Plouă, plouă…

Când i-am promis lui Gusti că voi onora invitaţia, nu ştiam nici eu, nici el, probabil că nici fata de la meteo că în dimineaţa zilei de sâmbătă, 24 august, va ploua. De aceea, sâmbătă am fost cam nehotărât, înclinând mai mult spre… declinarea invitaţiei. În speranţa că, date fiind condiţiile meteo nefavorabile unei întâlniri în aer liber, aceasta se va anula, îl sun pe poetul Ion Hirghiduş. „La Petroşani plouă. La Uricani cum e?”. „Plouă şi aici”. „Păi, atunci nu se mai ţine întrunirea, nu?!”, întreb cu speranţa în glas cât majoritatea USL din Parlament. „Ba da! Ne întâlnim în faţa Casei de Cultură din Uricani”, mi-o taie scurt Ion. Văzând că nu e loc de întors, purced la drum.

 

Câinii lui Hirghiduş. 

Mai târziu sau prea târziuÎn Lupeni îl văd în staţie pe prozatorul şi drama­turgul Gheorghe Truţă, pe care îl iau în maşină cu mine.

În faţa Casei de Cultură din Uricani, suntem întâmpinaţi nu doar de amfitrionul nostru, Gusti, ci şi de o… ploaie total neprietenoasă. În faţa aşezământului cultural mai era şi Gheorghe Niculescu. Văzând că Hirghiduş lipseşte la apelul poeţilor, m-am gândit că mi-a tras ţeapă. Îl sun. 

Nu-mi răspunde. E clar, stă la adăpost, iar noi în... ploaie. În cele din urmă, îmi răspunde şi îmi împrăştie suspiciune. Apare. Nu singur, ci însoţit de trei lătrăi, adică de trei câini comunitari, bine hrăniţi. „Cam un kilogram de boabe le dau pe zi. Sunt câinii de la blocul meu. Mai e unul, dar acela nu prea e acceptat de ăştia 3”, spune Ion cu dragoste chinologică.

Slalomând parcă printre stropii de ploaie vedem cum se apropie un cetăţean cu barbă albă şi cu ceva în mână. Este poetul Constantin Cîmpeanu. Pe vremea asta câinească (deşi, câinii, ne asigură Ion, nu au nicio vină…) lui Cîmpeanu i se potriveşte foarte bine pseudonimul său literar: „cel din ceaţă”. Ne face cunoştinţă cu lemnul din mână, care reprezintă o operă artistică din ciclul fascinantelor sale „rădăcini”: „Asta se numeşte mai târziu”. Dat fiind faptul că una dintre extremităţile obiectului artistic semăna cu un falus („un falus de negru”, spune excitat cineva din grup…), i-am spus că, cunoscând vârsta artistului, mai bine s-ar fi numit „prea târziu”…

 

Controverse… stradale

„Ăştia suntem toţi”, spune Gusti. „În 10 minute ajungem”. Trecem pe lângă construcţia noii biserici ortodoxe din Uricani. Nevăzând niciun indicator stradal, îl întreb pe Gust: „Cum îi spune la strada asta?”. „Strada Sterminos”. „Nu, cred că-i spune strada Catedralei”, spune Niculescu. „Păi, eu pe str. Sterminos plătesc impozitul”. În fine, c-o fi Sterminos sau Catedralei, e o stradă cochetă, cu clădiri moderne, dar şi cu case cu aer patriarhal. În fine, ajungem la proprietatea lui Gusti. La timp, că tocmai stropii de ploaie se înmulţiseră.

 

Poeţii intră în dispozitivul agapei

Când intrăm în curte, dăm ochii în ochi cu obiectivul unei camere de luat vederi, mânuite cu artă de Trifu. Masa, pregătită frumos, aşteaptă poveştile zilei. „Am pregătit pentru 20-25 de persoane, dar aţi venit mai puţini”, ne spune doamna Maria, soţia lui Gusti, amabila noastră amfitrioană. „Păcat că plouă, că aş fi vrut să aşez masa sub nuc”, spune şi Gusti cu un aer care-mi aminteşte de „Romanţa frunzelor de nuc”.

După ce ne aşezăm la masă începe potopul. „Am ajuns la ţanc”, constat eu. „Am ajuns la Ţanca”, mă completează hâtru Ion Hirghiduş.

De pe un dâmb, situat în apropierea mesei, un fum apetisant străpunge potopul, ridicându-se spre cer, spre zeii poeziei, ca un omagiu uricănean. Sub o prelată aşezată sub un pom, Doru supraveghează cu seriozitate ritmul bătăilor de inimă ale grătarului.

 

Contradictoriul Cîmpeanu

Începem agapa poeticească cu o ţuică. Constantin Cîmpeanu vrea să ne convingă cu tot dinadinsul că, şi într-o zi ploioasă, contradicţia poate fi sarea şi piperul conversaţiei. E drept că uneori Cîmpeanu a condimentat discuţia în exces cu aceste ingrediente. Dar aşa e Cîmpeanu, pe el nu te poţi supăra. Sau, vorba lui, dacă te superi, important e să-ţi treacă.

 

Ştiri din viaţa literar-artistică

Gusti ne provoacă la o succintă prezentare a activităţii noastre literare.

Gheorghe Truţă spune că în ultimii doi ani a scris 15 piese de teatru, a participat la numeroase concursuri naţionale de dramaturgie, unde a ras aproape toate premiile. În prezent, lucrează la o piesă, „Sfântul închisorilor”, avându-l ca principal personaj pe Valeriu Gafencu.

Ion Hirghiduş vorbeşte despre necesitatea reluării întrunirilor Cenaclului „Boema”, deoarece au apărut multe cărţi ale autorilor din Vale, iar cenaclul reprezenta o instituţie literară care reunea sub aceeaşi umbrelă majoritatea scriitorilor Văii Jiului şi unde cărţile ar fi putut fi receptate într-un cadru adecvat. 

Constantin Cîmpeanu spune că a fost la… Paris, iar Gheorghe Niculescu ne vorbeşte despre colaborarea sa cu Florentin Smarandache, oferindu-ne şi un volum semnat în tandem cu acesta.

Subsemnatul spune câte ceva despre viii şi morţii vieţii noastre literare, despre proiectele sale editoriale puse între copertele cărţilor.

Augustin Ţanca ne anunţă ceremonios o surpriză: deşi poet „la bază” tocmai a gătat un roman.

 

Un pas hotărâtor

După ce Doru pune pe masă minunăţiile de frigărui, se face un pas hotărâtor pentru istoricul agapei: s-a trecut de la ţuică la vin. Astfel poeţii au devenit brusc mai lirici, citind cu simţire din opera lor poetică. Ba unii, cum a fost cazul subsemnatului, şi din opera altora…

Ţinând cont că pe parcursul agapei, ploaia n-a contenit, a fost invocat, ca un spirit tutelar, şi George Bacovia.

 

Joaca de-a poezia

La un moment dat, Ion Hirghiduş propune un joc poeticesc avangardist: fiecare să spună câte un vers. Eu îmi fac datoria de reporter onest şi consemnez pentru eternitate această „operă” colectivă: „lumină… ce întuneric/ cuvântul dintâi este nimicul/ nimicul – un eu întors/ trosnea cu nucii în ciorile din mine/ un vers nescris/ eram atât de agitat încât m-a lăcrimat liniştea/ iar eu nu eram acasă/ un trandafir – speranţa ultimă/ ultimul – un infinit pervers/ tremură în noi lumina ca o piftie a zeilor/ pragul ultim/ un nimb de plumb a muntelui nebun/ ce păcat că muntele nu ştie/ hai băieţi e vreme de bureţi/ iar Dunezeu era mereu pe aproape/ Dumnezeu plus unu/ e matematică/ cel din ceaţă de care mi-e greaţă/ formă nedeterminată/ coboară pe Andromeda/ o femeie de moravuri uşoare/ am văzut pe lună un buchinist/ l-am cules Mărie să-mi poarte noroc/ te-am văzut printr-un ochi de sticlă/ despre ceea ce nu se ştie să se tacă/ demult n-am scris atâtea prostii”.

Nu ştim dacă Tzara ar fi fost mulţumit de această producţie dadaistă, însă apetenţa poeţilor Văii pentru acest experiment arată că ludicul nu a murit în breasla noastră.     

Când câinii îşi fac datoria…

Ne-am smuls cu greu din braţele ospitalierelor noastre gazde, poetul Augustin Ţanca şi soţia sa, Maria. Cei trei câini îngrijiţi de Ion Hirghiduş, care ne-au însoţit până la Ţanca, ne aşteptau credincioşi şi veseli în faţa porţii. Ei îşi făcuseră datoria: goniseră norii. Sau, poate, invocaţiile noastre lirice să-l fi înduplecat pe Zeul Soare să iasă din ascunzişurile sale plumburii. Căci, dacă nu ştiaţi, vă spun eu: putere poeziei e mare…

 

Nu poate primarul ce poate poetul   

Augustin Ţanca mi-a spus că ar fi vrut ca programul Zilelor oraşului Uricani să conţină şi o un moment dedicat scriitorilor. Însă primarul Uricaniului i-a spus că în acest an nu se poate. E drept că reţeta financiară a unei întâlniri cu scriitorii ar fi fost absolut insignifiantă faţă de reţeta acestor zile... Îl consolez pe Augustin Ţanca, spunându-i că la Uricani nu poate primarul ce poate poetul.