lagărele comuniste, tocmai că a raportat Episcopiei Arad tăierea a cel puţin 30-40 de cruci din Petroşani, Petrila, Lonea, Cimpa. Crucile alea existau (şi mai există şi azi) în ogrăzile oamenilor, în partea dinspre şosea, pentru că o parte dintre ţăranii de acolo îşi îngropau morţii în ogradă şi le puneau, fireşte, cruce. Dar puneau crucea ca să se vadă, o puneau undeva înspre şosea. După ce s-au tăiat crucile din ogrăzile lor, momârlanii au venit la preot să se plângă de ce au păţit. De altfel, a fost o acţiune organizată. Într-o noapte, un grup de tineri utemişti au umblat prin estul Văii şi au tăiat crucile oamenilor. Şeful UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc) era unul Antal din Petrila, care a coordonat această acţiune. Atunci s-a tăiat şi crucea din Coasta Tăii. Şi culmea, întâmplător sau nu, acest Antal a murit într-un accident de motocicletă, în plină tinereţe, neapucând nici 40 de ani.         
Acţiunea „tăierea crucilor” s-a întâmplat în 1958, pentru că tata atunci a raportat la episcopie. Unul dintre motivele arestării sale, petrecute în 1959, a fost şi acesta, că ar fi instigat populaţia să-şi apere mormintele. Al doilea motiv a fost acela că s-ar fi opus colectivizării, care, se ştie, nu a fost făcută niciodată în Valea Jiului. Au fost nişte întovărăşiri.   
 
Pe dealurile Calvariei şi Maleii
Marian BOBOC: Să ne întoarcem la anii liceului. Cum vă petreceaţi timpul liber? Mergeaţi în parc? Cum arăta acesta?
Dan Ioan NISTOR: Pentru noi parcul nu reprezenta o atracţie. Pentru noi exista dealul. Fiecare căsuţă din zona noastră avea o potecă spre Dealul Calvariei. Dar mergeam şi pe Dealul Maleii, care era mult mai atractiv pentru noi, copiii, pentru că acolo era ştiulţul, lacul unde ne scăldam vara. Acolo erau descărcate râznele cu steril de la Aninoasa.
Şi acum să vă spun o poveste din vremuri mai noi. Soţia mea care este cercetător la Institutul Român de Cercetări Marine are o lucrare cu Petroşaniul şi studiază fauna şi flora care se dezvoltă în aceste bălţi de lângă ştiulţ. Una din ele a ajuns până la 8 m adâncime.
 
Şi în parc fanfara cânta…
Marian BOBOC: Deci, nu frecventaţi parcul oraşului…
Dan Ioan NISTOR: Erau două parcuri. Unul, în faţa teatrului, se numea „Gheorghe Apostol”, altul pornea de lângă Maleia, vis a vis de Judecătoria Petroşani, era „I.C. Frimu”, fost „I.G. Duca”. În parc era altceva. În zilele de sărbătoare ieşea lumea la plimbare. În parcul „Gheorghe Apostol” era o filigorie şi acolo, din când în când, duminica, venea fanfara şi cânta. Acolo era o atmosferă de promenadă ca-n orăşelele transilvane şi nu doar.
Marian BOBOC: Unde era librăria Petroşaniului? 
Dan Ioan NISTOR: Librăria era lipită de cinematograful din centru, „Dacia”, acum în Cartierul „Petroşani Nord”.
 
Student doar 6 zile
Marian BOBOC: După absolvirea liceului în 1959 aţi dat la facultate?
Dan Ioan NISTOR: Da. Şase zile am fost student la Institutul de Mine din Petroşani, unde din 80, m-am situat pe poziţia a şasea. Când m-am dus să mă înscriu, mi-au spus: „Poţi să te înscrii, că noi tot te dăm afară…”.
Marian BOBOC: Nu înţeleg. Aţi luat cu brio examenul de admitere şi vi s-a refuzat înscrierea?
Dan Ioan NISTOR: Da. Între timp, în anul în care am terminat liceul, în 1959, tata fusese arestat şi, fiind tatăl în închisoare, cineva mi-a spus să-mi retrag actele de înscriere, dar cel mai bine să nu mă înscriu. Şi aşa am făcut. Mi-am spus că nu are rost să mă înscriu, dacă tot mă dau afară…
 
Arestarea tatălui. Percheziţia
Marian BOBOC: Unde vă aflaţi în momentul arestării tatălui dvs.?
Dan Ioan NISTOR: Eu eram în Petroşani. Tata, care era protopop, a fost chemat să prezinte o situaţie la Episcopia Aradului. Şi s-a dus cu sora mea, Pia, care e cu doi ani mai mică decât mine şi atunci era în clasa a IX-a. La întoarcere, în gara Simeria s-au urcat doi indivizi în compartimentul lor. Sub pretextul că din acel compartiment s-a furat ceva, aceştia i-au cerut tatălui meu să-i însoţească. După ce a coborât, a venit o dubă a Securităţii din Deva, unde a fost urcat tata. Disperată, sora mea a continuat singură drumul spre Petroşani. În acel compartiment mai erau doi ceferişti din Petroşani, care au însoţit-o pe sora mea acasă.
După o săptămână de la arestarea tatălui, Securitatea Petroşani ne-a percheziţionat casa. În acea zi, deoarece aveam o excursie organizată la Peştera Bolii, trebuia să vină la mine vreo 5 colegi. Vreo doi colegi ajunseseră la mine, când a venit Securitatea. Din clipa aceea, cei doi colegi nu au mai putut să iasă din casă, până nu s-a terminat percheziţia. Ceilalţi colegi, cum veneau băteau la uşă, iar securiştii le făceau semn să plece…
 
Ajutor-mecanic şi şofer pe UTOS…
Marian BOBOC: Ce aţi făcut după ce aţi fost obligat să nu vă înmatriculaţi la institut?
Dan Ioan NISTOR: Întrucât pierdusem anul acela, m-am angajat la uzinele de reparat utilaj din construcţii din Livezeni, unde se reparau camioanele care lucrau în construcţii. Am lucrat un an ca ajutor-mecanic, până în 1960. Nu mi-a stricat, că am învăţat ceva mecanică auto şi am învăţat să conduc tractoarele româneşti UTOS, pe care scria „Uzinele Tractoare Oraşul Stalin”, cum se numea atunci Braşovul.
 
Elogiu tatălui adoptiv, miner ilegalist, dar şi creştin. Student la Bucureşti
Marian BOBOC: Ştiu că aţi ajuns la Bucureşti? Acolo aţi mai întimpinat dificultăţi cu dosarul?
Dan Ioan NISTOR: În 1960, am plecat spre Bucureşti, unde m-am înscris la Şcoala Tehnică Sanitară, secţia laborator clinic, pe care am terminat-o după 3 ani. După ce am absolvit această şcoală, m-am înscris la Bucureşti, la facultatea de stomatologie.
În clipa când tatăl meu a fost arestat, pentru a nu avea repercusiuni la şcolile din Bucureşti din cauză că tatăl meu era arestat, Nistor, cantorul tatălui meu, care era miner, dar şi membru al PCR din ilegalitate, m-a înfiat. Adică, mi-a dat o origine sănătoasă extraordinară. Ha, ha, ha! Prin adopţiune, am avut şase fraţi, care erau toţi mai mari decât mine.
Marian BOBOC: Apropos de originea dvs. sănătoasă. Cum a fost recepţionată la Bucureşti?
Dan Ioan NISTOR: Aceasta are şi o parte comică. Dat fiind faptul că tatăl meu era ilegalist, tot timpul facultăţii am fost curtat, rugat, îndemnat să devin membru de partid. Nu am vrut să intru în timpul facultăţii, că ştiam că, pentru a deveni membru de partid, trebuia să se facă un dosar. Şi ajungeau, inevitabil, şi la adevăraţii părinţi. Şi nu am vrut, cum se spune, să dezgrop morţii. Vă voi povesti mai încolo cum am devenit, în cele din urmă, membru de partid. 
Marian BOBOC: Deci, un miner ilegalist a făcut un gest de mare omenie, salvându-vă destinul?
Dan Ioan NISTOR: Da. La pensie, acest miner ilegalist, tatăl meu vitreg, ajunsese să fie portarul hotelului din Petroşani al partidului, care era situat prin Piaţa Victoriei. Tovarăşii săi l-au întrebat: „De ce l-ai înfiat pe fiul lui popa Moşic, că e fiu de viperă?”. Şi bătrânul Nistor le-a dat un răspuns foarte şiret: „Tovarăşi, cum aici, la institutul din Petroşani, vin şi învaţă tot felul de studenţi din Coreea şi din alte ţări, aşa şi băiatul ăsta  putea să facă şcoală la Petroşani”….
Marian BOBOC: În timpul studiilor la facultate, între 1963-1969, vă revedeaţi cu tatăl vitreg?
Dan Ioan NISTOR: Cum să nu, când veneam acasă. Însă, din păcate, după 3 ani, tatăl meu adoptiv a murit. Dar în ăştia 3 ani îl vizitam. Eu îi dusesem şi o fotografie, ca să o arate şi la alţii, să le spună că fiul adoptiv vine pe aici, nu e doar cu numele. Bineînţeles că am dat o declaraţie că nu intru în masa succesorală. I-am spus că nu am pretenţii să mă pună la aceeaşi masă cu cei 6 copii ai săi naturali. Cu sora vitregă mă vedeam mai des. Aceasta este mama vitregă a profesorului Rizopol, iar Ovidiu Rizopol este „nepotul” meu.
Marian BOBOC: Repet, gestul tatălui dvs. vitreg arată şi sufletul unui adevărat miner, o categorie socială atât de blamată, pe nedrept, după 1989…
Dan Ioan NISTOR: Vreau să spun că Nistor era miner creştin. Nu intra niciodată în mină până nu-şi făcea semnul crucii. El lucra la mina Aninoasa. Mergea pe jos la mina Aninoasa. Două ore până acolo, două ore înapoi, plus orele, deloc puţine, în subteran. Era o muncă istovitoare. O muncă grea de miner. Când venea acasă se odihnea şi o lua a doua zi de la început. Aşa a crescut 6 copii: 4 fete şi 2 băieţi.
 
Tata a înţeles cum e cu înfierea
Marian BOBOC: Cum a reacţionat la povestea înfierii tatăl dvs. natural, după ce a ieşit din puşcărie în 1964, cu amnistia generală?
Dan Ioan NISTOR: Ştia din închisoare, că la un moment dat avea dreptul la corespondenţă, că am fost înfiat de Nistor. A înţeles perfect gestul, ţinând cont de contextul politic şi social al vremurilor. Nu a avut niciodată vreun resentiment pentru că fusesem înfiat. Mai mult decât atâta, mama a fost pusă în situaţia să divorţeze, că fiind deţinut politic, i se confisca jumătate din avere. Dar mama a spus: „Faceţi partajul, dar eu nu divorţez”. Pentru psihicul tatălui meu nu era bine, chiar dacă acolo, în închisoare, un procent mare de deţinuţi erau înştiinţaţi prin cărţi poştale că soţiile divorţaseră de ei, pentru a nu pierde din avere.
 
Un frizer beţiv. Exclus din UTM şi PCR
Marian BOBOC: Să ne întoarcem la facultate. Suntem în 1969. Aţi absolvit facultatea…
Dan Ioan NISTOR: Da. Am primit repartiţia. Atunci era obligatoriu să lucrezi doi ani la ţară. Dar, n-a fost chiar ţară. Am fost repartizat ca medic stomatolog la un dispensar CFR la Tecuci, în  Moldova. După doi ani, am făcut un transfer de la Tecuci la Techirghiol. Apoi am dat concurs şi am ajuns în Constanţa în 1971, unde am profesat aproape 38 de ani neîntrerupţi.
Acum să vă povestesc cum am ajuns membru de partid. La Techirghiol am acceptat această propunere. Am fost membru PCR doar un an. După ce nişte securişti s-au interesat la Petroşani de situaţia mea, în 24 de ore am fost exclus din partidul comunist. Trebuie să amintesc că acel Antal din Petrila, de care am mai amintit, mă exclusese la Petroşani din UTM. Aveam un chiriaş un frizer beţiv, care avea ciudă pe tata, deh, tata preot, el frizer beţiv. Şi când au venit să se intereseze de mine, frizerul beţiv a spus că eu nu sunt Nistor, ci Moşic, şi aşa m-au dat afară din UTM. În timp, ambele excluderi mi-au adus beneficii. De exemplu, la partid se plătea o cotizaţie destul de mare. După 30 de ani, un coleg îmi spune că eu, fiind exclus şi neplătind cotizaţia, am câştigat o… Dacie. Ha, ha, ha! Asta ca glumă... Însă, după excluderea mea din PCR, nu atât eu, cât soţia mea a fost obstrucţionată de autorităţile comuniste. I s-a blocat înscrierea la doctorat, ocuparea unor posturi, că soţul ei avea origine nesănătoasă. Ba mai mult, a omis să se autodenunţe că nu era Nistor, ci… Moşic. E drept că minţisem că tatăl meu natural era Nistor… 
 
Filiaţia maternă a poeziei
Marian BOBOC: Când aţi scris prima poezie?
Dan Ioan NISTOR: Cred că prin anii studenţiei, prin 1965-1966. Atunci citeam poezii, sporadic, într-un cerc de prieteni. După ce am absolvit facultatea, am participat de multe ori la Piatra Neamţ la un colocviu, unde participau medicii-scriitori. Am citit în faţa personalităţilor prezente acolo câteva poezii, care m-au încurajat, printre acestea aflându-se şi criticul Laurenţiu Ulici. Prin 1978 mi-au apărut primele poezii într-o foaie locală, iar în volum, mult mai târziu. În 1996 mi-a ieşit primul volum…
Marian BOBOC: Moşteniţi probabil sensibilitatea mamei, dvs. strângându-i între coperte, postum, o parte dintre poezii…  
Dan Ioan NISTOR: Mama a început să scrie poezii încă de când era elevă la Şcoala Normală din Haţeg. Apoi, ţin minte cum tot timpul îşi însemna pe câte un caiet, pe câte o fiţuică câte o frântură de gând, le mai aduna. Şi aşa a încropit peste 100 de poezii.  
Marian BOBOC: Mi se pare fascinant, cum mama, Cornelia Moşic, care trebuia să aibă în grijă un soţ şi patru copii, mai găsea răgazul necesar şi pentru poezie…
Dan Ioan NISTOR: Aici a fost un exerciţiu benefic. În afară de publicaţiile pe linie teologică, tata avea un fel de abonament la cartea prin poştă. Mama răsfoia aceste cărţi şi îi pregătea tatălui meu mici note de lectură, însemnări, pe care tata le folosea în articolele sale din presă, dar mai ales pentru predici. Aşa, mama avea şi ea un exerciţiu de lectură. Am avut o bibliotecă de peste 5.000 de volume.   
 
Paradisul impozantei biblioteci - spurcat de securişti
Marian BOBOC: Apropos de bibliotecă. Cum a supravieţuit aceasta în perioada epurărilor…
Dan Ioan NISTOR: În timpul percheziţiei, GAS-ul Securităţii a făcut două curse cu cărţi confiscate din biblioteca noastră. Exista o listă cu 60 de autori interzişi. Însă ne-au luat sute de cărţi. Nu ni s-au confiscat doar literatura prohibită, ni s-au luat cu japca albume de fotografii ale familiei, colecţii de ziare şi reviste, cum ar fi „Sănătatea familiei”, enciclopedii. Au fost parşivi lucrătorii din Securitate, care au luat şi alte cărţi. Nu au ţinut cont că în biblioteca particulară aveai voie să păstrezi autorii interzişi, Octavian Goga, Lucian Blaga, Radu Gyr şi alţii.  Nu aveai voie să împrumuţi, să pui în circulaţie cărţile acestor autori, să le popularizezi. Nouă ne-au confiscat la perchiziţie toate volumele de aceşti autori. Unul n-a mai rămas în bibliotecă.    
Marian BOBOC: Până la urmă ce s-a ales de această impozantă bibliotecă?
Dan Ioan NISTOR: Fiind patru fraţi, din care am supravieţuit trei, ne-am luat fiecare din biblioteca familiei cărţile care ni se potriveau cu genul de lectură, cu personalitatea noastră. 
 
Farmecul „mişeliilor” confiscate de Securitate
Marian BOBOC: Într-un manuscris cu caracter memorialistic nepublicat încă al tatălui dvs., preotul Traian Moşic am citit câteva rânduri emoţionante: „Am foarte multe de scris şi nu ştiu cum să mă grăbesc ca să termin până nu mor. Nu pentru că au o valoare deosebită aceste prolixe şi oarecum grăbite rânduri, ci să am eu satisfacţie să pun pe hârtie gânduri, fapte şi oameni, pe care le-am purtat în suflet cam 30-35 ani. Atunci aveam memorie şi ochi, dar n-aveam timp. Acum, timpul e totuşi prea puţin, memoria slăbită şi ochii şi mai slăbiţi. Mă folosesc de un singur ochi, şi acela prea solicitat şi obosit. A le retranscrie, a le revedea şi corecta nu mai am nici timpul şi nici răbdarea. Poate careva dintre copiii mei va avea răgazul să le cetească”. Această emoţionantă „ars poetica” ne arată ce efort fizic şi intelectual a făcut tatăl dvs. doar pentru a ne lăsa mărturie fascinante şi neştiute poveşti despre Valea Jiului. Dumnezeu a rânduit ca acel „careva dintre copii” să fie Dan Ioan Nistor, care a avut răbdarea şi timpul de a se apropia de literatura de sertar a preotului Moşic. Care este povestea manuscriselor tatălui dvs.? Cât timp aţi trudit la volumul tatălui dvs. „Din cele trăite de oamenii de la izvoarele Jiului”?
Dan Ioan NISTOR: Într-adevăr, tata avea conştiinţa că nişte lucruri trebuie să rămână, să le cunoască copiii, dar, mai ales, nepoţii. Şi atunci a avut permanent în minte treaba asta. Iar textelor care aveau anumite deschideri le spunea „mişelii”. Acestea erau întâmplări luate din viaţa pastorală. Şi cu acestea, pe unde ieşea în lume şi le spunea, avea o deschidere, prin limbajul simplu, autentic, întâmplarea nefiind vopsită cu nimica. Cine s-a aplecat asupra scrierilor sale a remarcat că tata a avut o ştiinţă a scrierii, că poveştile au trecut printr-un filtru al limbajului, aşa explicându-se partea savuroasă. A avut şi un fel de jurnal de studenţie, caiete întregi de proiecte despre ce ar mai fi vrut să scrie, parte de istorie, parte de teologie, parte din predicile sale, pe care le-a prelucrat, şi pe care voia să le adune tematic. Cum am spus înainte, tata a fost vreme de vreo 15 ani profesor de catehism, predând religia începând de la clasa I până la Şcoala de ucenici. Ba mai mult, tata le ţinea lecţii de morală şi la deţinuţii din penitenciarul Petroşani…
Marian BOBOC: Cum s-au păstrat aceste manuscrise?
Dan Ioan NISTOR: Majoritatea manuscriselor au fost confiscate la percheziţie şi acelea nu s-au mai înapoiat. Dar, întors de la închisoare în 1964, tata s-a apucat de scris şi a înnegrit vreo 14 caiete. A vrut să recupereze ce îi fusese confiscat. Însă de data aceasta a scris doar ce-şi mai amintea. Întrucât tatăl meu a stat şi la fratele meu, Doru, la Sibiu, şi la sora mea, Pia, la Iaşi, unde mergea scria caiete întregi şi le lăsa acolo. Spunea: „Să ştii şi tu, să ştie şi nepotul”. Astfel, mi-a lăsat şi mie un caiet la Constanţa, i-a lăsat şi lui Doru la Sibiu, şi Piei la Iaşi.
 
Şapte ani în laboratorul cărţii 
Marian BOBOC: Bun. Să ne întoarcem în laboratorul pregătirii volumului memorialistic al tatălui dvs…
Dan Ioan NISTOR: Da. Am luat toate maculatoarele, toate hârtiuţele, toate ciornele. Am lucrat aproape 7 ani. Am cerut şi consimţământul fraţilor, sfătuindu-ne asupra textelor care puteau fi făcute publice. De exemplu, viaţa de familie deborda în amintirile tatălui. Desigur, pe acelea le-am filtrat puţin, dar nu foarte tare. Alt exemplu: suferinţa în închisorile comuniste. Aceasta era descrisă într-un caiet special, pe care tata nu ni l-a arătat niciodată în timpul vieţii, nevrând să ştim ce a trăit el pe acolo. Cu siguranţă, ne-a ascuns aceasta dintr-un spirit creştin, ca nu cumva să avem nişte resentimente faţă de acei martori mincinoşi de la proces. Într-un fel, a procedat bine. Nu a vrut să ne otrăvească sufletul, dar ne-a lăsat caietul moştenire…
 
O bere şi… un popic la casină. 
O „porcărea” la o cafea la farmacia „Rişca”
Marian BOBOC: Fără îndoială, personalitatea tatălui dvs. e mult mai complexă decât transpare din volumul memorialistic „Din cele trăite de oamenii de la izvoarele Jiului”. Traian Moşic a fost şi un publicist remarcabil. Colabora frecvent cu articole cu tematică diverse la publicaţia locală, Avântul. Era prieten, amic cu V.B. Taloescu, directorul-proprietar al Avântului?  
Dan Ioan NISTOR: Ca să fac o figură de stil, tata era prieten permanent cu V.B. Taloescu. În afară de faptul că mergea la redacţie şi lăsa săptămânal şi articole de pastoraţie, politice, de morală, tata se întâlnea şi în particular cu V.B. Taloescu. În acele vremuri, intelectualii Petroşaniului se întâlneau la casină, situată în actuala zonă a cartierului Hermes. Casa noastră se afla aproape de Casină, învecinându-se cu aceasta. Ţin minte cum venea protopopul Duma la noi şi striga: „Părinte Traian, hai!”. Când spunea „hai!”, se ştia că acesta era semnalul de întâlnire la Casină. Acolo beau o halbă de bere şi jucau popice şi preotul greco-catolic Taban, şi preotul catolic şi ziaristul Vasile Taloescu…
Marian BOBOC: Nu existau animozităţi confesionale?
Dan Ioan NISTOR: Nici vorbă. Nu existau conflicte confesionale. Erau prieteni. Făceau şi excursii împreună. Toţi preoţii, indiferent de confesiune, erau oameni de spirit, care se ajutau între ei la necaz. Erau şi colegi de cancelarie, întrucât la şcolile unde preda, preda şi preotul catolic, şi preotul reformat, şi preotul greco-catolic, şi rabinul.
Marian BOBOC: Doar casina era locul de întâlnire al intelectualilor petroşeneni?
Dan Ioan NISTOR: Mai se întâlneau şi în centru, la farmacia Rişca. Farmacistul avea o cămăruţă, unde se întâlneau notarul, preotul, profesorul. Intrau, beau o cafeluţă şi mai povesteau ce s-a întâmplat în târg o snoavă, o „porcărea”, o glumă… Îmi pare rău că nu ştiu ce glume se purtau atunci. Tata mi-a spus că nu le-a lăsat hârtie, pentru că noi, copiii, nu trebuia să le ştim. Cu noi avea un filtru la glume, cu ceilalţi le dădea drumul.  
 
Luminoasa amintire a protopopului Duma
Marian BOBOC: După cum aţi povestit, l-aţi cunoscut pe preotul Ion Duma, protopop al Petroşaniului.  
Dan Ioan NISTOR: Cum să nu-l cunosc, doar m-a botezat… Era un om înalt, ţăran din judeţul Hunedoara, cu un glas puternic. El a făcut şi facultatea de litere la Budapesta, având şi cultură de literat. În fabuloasa familie Stanca - în care intrase şi preotul Duma şi unde erau Sebastian, Dominic, Costi – era o atmosferă de emulaţie intelectuală. Tata, preotul Traian Moşic, i-a cununat preotului Duma fata şi cei doi băieţi. Iar protopopul Duma ne-a botezat pe noi, cei 4 fraţi Moşic. La botezul meu a participat întâmplător şi poetul Radu Stanca, care locuia la Sibiu, dar care mai venea la rudele din Petroşani. Cum botezul s-a petrecut în ianuarie, Radu Stanca aflându-se la Petroşani, protopopul Duma l-a invitat şi pe acesta. Tata îl cunoştea pe Radu Stanca din timpul studenţiei sale din Sibiu.
Marian BOBOC: Tatăl dvs. a fost preot la parohia Petroşani II….
Dan Ioan NISTOR: Parohia I era biserica cu hramul „Sf. Nicolae”, a lui Duma. Când a apărut tata în Petroşani, prin 1939, s-a înfiinţat şi parohia Petroşani II, unde a slujit tata. De Biserica „Sf. Nicolae” ţineau încă 3 bisericuţe: din Dâlja Mare (cea din Dâlja Mică ţinea de biserica din Livezeni, unde slujea preotul Ioanovici), cea de lângă depou şi biserica de pe Maleia…
 
Când pescăruşii au tupeu…
Marian BOBOC: Întrucât strigătele obraznice ale pescăruşilor, zgomotul talazurilor, briza mării vor cu tot dinadinsul să rămână imortalizate pe casetă, acoperindu-ne vorbele, vă propun, să punem punct discuţiei noastre, în acest minunat cadru marin… 
Dan Ioan NISTOR: De acord. Pentru doi poeţi nici că se putea un final mai potrivit ca acesta…
 
Convorbire realizată pe malul Mării Negre, la 13 iulie 2013

Comentarii articol (1 )

#1 vb25.07.2013,  23:48:39
Frumos interviu! Felicitări! Librăria din vechiul centru al Petroşaniului se învecina cu cinematograful Republica, nu Dacia


Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 10 ori 2  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal




- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter