17.09.2013,  01:31:19 | 0 comentarii | 2208 vizualizari GALERIE:     FOTO    
Cu sculptorul grec Iorgos Iliopoulos despre… / O constatare a lui Euripide despre Viaţă
de Mihai BARBU
Când vorbeşti despre Grecia trebuie să-i dai mare dreptate lui Thales (cel cu teorema…) care spunea că “trebuie să-ţi câştigi frumuseţea nu la înfăţişare ci şi în felul de viaţă”. Cei care au vizitat-o, au văzut că peisajul Greciei este unul arid, că are foarte multă piatră iar singurele fiinţe care apreciază, la superlativ, acest peisaj sunt caprele. Dar nu din această pricină trebuie să iubeşti Grecia. Nici pentru apele sale extrem de albastre şi nici pentru “all inclusive”-ul de peste vară. Spiritul grec ne avertizează că plăcerile sunt muritoare iar virtuţile sunt veşnice. Şi că nu trebuie să mergi până la Delphi ca să afli, de la Apolo, că cel mai important lucru din lume este să te cunoşti pe tine însuţi. Asta înainte de a afla ce-ţi rezervă viitorul… Pentru a înţelege toate acestea e suficient să stai de vorbă cu un grec. Mai ales dacă îl întâlneşti la Petroşani şi îţi vorbeşte, la perfecţie, limba… 
 
Aristotel crede că…
Omul este prin natura sa o fiinţă socială
 
În anul 1948, grecii care se împotriveau regimului militar au trebuit să-şi părăsească ţara-mamă şi să ia drumul pribegiei. Familia Iliopoulos se trăgea din Alepohori/ Euros, o localitate aflată în provincia Tracia din nordul Greciei. I-a ajutat să ajungă la noi Crucea Roşie Internaţională. Pe când avea doar 8 ani, Iorgos a lăsat în urmă dulcea casă împreună cu mama sa Xafnio şi surorile sale Anastasia, Sofia şi Ana. Au plecat în necunoscut, alegând România deşi “oferta” era mult mai mare şi, poate, mult mai tentantă. Tatăl său, Stavros, era mobilizat şi li s-a alăturat mai târziu. Familia a ajuns, pentru prima dată în Bulgaria, la Sliven. A fost doar o ţară de tranzit pentru că, după doar doi ani, au sosit în România. La noi în ţară, cei de la Crucea Roşie i-au repartizat tocmai la Florica, o localitate aflată la 5 km de Piteşti. Florica era moşia tradiţională a Brătienilor dar, în acea vreme, comuna se numea “Nikos Beloianis”, după numele unui comunist grec împuşcat de autorităţile elene. 
Familia Iliopoulos a fost cazată într-un bloc (“Blocul 8”, îşi aminteşte foarte exact d. Iorgos) care avea bucătăria şi baia în comun pentru toată lumea. Aceste incoveniente n-au fost, niciodată, motiv de ceartă între vecini. Grecii erau ajutaţi, periodic, de cei de la Crucea Roşie dar tot ceea ce primeau împărţeau cu “românaşii”, cum ne numeşte - cu duioşie în glas - grecul Iorgos. “Aveam toate drepturile în afară de posibilitatea de a vota”. Erau consideraţi emigranţi politici şi se bucurau de ajutorul şi simpatia noii lor patrii. La Florica au stat trei ani iar de acolo au fost mutaţi la Vâlcele, lângă Sfântu Gheorghe, în nişte vile de lemn. Acolo s-au obişnuit să bea apele minerale direct de la izvor... 
 
Potrivit lui Pythagora…
E mai uşor să slujeşti pasiunilor decât tiranilor 
 
Apoi, tânărul Iorgos a ajuns la Bucureşti unde a studiat, vreme de patru ani, la Şcoala medie de arte plastice. Acolo a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, Gabriela Lucia, care era “o doamnă foarte drăguţă şi care nu spunea niciodată nu”. În sensul că nu i-a refuzat, niciodată, nimic şi l-a încurajat, mereu, în cariera artistică. 
S-au cunoscut pe când el avea 17 ani iar ea 16. Au rămas împreună o jumătate de secol. Soţia sa a fost femeia care i-a stat alături la bine şi la rău. Niciodată nu s-a împotrivit ca soţul ei să participe la toate taberele la care era invitat. Mare lucru pentru un artist nomad… Aşa a putut Iorgos să înveţe, temeinic, o meserie grea şi, implicit, să câştige bani. La catedră, profesorul Iliopoulos a început cu un salariu de 950 de lei pe lună, în vreme ce prima lucrare pe care a reuşit s-o vândă i-a adus 7.000 de lei. Bani gheaţă!
Iorgos a pierdut-o pe iubita sa soţie în anul 2008. Împreună au avut două fete, Cristiana şi Floriana, care au urmat şi ele cariera artistică a familiei. Prima dintre fete a studiat pictura şi grafica iar cea de-a doua (doar) pictura. Elevul Iorgos are cele mai frumoase amintiri din acea perioadă a primei tinereţi. Profesorul lui de istoria artei îl provoca mereu să-şi dea cu părerea despre lucrările colegilor săi: “Hai, grecule, să ne zici ce e bine şi ce e rău!”. Ceilalţi profesori aveau o mare înţelegere pentru lipsa de apetit a elevilor pentru materiile care n-aveau nimic de-a face cu arta. Le dădeau câte un cinci şi le urmăreau, cu interes, evoluţiile artistice.
În plimbarea noastră peripatetică prin Petroşani, maestrul nu şi-a uitat buna meteahnă de odinioară şi ne-a dezvăluit o seamă de defecte ale proporţiilor dintre soclurile şi statuile recent amplasate în oraş. Cel mai tare l-a enervat faptul că statuia Minerului din parcul “Carol Schreter” din Petroşani a suferit o nedorită intervenţie “artistică”. Un dobitoc a vopsit, în negru, triunghiul de piatră dintre picioarele statuii ridicate de Mimi Şaraga. “Sunt sigur că autoarea ar fi oripilată de această intervenţie neavenită. Uitaţi-vă cum această culoare subţiază picioarele minerului şi cei care au vrut să pună “cărbune” - prin vopsirea pietrei - în locul albului pietrei iniţiale au făcut o mare tâmpenie. Îmi promiţi că o să scrii despre asta la ziar?”. (Tocmai am făcut-o, kir Iorgos!).
 
Homer ne atrage atenţia că
Aşa cum e trecerea frunzelor, la fel e şi a oamenilor!
(Cu arta e, desigur, altceva…)
 
Tânăr ambiţios, Iorgos a urmat la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” pe care l-a absolvit în anul 1965. A fost repartizat la Şcoala generală nr.16 din cartierul Balta Albă din Bucureşti. A rămas, ca profesor de desen, 23 de ani la aceeaşi şcoală. “Am avut atâţia elevi de-a lungul a un sfert de secol, că toată Balta Albă mă cunoştea”. În paralel cu activitatea sa la catedră, d. Iliopoulos a participat la taberele de la Măgura, Sălişte, Arcuş, Căsoaie (o localitate de lângă Arad), Scânteia (de la Iaşi), Tg. Jiu, Blaj şi, acum, la Petroşani. A lăsat, în ţara sa de adopţie, zeci de lucrări de artă monumentală. Cel mai spectaculos este monumentul, de 42 de metri înălţime,  amplasat pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, care trebuia să celebreze terminarea lucrărilor. E o operă de mari dimensiuni pe care a realizat-o împreună cu Bucur Pavel şi Viorel Pater. Din 1965 şi până în 1990 a participat la toate expoziţiile organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din România şi a reuşit să-şi vândă majoritatea lucrărilor expuse. A fost o epocă extrem de prolifică pentru că sculptorul Iorgos Iliopoulos participa şi la câte şase expoziţii pe an. Era şi motivat s-o facă… Pe atunci, statul, prin diverse moduri, achiziţiona frecvent opere de artă iar lucrările erau bine remunerate. Odată, îşi aminteşte d.Iorgos, UTC-ul i-a comandat un bust al lui Vasile Roaită în piatră şi i-a oferit pentru asta 15.000 lei (adică, vreo 15 salarii de la şcoala sa din Balta Albă…).
 
Trei întrebări concrete, trei răspunsuri la obiect
 
- Vă mai amintiţi cum aţi făcut prima lucrare pe care aţi vândut-o?
- Cum să nu? M-am împiedicat, în curtea casei unde stăteam, de o piatră, am luat-o, am curăţat-o şi am făcut din ea un nud. Pentru această transformare mi-au trebuit 5 zile. Dar am reuşit s-o vând gospodăriei de partid cu 15.000 de lei. Le trebuia pentru decorarea caselor de odihnă şi acolo nu puneau ceea ce se chema arta oficială. Aşa că, metaforic vorbind, m-am împiedicat pentru 15.000 de lei. Tot pentru ei făceam, în piatră, portrete de gagici, nişte nudişoare şi diferite floricele. Pentru că aveam nevoie de materie primă, împreună cu alţi doi colegi ne-am cumpărat un cărucior şi am început să adunăm pietre. Le adunam în curtea colegului nostru (care era mai avut) şi apoi le sculptam. Cu pupăza, cu buciarda, cu ţiul, cu gradina, cu şpiţul şi cu dalta. Apoi ne duceam operele la sala Dalles tot cu acelaşi mijloc de transport: “Iar vine grecul cu căruciorul!” ziceau organizatorii cu simpatie. La tabăra de la Măgura lucram cu joagărul şi cu fierestrăul. Organizatorii ne mai dădeau, pe rând, nişte cioplitori profesionişti care să ne ajute să ne terminăm operele care trebuiau să fie de mari dimensiuni. Acum, după anii 90, am trecut la flexuri şi alte scule de ultimă generaţie acţionate de curent. 
- Acum cum e, domnule Iorgos?
- Acum am dat 350 de euro ca să zbor de la Salonic la Bucureşti iar de la tabăra din Petroşani n-am primit niciun ban. Am stat pe masa şi casa pe care ne-a oferit-o colegul Sergiu Ianza la Universitatea Petroşani. De aceea, poate, statuia mea care e amplasată în faţa Casei de cultură şi a Primăriei Petroşani am şi intitulat-o “Zbor”. Nu se poate ca autorităţile locale şi judeţene să nu participle, aproape deloc, la efortul colegului nostru Ianza. Noroc că înainte de a veni am fost într-o tabără în Grecia, la Agios Antonios, la 35 km de Thesaloniki. Acolo, un om cu bani  a adunat 100 de “bolovani” de dimensiuni mari, mijlocii şi mici. Cine sculpta o piatră mare primea 2000 de euro, pentru una mijlocie lua 1500 euro iar pentru una mică - 1000.  
- Cum ar trebui să fie idealul artistului?
- Lumea ar trebui să-ţi recunoască stilul dar ar trebui să fii mereu diferit. Şi să lucrezi în marmură de Thasos, cea mai bună marmură din Grecia, care este de un alb imaculat (am aflat recent că 60% din turiştii care au fost pe insula Thasos în această vară au fost români. Deci ei ştiu exact despre ce vorbeşte d. Iorgos… n.n.). Pe care, atunci când o sculptezi, apar nişte mărgele, care sclipesc intens la soare. E marmura ideală în care să sculptezi torsuri sau nuduri.
 
La final de interviu despre…
Întoarcerea acasă şi revenirea în Ţara Floricăi
 
- Când v-aţi reîntors acasă, domnule Iorgos Iliopoulos?
- Chiar pe 13 iunie 1990, ziua când minerii au năvălit în Bucureşti. Când vă spun asta mi se face, şi acum, părul măciucă. Şi azi mă trec fiorii. Când ei veneau la Bucureşti, noi plecam la gară. În Grecia, nu mai aveam pe nimeni dintre cei vechi. Bunicii mei muriseră. Un prieten ne-a găsit o casă, cu chirie, la Volos. Am plecat cu un vagon întreg în care am luat totul. Casa mea de acum din Thesaloniki e o casă românească. Pe pereţii bucătăriei sunt peste 100 de farfurii culese de la meşterii populari de peste tot pe unde am fost. Fetele mele sunt profesoare la Salonic şi la Polighiros, într-o şcoală la 65 km de casă. Acasă vorbim româneşte. Eu am fost ultimul care am plecat din România (surorile dlui Iorgos au ajuns toate femei cu carte. Anastasia este economistă, Sofia a studiat agronomia iar Ana e doctoriţă.) Restul familiei mele s-a repatriat, până în 1989, când în Grecia s-a reinstaurat democraţia. Mama şi surorile mele s-au mutat la Atena. 
D. Iliopoulos e mândru că fata cea mare s-a măritat cu “un românaş din Aiud”. Cristina l-a însoţit în tabăra de acolo şi aşa l-a cunoscut pe Ciprian Copârtean. Acum e stabilit şi el în Grecia dar îşi găseşte foarte greu un serviciu.  Fetele au avut, ca profesoare, câte 1.500 de euro pe lună. Acum au doar 1.000. (“1.000?”. La auzul acestei cifre, toţi comesenii au sărit ca arşi. Şi eu, şi colegul Emil Danciu şi sculptorul Vlad Perianu - profesori la Petrila, Petroşani şi Bucureşti, am căzut, din nou, în admiraţia grecilor. Împreună nu prea câştigăm cât câştigă ca profesoară, în vremuri de aprigă criză grecească, fata d-lui Iorgos). 
D. Iliopoulos a lucrat, la întoarcerea acasă, în cadrul Muzeului de Arheologie din Thesaloniki. În acelaşi timp, profesorul grec a avut ore şi la o şcoală privată de artă. A lucrat în două locuri şi s-a pus pe picioare. Acum e proprietar de casă, cu curte şi garaje la parter, în Thesaloniki.
 
Epilog cu Pythagora, autorul unei alte teoreme: 
Binefacerea e ca luna. Când e plină, atunci e frumoasă!
 
Amintirea cea mai frumoasă a sculptorului este despre taberele de acasă. La Drama, prefectul regiunii a invitat, anual, între 15 şi 20 de artişti cărora le crea toate condiţiile ca să sculpteze (al nostru nu poate ridica un monument pentru cei din 1977, de la Lupeni, oraşul său de baştină…). Prefectul lor a eliberat jumătate din cea mai mare parcare din oraş şi a dotat-o cu frigidere mari, pline ochi cu băuturi răcoritoare. O tavernă le stătea permanent la dispoziţie pentru a mânca şi a bea tot ceea ce le poftea inima. În câţiva ani, artiştii au umplut toate parcurile din oraş şi din împrejurimi cu statui. Nu i-a fost deloc uşor domnului prefect... Lumea protesta că e zgomot, că e praf, că n-avea unde-şi  parca maşinile. Dimineaţa, în zori de zi, intrau în acţiune pompierii care făceau lună parkingul. Artiştii erau aşteptaţi, aşa cum se cuvine, pentru o nouă zi de muncă. “Prefectul care a organizat aceste tabere nu mai e în funcţie. Dar operele cu care a înfrumuseţat Drama şi împrejurimile sale îl aduc mereu în memoria oamenilor”, ne spune, cu nostalgie, sculptorul grec...  
Un alt grec, mult mai vechi decât d. Iorgos, zicea că un conducător dobândeşte o glorie nemăsurată dacă el, cel dintâi, se supune legilor patriei. Şi nu e, oare, Grecia patria eternă a statuilor de marmură care au demonstrat lumii că omul (frumos) e măsura tuturor lucrurilor?  
Taberele artistice au un rol important, dincolo de miza lor financiară. Care poate exista sau nu... 
“Sculptorii lucrează în echipă pentru că altfel nu se poate. Spiritul de echipă te face mai bun. De aceea e o mare diferenţă între sculptor şi pictor. Ultimii nu ştiu cum e să ajuţi pe cineva. Poate de aceia mulţi pictori se reprofilează, în tabere, pe sculptură. Adică pe munca în echipă”. 
Am văzut, pe viu, cum a funcţionat, la Petroşani, în Parcul “Carol Schreter” această echipă formată din Sergiu Cristian Ianza din Petroşani, Vlad Perianu din Bucureşti, Cătălin Dragomir din Deva şi Iorgos Iliopoulos din Salonic. Prietenia lor din acele zile de august fierbinte ale anului 2013 se regăseşte, acum, în patru statui din marmură şi lemn care ne împodobesc oraşul. Ceea ce eu v-am spus până acum, în peste 2000 de cuvinte, grecul ar fi rezumat în doar trei: “Ctema eis aei!”. Adică: “Bune pentru veşnicie!”.

Comentarii articol (0 )

Nu exista niciun comentariu.

Adauga comentariu
  Numele tau:


  Comentariul tau:


  C창t fac 5 ori 6  ?  


   DISCLAIMER
   Atentie! Postati pe propria raspundere!
   Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii


Informatiile publicate de zvj.ro pot fi preluate doar in limita a 250 de caractere, cu CITAREA sursei si LINK ACTIV. Orice alt mod de preluare a textelor de pe acest site constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratat ca atare.




Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, 
deschis la Banca Transilvania.

Payments through Paypal





- - -
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!

_____
Flyere, pliante, broşuri, afişe, cărţi de vizită, mape, formulare...
_____
Cataloage promoţionale 2024
_____
Plăcuţe şi indicatoare pentru case, blocuri, sedii
_____
Rame click - comandă online!
_____
Panou decorativ pentru interior sau exterior – tu alegi designul!
_____
Steaguri publicitare - click pentru a comanda!
_____
Stâlpi pentru delimitare (opritori, de ghidare) - comandă online!






_____
Cataloage promoţionale 2024


Îți dorești o presă liberă și independentă?
Alege să o susții!
_____
Bannere şi mesh-uri publicitare - click pentru a comanda online!
Promovare
Publicitate
Newsletter