Stimate Domnule Doctor Alexandru Lupşa,

Dragi colegi şi prieteni,

M-am tot frământat, în ultimele zile, să găsesc forma cea mai potrivită pentru a vă mulţumi pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine. Când am ajuns la Spitalul judeţean din Târgu Mureş am apreciat, la superlativ, faptul că v-aţi găsit timp să mă liniştiţi şi să-mi explicaţi, pe înţelesul meu, în ce va consta operaţia pe care urma s-o efectuaţi. Eram, atunci, sub semnul emoţiilor şi al unei mari suferinţe. 

Acasă, într-o dimineaţă frumoasă de toamnă târzie, am constatat că totul în jurul meu se învârtea frenetic şi că îmi pierdusem cu totul echilibrul. Credeam că e o impresie de moment şi că vigoarea mea, de bărbat la 40 de ani, va reuşi să învingă aceste momente de cumpănă. N-a fost aşa. A trebuit să-mi vină în ajutor doi colegi de serviciu, Tudor Dragomir şi Pavel Dorin, care m-au dus, de urgenţă, la Spitalul din Petroşani. Acolo, mi-au dat, cu profesionalism, primul ajutor. Dar doctorii de acasă au constatat, repede, că situaţia îi depăşeşte şi că va trebui, de urgenţă, să fiu operat la o clinică de specialitate. Aşa am ajuns la dumneavoastră. 

Înainte de a pleca, apartamentul meu (aflat aproape de cer, într-un bloc turn din Petroşani) s-a dovedit neîncăpător. 15 colegi (Liviu Stoica, Daniel Stamate, Iulian Şerban, Eugen Bocăneţ, Miron Vasile, Cătălin Igărelu, Sorin Lazăr, Ion Băran, Nicolae Mirci, Lucian Todone, Radu Iacob, Claudiu Ungureanu, Roxana Liciu, Cristian Laib, Daniel Hortopan şi Florin Badea) au venit să-mi ridice, cât de cât, moralul doborât de boală. Atunci i-am simţit alături şi pe comandanţii noştri Titel Brăgaru şi Ştefan Ciucă. La fel ca şi apartamentul, căsuţa postală a telefonului meu s-a dovedit la fel de neîncăpătoare pentru minunatele mesaje de încurajare. Unul dintre ele venea de la fiul meu, Vlăduţ, şi m-a emoţionat până la lacrimi. (“Tati, tu m-ai încurajat mereu şi m-ai sprijinit la greu. Acum a venit rândul meu, să te încurajez. Să ne ajute bunul Dumnezeu să treci cu bine operaţia. Eu şi mama ne rugăm pentru tine să te faci bine şi să vii acasă. Te iubim!”). Le mulţumesc, din suflet, tuturor.

Mesajul creştin din “Cuvântul parohial” îmi arăta că rugăciunile părintelui Gabriel Bulf şi ale enoriaşilor s-au îndreptat spre Cer şi pentru a-mi reda sănătatea pierdută. Lor, ca şi părintelui Barbu, le sunt adânc recunoscător. Toată familia, de aici şi de acasă, mi-a fost alături. Fiind cel mai aproape de mine, fratele meu Costel, m-a încurajat şi m-a ajutat permanent. La fel au făcut şi ceilalţi fraţi aflaţi mai departe. Doar mamei nu i-am putut spune nimic. Nici înainte şi nici după operaţie.  

M-aţi operat, domnule doctor, în regim de urgenţă, şi seara am constatat că m-am putut ridica din pat. Am putut face şi câţiva paşi prin camera de spital. Dimineaţa, m-am trezit alături cu un coleg de serviciu, Ernest Puiu Balint, care, cu câteva zile în urmă, îşi condusese tatăl pe ultimul drum. A stat cu mine până când m-am externat, împărţind, de bună voie, o cameră de spital. 

M-am uitat, apoi, cu teamă, în oglinda de la baie şi am văzut, în jurul gâtului, urmele unei cicatrici. Atât îmi mai amin­tea de suferinţa dinaintea opera­ţiei. Când am revenit acasă, curiozitatea m-a împins să caut, pe internet, în ce a constat operaţia (hernie de disc cervicală) pe care mi-aţi făcut-o. M-am îngrozit de complexitatea ei. Nu ştiu, dacă aş fi ştiut înainte ce mă aşteaptă, dacă aş fi mai avut curajul s-o înfrunt. Ştiţi că am o meserie grea, cea de poliţist, în care curajul şi tăria nu sunt calităţi ce pot fi trecute pe planul secund. Cu toate acestea, atunci, în faţa calculatorului, mi s-au înmuiat picioarele. Şi nu când am stat, faţă în faţă, cu dumneavoastră. 

Mi-am dat seama, abia atunci, că dv., prin marile calităţi chirurgicale şi, desigur, umane, mi-aţi dat marea şansă a unei vieţi normale. Cum să vă mulţumesc? Am socotit că cel mai nimerit mod ar fi să o fac în modul cel mai simplu şi mai direct. Adică prin această “Scrisoare deschisă” adresată unui om în alb care, prin harul şi profesionalismul său, îţi poate oferi o a doua şansă şi, poate, o a doua viaţă. 

Normală, şi nu ţintuită într-un scaun cu rotile…

Cu adânc respect şi consideraţie,

Sebastian (Gheorghiţă) AVRAM