Pamfil Şeicaru, cândva un nume sonor în presa românească, a fost trecut la index de cenzura comunistă vreme de 45 de ani! Director al faimosului ziar de dreapta Curentul, polemist redutabil, Pamfil Şeicaru a părăsit România în august 1944, odată cu intrarea în ţară a Armatei Roşii, de teama ocupaţiei ce nu a întârziat să se instaleze, aşa cum prezisese şi el cu câţiva ani mai înainte.

 

A fost inculpat în unul din faimoasele pro­cese, cel al ziariştilor, instrumentat imediat, în 1945, de slugile noului regim, şi condamnat la moarte în contumacie. I-a fost bineînţeles con­fiscată întreaga avere şi interzise orice drep­turi cetăţeneşti. Pamfil Şeicaru ajunsese între timp la Viena, unde Horia Sima plănuia să formeze un guvern românesc în exil. A trăit apoi treizeci de ani în Spania, pentru ca în ultimii 6 ani ai vieţii să se strămute la Dachau, lângă München. Aici s-a stins din viaţă în 1980, la vârsta de 86 de ani. De la Dachau, după căderea regimului roşu, osemintele i-au fost aduse în ţară, mai întâi la Biserica Sfânta Vineri din Bucureşti şi finalmente re-reînhumate la Mănăstirea Sfânta Ana de lângă Orşova. Acest sfânt locaş este ctitoria lui, ridicat, se spune, chiar pe locul unde Pamfil Şeicaru a scăpat de moarte în groapa unui obuz, fiind tânăr subloco­tenent combatant pe front în Primul Război Mondial. După 1944 mănăstirea a fost închisă şi profanată din dispoziţiile conducătorilor comunişti atei, fiind transformată în cârciumă!

În memoria colectivă a românilor Pamfil Şeicaru a rămas un mare şi temut ziarist, pe seama lui circulând şi unele anecdote precum cea cu „şantajul şi etajul”. Foarte puţine s-au mai putut apoi afla despre pribeagul Şeicaru, fiindcă în ţară el fusese declarat proscris, iar despre transfugi nicio ştire oficială nu răzbă­tea prin „cortina de fier”. Doar, eventual, informaţii orale, ajunse pe cine ştie ce căi ascunse, din gură în gură. Comuniştii îl acuzaseră între altele, de colaborare cu extrema dreaptă, de aceea el trecea, pentru unii, drept legionar. În procesul ziariştilor din 1945, alături de Pamfil Şeicaru mai fuseseră inculpaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă grea şi alţi ziarişti importanţi din presa de dreapta asemenea lui Radu Demetrescu-Gyr, Nichifor Crainic, Stelian Popescu, directorul cotidianului Universul, care avusese cele mai mari tiraje din presa interbelică, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. Cei mai mulţi au fost arestaţi şi condamnaţi imediat de judecătorii Tribunalului Poporului instituit de regimul de ocupaţie. Doar Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic reuşiseră să fugă şi să se ascundă de ochii vigilenţi şi de mâna lungă a represiunii. Nichifor Crainic, fost diriguitor al revistei ortodoxiste Gândirea, a stat ascuns vreo trei ani prin Ardeal, în casele unor preoţi, foşti seminarişti de ai săi. A hotărât să se predea prin 1948, de teamă că aceia care îl tăinuiau să nu fie descoperiţi şi să aibă de suferit, dar şi din credinţa naivă că acţiunile represive ale noului regim se mai îmblânziseră.

În exil Pamfil Şeicaru nu s-a mai putut exersa ca ziarist în deplinătatea înzestrării sale. Erau câteva bariere greu de trecut: schimbarea mediului intelectual şi politic, dificultăţile de limbă şi de integrare într-un sistem al presei cu alte mecanisme de funcţionare decât cele din România inter­belică. El a făcut însă altceva: a publicat cărţi, traduse în spaniolă, în franceză, în germană, dar scrise şi în limba română. Dintre apariţiile din străinătate se pot reţine: Pax Americana o Pax Sovietica (1947), Istoria partidelor politice din România (1959), La Roumanie dans la Grande Guerre (1968), Karl Marx – Însemnări despre România (1968), Adevăruri care trebuie amintite (1980). În 1994 în România i-a fost publicat un incitant volum de corespondenţă, Pamfil Şeicaru – Scrisori. Verva şi incisivitatea de gazetar s-au manifestat prin pana scriito­rului, a politologului şi a istoricului de întinsă cultură specifică. 

Prima dragoste nu se uită însă. Şeicaru ne va surprinde prin elaborarea şi scrierea unei documentate Istorii a presei româneşti. Dar nu numai a presei româneşti. Din câte ştim, volu­mul, efectiv impunător, a apărut prima dată în 2007, la Editura Paralela 45, sub îngrijirea lui George Stanca. În Prefaţă George Stanca po­ves­teşte modul cum a intrat în posesia ma­nuscrisului. În ultimii ani de viaţă, la München, a reapărut Curentul, gazeta fiind subven­ţio­nată de un anume domn Vasile C. Dumitrescu, care se prezenta drept „proprietar al ziarului Curentul”. Acelaşi Vasile C. Dumitrescu i-a transmis lui Victor Frunză, disident român stabilit în Danemarca, un bogat fond de manuscrise Pamfil Şeicaru. Manuscrisul Istoriei presei i-a fost înmânat lui George Stanca  de „un om misterios care se numeş­te Gheorghe Dănescu Piscoci şi care, din câte am înţeles, face naveta între Franţa şi România. Domnul Dănescu mi-a spus că manuscrisul acestei cărţi a fost lăsat de Şeicaru lui Traian Popescu, directorul Editurii Carpaţii din Madrid, atunci când Şeicaru a părăsit Spania pentru a se stabili în Germania. Domnul Popescu l-a dat mai departe domnului Dănescu, care avea o editură la Paris. Apoi, domnul Dănescu mi l-a dat mie. Ba chiar cules şi paginat, cum spuneam, pe o dischetă”. Iată, conform relatării lui George Stanca, povestea, lungă şi sinuoasă, a apariţiei în România a Istoriei presei întocmite de Şeicaru.

A te încumeta să scrii o istorie a presei pornind de la origini este o întreprindere temerară. Pamfil Şeicaru însă nu a pre­getat. Prudent, el îşi începe cartea cu nişte Însemnări preliminare, altminteri foarte preţioase pentru înţelegerea demersurilor şi a modului în care a fost scrisă Istoria presei. Preliminariile sunt datate „Madrid, 10 ianuarie 1954”. Aşadar preocupările pentru scrierea cărţii existau cu vreo patru decenii înainte de stingerea din viaţă a autorului. Spiritul de gazetar a fost mereu activ în gândirea şi în faptele întreprinse de acesta. De la bun început autorul mărturiseşte că, în condiţiile exilului, cu extrem de puţine mijloace documentare de informaţie la îndemână, o istorie a presei româneşti este foarte greu de realizat. Lucrarea i-a fost solicitată de scriitorul Vintilă Horia, trăitor şi el în Spania, pentru o mai vastă Biografie a culturii române. Pamfil Şeicaru recunoaşte singur că Istoria… „este imposibil de realizat în cazul în care năzui să satisfac exigenţele unei adevărate lucrări ştiinţifice. Mi-ar fi necesară o îndelungată şi răb­dătoare cercetare a colecţiilor tuturor publicaţiilor periodice, păstrate, cu atâta grijă, până la 23 august 1944, de Academia Română. Ar mai fi necesare: colecţia de documente privitoare la «1848 în Principatele Române», dezbaterile Divanului ad-hoc, dezbaterile parlamentare, broşurile politice care s-au publicat, spre a avea şi diversele aspecte ale ideilor social-politice în România. Numai enumerate succint elementele indispensabile unei istorii a presei, este suficient să se vadă impo­sibilitatea realizării unui asemenea studiu.” (Istoria presei, Însemnări preliminare, p. 9). I-au lipsit chiar şi lucrări de bază precum Publicaţiile periodice româneşti. Catalog alfabetic 1820-1906 de Nerva Hodoş şi Istoria presei româneşti de Nicolae Iorga. Având deci în vedere dificultăţile enumerate cu onestitate de autor, ce-i mai rămânea de făcut acestuia decât să apeleze la memoria culturală, încă proaspătă, din timpul anilor de studiu, perioada 1914-1915, şi la câteva lucrări de sociologie, de importanţă colaterală, ale unor autori străini. Formaţia de incontestabil om de presă, pasiunea, devotamentul, i-au fost de mare ajutor lui Şeicaru, pe lângă memoria lui fabuloasă. În urma cercetărilor din tinereţe el s-a „familiarizat cu evoluţia spiritului public în România”, şi-a „fixat în memorie trăsăturile fiecărei epoci, tot ceea ce formează aspectele accidentale şi trecătoare ale caracterului românesc, precum şi aspectele lui neschimbătoare”. Aşadar fizionomia spiritului public românesc surprins în evoluţia lui istorică a fost unul din obiectivele principale ale cărţii. Al doilea a vizat formele şi tendinţele manifestate în presa românească în perioada respectivă, adică „voca­bularul, stilul, temele, preocupările, concepţiile fiecărei generaţii.” (loc. cit., p. 11). Istoria presei se întinde pe durata „unui secol, secolul cel mai important, fiind secolul de formaţie al naţiunii în năzuinţa ei de a crea un Stat modern.” (idem).  Demersurilor istorice şi critice ale lui Pamfil Şeicaru se încheie în anul 1944 şi este lesne de priceput de ce. Pe lângă lipsa informaţiei referitoare la presa comunistă din primii ani ai regimului, 1944 este anul refugierii lui Şeicaru în străinătate de teama represaliilor care nu vor întârzia. Pe scurt, „Cu ajutorul me­moriei, folosind notele extrase de Pompiliu Păltânea, am putut dezvolta o istorie a presei în România, exactă în linii generale şi, într-o oarecare măsură, obiectivă”, recunoaşte Şeicaru, caracterizându-şi critic demersurile. Pompiliu Paltânea era un prieten care i-a pus la dispoziţie câteva note extrase din Istoria presei româneşti (1923) de Nicolae Iorga. Atâta deci, memoria şi câteva note... Nu este oare cu atât mai merituoasă lucrarea lui Pamfil Şeicaru, cu cât ea îşi probează meritele prin cultură, specializare, stil şi pasiune? Aceasta este amprenta subiectivă a personalităţii sale, dar dincolo de astfel de elemente istoricul s-a străduit să fie cât putea de obiectiv. Ziaristul şi scriitorul colaborează cu acel istoric care, spune Şeicaru citându-l pe Mommsen, „îşi are locul mai mult între artişti decât între erudiţi”. Ziaristul român a dorit să scrie o istorie vie a presei care să uşureze înţelegerea dezvoltării unui stat, o istorie în mers prin care „să [se] cerceteze formaţia, evoluţia presei în care se înregistrează tumultul pasional, forţele spiritului care guvernează istoria, precizându-se treptat în decursul vremii, din ciocnirea violentă a tendinţelor, progresul unor idei politice, regresul altora, adică nervul acestei misterioase creaţii continue: istoria.” (ibidem, p. 12). Parafrazând o idee a lui Hyppolite Taine, Pamfil Şeicaru ajunge la concluzia că „presa este «coridorul pe unde trece vântul istoriei»”.

„O istorie a presei în România, făcută aşa cum o cer disciplinele ştiinţifice, ar fi de fapt o istorie a spiritului public la români. Împrejurările vitrege în care ne zbatem fac ca o asemenea istorie să fie o imposibilitate de fapt. Lipsurile, scăderile sunt explicabile şi, sper, îmi vor fi iertate.” (loc. cit., p. 13). După atâtea cuvenite justificări şi dezvinovăţiri, trebuie să adăugăm că de o reală utilitate în redactarea Istoriei… i-a fost lui Şeicaru experienţa de ziarist. O recunoaşte singur, spunând că din aprilie 1918 şi până la 10 august 1944 a scris cel puţin un articol zilnic: „tot ce am strâns ca experienţă din exercitarea pasionată a profesiei de gazetar”.

Ce a reuşit aşadar să facă directorul de la Curentul în materie de istorie a presei? Mai întâi – şi tot singur o spune – a găsit cu cale să aşeze în faţa Istoriei propriu-zise, pentru a o încadra, pentru a-i deschide calea, două eseuri: Scurt istoric al presei în lume şi O încercare de sociologie a presei, care ocupă nici mai mult nici mai puţin decât 158 de pagini, adică aproape jumătate din conţinutul cărţii. Autorul vrea să acrediteze ideea că nevoia de informare corectă a publicului este foarte veche, datând, sub altă formă, chiar din antichitate. Prima informaţie de acest gen vine tocmai din Babilon, unde în secolul III î. Hr. au existat istoriografi anume desemnaţi să scrie zilnic povestea evenimentelor publice. Astfel se poate conchide că şi ziaristul modern este un modest istoriograf al faptului cotidian. Apoi practica s-ar fi continuat la Roma, unde „o formă primitivă” de presă „pot fi socotite Analele Pontifilor”. După aceea Iulius Cezar a ordonat înfiinţarea şi redactarea unei publicaţii destinate informării publice: Acta diurna populi romani. Data întâiului „ziar primitiv” poate fi aproximată în jurul anului 1275, în Anglia, unde a fost necesar „să se publice o ordonanţă regală contra ştirilor false”, răspândite de nişte presupuse „publicaţii manuscrise de colportare a ştirilor.” (op. cit., p. 14). Asemenea publicaţii şi încă altele ca ele apăreau sub formă de manuscrise. Fireşte, presa a cunoscut noi etape de dezvoltare odată cu apariţia tiparului. De pildă, consemnează Şeicaru, „În 1522 Viena era centrul cel mai activ al foilor tipărite”. Presa a fost multă vreme su­pra­vegheată, cenzurată sau interzisă de autorităţile laice ori ecleziastice, însă în 1641 Parlamentul englez suprima pentru prima oară cenzura. În fine, presa a fost efectiv liberă începând din 1695, iar primul ziar tipărit a apărut în 1702 şi se numea Daily Courrent. Istoria presei inter­naţionale continuă, cu destule avataruri, fiind marcată de existenţa de durată şi de editarea în milioane de exemplare ale unor mari publicaţii precum Times (fondat în 1795), Mercure de France (1889) sau New York Times (1851). 

Necesitatea de informare asupra evenimentelor din ţară şi din lume a impulsionat decisiv apariţia şi dezvoltarea presei în România. Prima publicaţie de informare este menţionată în Wiener Zeitung la 1790 şi s-a numit Courrier de Moldavie sau Gazeta de Iaşi. Era un buletin-ziar bilingv, în română şi franceză, editat de comandamentul trupelor de ocupaţie ruse, din ordinul reginei Ecaterina a II-a. Însă începuturile gazetăriei româneşti sunt legate, cum se ştie, de numele lui Ion Helaide Rădulescu şi Gheorghe Asachi. Primul număr al Curierului românesc a văzut lumina zilei la 8 aprilie 1829. Puţin după aceea, la Iaşi a apărut Albina românească. În 1838, la Braşov, George Bariţ, a început să editeze Foaie pentru minte, inimă şi literatură, apoi Gazeta de Transilvania. Nici un fel de cenzură, de greutăţi materiale ori de vicisitudini ale istoriei nu au mai putut stăvili dezvoltarea presei româneşti, prin ziare şi publicaţii periodice de toate genurile, unele de lungă durată, altele efemere. Adevărul a fost fondat în 1888, gazetă care, cu o întrerupere forţată de regimul comunist, apare şi astăzi. Aici s-a afirmat după câteva decenii o mare personalitate a presei noastre cotidiene: Constantin Mille. În răstimpul 1892-1906 cel mai bun ziar conservator şi „unul dintre cele mai îngrijite ziare româneşti”a fost Epoca, sub conducerea lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Cotidiane de impact deosebit au mai fost, în secolul XX, ziarele Dimineaţa şi Universul, ultimul condus de Stelian Popescu. Epoca şi Dimineaţa au fost reînsufleţite, pentru scurtă vreme, după 1989. Este prezentat pe larg şi ziarul Cuvântul, unde a fost angajat Pamfil Şeicaru înainte de perioada de la Curentul. Acesta apare începând din 1928, „cu echipa de la Cuvântul”. Din redacţie făceau parte, alături de Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu, Tudor Theodorescu-Branişte, Ion Dumitrescu, Grigore Patriciu şi alţii. La 17 ianuarie 1942 Curentul însuma impresionanta cifră de 5000 de ediţii de la apariţie. Ultimul număr a văzut lumina tiparului la 10 august 1944. 

În sfârşit, publicaţiile sunt atât de numeroase încât nu pot fi menţionate şi analizate decât într-o istorie a presei… Ceea ce a realizat Pamfil Şeicaru prin a sa atât de bine scrisă carte, restituită literaturii române prin această fericită reeditare din anul 2013.

Ioan LASCU

•