Putem spune fără a greşi că boata (ciomagul) este o unealtă profesională care îl însoţeşte pe oier mai peste tot. Alături de brişcă (briceag), aşezată în brâul (chimir) de piele, fluierul înfipt în spatele brâului, între acesta şi abdomen, oblic, boata este o unealtă care îi dă oierului putere şi siguranţă atunci când se află în faţa pericolelor, de care nu duce lipsă.

 

Chipul parcă statuar al ciobanului îmbrăcat în cojocul din piei de oaie cu lâna în afară, sprijinind bărbia pe cele două mâini aşezate cu palmele una peste alta cu faţa în jos pe măciuca boatei şi cu privirea scrutătoare peste cioporul de oi, este arhicunoscut. De asemenea, imaginea în mişcare a oierului, cu boata strânsă subsuoară, zicând din fluier în timp ce se deplasează în urma sau în faţa oilor, cu paşi hotărâţi, este la fel de cunoscută, venind să întregească imaginea păstorului înfrăţit cu natura şi cu oile sale. 

Boata ciobănească nu este orice băţ, ea provine dintr-un lemn de esenţă tare – lemnul de corn, fiind dreap­tă ca o lumânare, prevăzută cu o măciucă (măciulie) la extremitatea superioară, de unde este apucată cu palma şi cu o verigă lată, din aluminiu sau alamă, la capătul care vine în contact cu solul. Aici, în mijlocul lemnului, înfăşurat în verigă, se mai poate întâlni un cui metalic mai gros, cu rol antiderapant atunci când boata ia contact cu solul. 

Din „Micul dicţionar enciclopedic”, aflăm despre corn următoarele: „Corn (lat. cornus, s.m.) este un arbust, din familia cornaceelor, înalt de 4-8 m, cu frunze opuse, întregi, cu flori galbene care apar înainte de înfrunzire şi fructe drupe roşii, comestibile; lemnul dens şi rezistent este folosit în strungărie”1.

Boata este aleasă cu cât mai puţine noduri, cât mai dreaptă, având un diametru de 3-3,5 cm; aşa după cum am mai menţionat, la extremitatea care intră în contact cu solul are aplicată o verigă metalică (inel) de 5-10 cm lăţime, atât pentru a nu permite tocirea lemnului, cât mai ales pentru a fi mai eficientă atunci când este folosită împotriva atacatorilor, a gadinilor, în special lupi, urşi etc. Un cioban robust, bine antrenat, crescut în mijlocul naturii, este în stare, cu ajutorul boatei, să ţină piept chiar şi unui urs. Dacă mai primeşte şi un mic ajutor din partea celui mai bun prieten al său – câinele ciobănesc, mai ales în momentele de cumpănă, atunci reuşita nu mai este pusă la îndoială: ursul pleacă, aşa cum se spune în popor, „cu buzele umflate”, fără a răpi nicio oaie din turmă. Reuşita este anunţată printr-un chiuit al cărui ecou, preluat din vale în vale, din deal în deal, vesteşte natura înconjurătoare de supremaţia binelui, supremaţia omului asupra răului. Legat de boată, în satul Jieţ din estul Văii Jiului, este cunoscută şi o scurtă minciună (strigătură la joc) dragă oierilor:

„De nimica nu mi-i frică,

Ca de boată cu verigă,

Şi de unt cu mămăligă.”

Cu această ocazie trebuie menţionat şi faptul că nu de puţine ori ciobanii au folosit şi încă mai folosesc boata şi în rezolvarea unor probleme, unor diferende cu semenii lor, mai ales la petreceri. De altfel, ciobanii au o dexteritate de necre­zut în mânuirea boatei, făcând antrenamente din fragedă copilărie, ajungând ca la vârsta maturităţii boata să fie un instrument docil şi eficient, atât în apărare cât şi în atac. Până şi la priveghiurile morţilor sunt organizate, în cadrul jocurilor, întreceri tradiţionale practicate de către tineri folosind boata. Am asistat în perioada copilăriei în munţii Parâng la o demonstraţie de asemenea virtuozitate, făcută de un tânăr cioban, virtuozitate pe care ar fi fost invidios şi cel mai talentat scrimer.

Ca şi hainele ţăranului, care sunt de două feluri: de purtare şi de ţinere, tot la fel este şi boata: boata de purtare, cea de toate zilele cum mai este numită, fiind simplă, fără pui (înflorituri) şi boata de ţinere, care este o boată de fală, lucrată artistic, sculptată, împuiată, fiind folosită numai la „ocazii”, la sărbători. Lucrătura artistică, gen sculptură, prin încustare cu briceagul, reprezintă figuri geometrice, diferite genuri de împletituri, flori, uneori chiar şi chipuri de animale, toate acestea fiind aşezate în panouri orizontale, cuprinzând circular grosimea boatei, modelele succedându-se distinct. 

Lucrătura este în funcţie de talentul şi priceperea meseriaşului care o execută, de zona de unde provine acesta. L-am văzut la lucru pe Grunţă Traian, din estul Văii Jiului, cam singurul meseriaş de acest gen din zonă. Acesta mânuia tăişul foarte micuţ al unui briceag de parcă avea în mână un creion.

Cornul din care se confecţionează aceste boate nu creşte în Valea Jiului. De aceea, materia­lul brut este adus „de la ţară”, locul unde oierii merg cu oile în transhumanţă toamna şi primăvara, în special din zona Bradului. Toţi ciobanii care au şansa să găsească boate reuşite în pomii de corn, ce se pretează scopului lor, nu ezită să le aducă acasă pentru a fi prelucrate şi înflorate.

Pe la sfârşitul anului 1939, începutul anului 1940, în satul Răscoala din estul Văii Jiului a ajuns o boată ciobănească din corn, sculptată (împuiată) în anul 1927 la Cloşani, judeţul Mehedinţi, boată ce a intrat în posesia oierului Bolog Pătru (1888-1970). Boata respectivă a avut atâtea peripeţii încât, dacă ar fi avut un paşaport, cred că filele unde se putea aplica ştampila cu vizele de intrare şi ieşire s-ar fi epuizat.

Lucrătura sculpturală a fost efectuată în anul 1927 de meşterul popular Dumitru Suciu, care şi-a încrustat, de altfel, numele pe boată. Chiar pe măciucă, boata îşi dezvăluie locul de origine, prin inscripţiile de rigoare: Munţii Mehed. Cloşanilor.

De la Cloşani boata a intrat în posesia lui Oprean Nicolae, oier din Poiana Sibiului, probabil în timpul păstoritului transhumant pe care oierii poenari îl făceau în zona Mehedinţilor. Înainte de anul 1940 Oprean s-a căsătorit în zona estică a Văii Jiului, în satul Taia. Prin anul 1939 a făcut un schimb de boate cu oierul localnic Bolog Pătru şi astfel boata de Cloşani a intrat în posesia acestuia. Fiind o boată cu o lucrătură deosebită, oierul jian a început să se fudulească, etalând-o la toate ocaziile festive prilejuite de nedei, nunţi, botezuri. Boata a devenit repede cunoscută. A fost admirată, lăudată şi râvnită de multă lume. A văzut-o şi celebrul profesor Moşic Ilie, fiul lui Moşic Dan (1877-1962), din satul Cimpa. Profesorul Ilie Moşic (1911-1993) a absolvit cursurile Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Istorie, promoţia 1936, unde l-a avut ca profesor pe renumitul savant Nicolae Iorga. A devenit apoi bursier la „Academia România”, înfiinţată de Vasile Pârvan la Roma, unde i-a avut colegi pe filologul Alexandru Balaci şi pe Pimen Constantinescu, între anii 1936-1938. 

A lucrat apoi o perioadă la ambasada României de la Roma. Văzând boata, profesorul Moşic şi-a dat seama de valoarea ei artistică, a împrumutat-o de la oierul Bolog pentru o perioadă şi a dus-o la Bucureşti, unde a prezentat-o unor specialişti în artă populară tradiţională de la diferite muzee din capitală. Se pare că boata a trecut şi prin mâinile lui Nicolae Iorga.

Cu greu a mai putut fi recuperată, căci s-au găsit muzee bucureştene dornice să îşi îmbogăţească vitrinele colecţiilor cu frumoasa boată; în cele din urmă însă, boata s-a întors la proprietarul ei.

La una din nedeile din marţea Paştilor ce se ţineau în satul Răscoala, în anul 1951, tânărul Bălănescu Ilie (Nicu), în vârstă de doar 17 ani, a pus ochii pe boată şi şi-a dorit din tot sufletul să o cumpere. I-a propus proprietarului să i-o vândă, dar acesta i-a răspuns, la fel ca tuturor celor care solicitau acest lucru: „boata nu este de vânzare, dar i-o voi da bucuros celui care se va căsători cu fiica mea”. Anii au trecut, episodul a fost dat uitării, dar prin anul 1960, tânărul nostru Ilie, care acum era un fecior în toată firea, cu armata făcută, se căsătoreşte cu Emilia Bolog, nimeni alta decât fiica proprietarului boatei. Socrul şi-a ţinut promisiunea şi i-a dăruit boata. 

Trebuie să mai menţionăm faptul că, în perioada cât boata s-a mai aflat la Bolog Pătru, a fost furată în două rânduri, dar de fiecare dată a fost recuperată de către proprietar. La cel de-al doilea furt însă, recuperarea a fost destul de anevoioasă.

După ce boata a intrat în posesia lui Bălănescu Ilie (Nicu), din satul Birăoni, pentru frumuseţea ei, era folosită de trupele de crai care colindau cu ocazia Crăciunului, fiind purtată de către un păstor din trupă. Cu aceste ocazii a fost văzută şi de către preotul Nicolae Negoi2, din satul Cimpa, cel care mi-a semnalat-o. În anul 2005 l-am identificat pe actualul proprietar, Bălănescu Ilie (Nicu), născut în anul 1934. Am examinat boata şi am comparat lucrătura cu cea a boatelor din Valea Jiului. Este într-adevăr o lucră­tură artistică, mai ales pentru acea perioadă (1927), care îmbină sculptura cu încrustaţia. Are vreo două­sprezece modele circulare, gen brăţări feminine, din care şase sunt sculptate în relief, iar şase în depre­siuni. La joncţiunea măciuliei cu corpul boatei se află sculptată în relief o brăţară, îngustă de un centimetru în diametru, urmând apoi una în intrând, cu lăţimea de patru centimetri, alternând în acet mod până la jumătatea boatei. Cea mai lată brăţară sculptată în relief are o lăţime de şase centimetri. Am răsfoit albumul „Arta populară din Mehedinţi”3, dar nu am găsit nici în modelele ţesăturilor, nici în modelele sculpturilor şi nici în cele de pe obiectele de ceramică nimic asemănător cu cele de pe boată, deşi aceasta provine din aceeaşi zonă.

Comparativ cu această boată, modelele de pe boatele din Valea Jiului sunt mai înguste şi nu sunt sculptate în relief, încrustaţiile fiind în acelaşi plan. Fiind mai înguste, brăţările au o varietate mai mare decât cele de pe boata de Cloşani. Să nu uităm însă faptul că boata de Cloşani a fost împuiată în 1927, iar cele din estul Văii Jiului, pe care le-am examinat, au fost împuiate după anii 1950, când imaginaţia meş­terilor s-a îmbogăţit. Pe cele două tipuri de boate am găsit aproape identic un model reprezentând împle­titura unei sfori, asemănător cu cel al balţilor4 (funii) de la desagi. Această împletitură este mai lată pe boata de la Cloşani cu cinci fire (linii) şi mai îngustă pe boata de Valea Jiului, care are în componenţă doar trei fire.

Faptul că unele modele se regăsesc pe diferite tipuri de boate din zone mai mult sau mai puţin învecinate, mă face să cred că meşterii populari nu sunt străini în a cunoaşte secretele concurenţei, preluându-le pe cele mai valoroase şi transmiţându-le urmaşilor. Aceste cunoaşteri se făceau mai ales cu ocazia transhumanţei sau prin participarea la cele mai importante nedei din munţi, care se ţineau cu ocazia marilor sărbători religioase din perioada de vară.

În primăvara anului 2012 am vizitat, la Gamzigrad (Serbia), palatul fortificat construit de împăratul Galerius. Aşa cum se ştie, Galerius Maximianus (250-311) sau Caius Galerius Maximianus, a fost împărat roman în perioada 305-311. Acesta s-a născut în apropiere de Zaicear, pe Valea Timocului (astăzi în Serbia), într-o familie de ţărani. Tatăl său, de origine tracă, a fost cioban iar mama sa, Romula, a fost de origine dacă, ea părăsind Dacia din cauza atacurilor Carpilor.

După spusele lui Lactantius5 şi a altor istorici, împăratul Galerius şi-a afişat originea dacică şi s-a declarat duşman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu Roman, ci IMPERIUL DAC, spre oroarea patricienilor şi senatorilor.

Vizitând ruinele palatului şi ajungând la Lapidariu, chiar de la intrare mi-a atras atenţia un brâu executat din mozaic. Era aproape identic cu sfoara împletită descrisă pe cele două boate, împle­titura în acest caz fiind din cinci fire. Să fie oare Dacia aceeaşi sursă de plecare în două direcţii – către pala­tul Gamzigrad – Romula şi către boatele păstorilor, urmaşi ai dacilor? Ar fi o dovadă a transmiterii până în zilele noastre, din generaţie în generaţie, a unui model pictural de la străbunii daci la oierii români, inclusiv la oierii jienilor momârlani.

Dumitru GĂLĂŢAN-JIEŢ