Bucuria Bisericii

- Să revenim la dragostea pentru Biserică.

- Eu şi fratele meu eram duminică de duminică la Biserică, acolo în judeţul Arad, unde mergeam împreună cu mama. În afară de zilele de duminică nu puteam să mergem la Biserică, deoarece pe timpul săptămânii stăteam la căminul respectiv, iar mama avea de lucru în agricultură. Totuşi, ne-a fost suficient să îndrăgim Biserica. Copil mic fiind, ţin minte că abia aşteptam duminica să merg la slujbă. Este ceva ce nu se poate exprima în cuvinte, o chemare pe care numai Dumnezeu i-o poate da unui copil.

 

Revenirea din „exil”

- După „exilul” din Arad, aţi revenit la Petrila. 

De-acum aveaţi peste şapte ani, începeaţi să fiţi măricel… Cum a fost, mai ales că de-acum era şi tatăl dumneavoastră acasă şi preot la o Sfântă Biserică Ortodoxă petrileană?

- A fost foarte bine, familia îşi revenise din toate punctele de vedere. Noi creşteam, ne bucuram de copilărie. Cum v-am spus, vacanţele le petreceam la Buzeşti, unde ajutam părinţii şi la munca câmpului, fireşte la ce puteam noi face, ţinând cont că eram totuşi nişte copii. Dar lucram şi acolo de plăcere. Să ştiţi că nu eram mofturoşi, ne plăcea să-i ajutăm pe părinţi sau pe cei din familie. Joaca în vacanţe era puţină, dar de calitate, în sensul că ştiam să ne jucăm frumos cu ceilalţi copii. Totuşi, pot spune că joaca noastră din copilărie a fost mai puţină decât a altor copii, deoarece în primii doi ani am locuit într-un bloc din Cartierul 8 Martie, unde nu cunoş­team prea bine copiii. Apoi, când i-am cunoscut, a trebuit să ne mutăm la casă, ceea ce era foarte bine pentru familie, deoarece clădirea era chiar în parohie, aproape de Biserică. Iar la casă, în zonă, erau prea puţini copii…  Pe lângă aceasta, făceam anumite munci gospodăreşti, care, pe lângă şcoală, ne cam ocupau timpul. Eram mărişori deja, prin clasele a IV-a, a V-a, şi participam şi noi la muncile gospodăreşti de zi cu zi, cum se ştie la o casă sunt mai multe de făcut decât la un apartament de la bloc. Strângeam frunzele sau mizeriile din grădină, măturam curtea, iarna aprindeam focul şi ne ocupam să-l întreţinem, făceam mici cumpărături, duceam gunoiul, lucruri uşoare, care ne-au învăţat de mici să avem spirit gospodăresc, lucruri care ar trebui învăţate, după părerea mea, de absolut toţi copiii. La fel când mergeam la ţară în vacanţele de vară, munceam cu pasiune chiar la munca câmpului. Un greblat, un strâns de fân, un strâns de prune, sau o mică plimbare cu vitele pe câmp nu aveau ce rău să ne facă. Din contră, ne-au prins bine în viaţă, ne-au dezvoltat spiritul gospodăresc şi am înţeles de mici că fără muncă nu se poate trăi, indiferent de starea socială. 

 

La Seminarul Teologic Craiova

- Aţi ajuns la Seminarul Teologic Craiova. Povestiţi-ne puţin de anii petrecuţi acolo.

- La Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul” de la Craiova am ajuns în anul 1989, anul marilor schimbări şi în viaţa mea, dar şi în viaţa ţării. Acolo am ajuns după ce am susţinut la liceu examenul de treapta a II-a, fără de care nu erai primit să dai examen la seminar. După ordinea mediilor de examen am fost al optsprezecelea la intrare, iar după primul semestru de studiu am fost al doilea. Şi am rămas al doilea până când am plecat de la Craiova…

La început am avut bursă, dar ea nu s-a putut susţine, deoarece a venit schimbarea din 1989, eveniment care a nivelat totul, toată lumea devenind egală, ceea ce însemna că fie învăţai, fie nu, toată lumea trebuia să plătească taxă.

 

La Seminarul Teologic Caransebeş

Pentru ca să fim mai aproape de parohiile din localităţile noastre, în 1992 mulţi ne-am transferat de la Seminarul din Craiova la Seminarul Teologic „Episcop Ioan Popasu” Caransebeş. Aici am absolvit seminarul teologic în 1994.

Din seminar am multe amintiri frumoase. Îmi amintesc cu drag şi de profesori, pe unii neputând să-i mai uit niciodată, cum ar fi profesorul Nicolae Bereanu, fostul director al Seminarului Caransebeş, actual inspector eparhial la Timişoara, un dascăl minunat, dar şi un gospodar-administrator extraordinar. L-aş putea asemui azi cu primarul din Petrila, Ilie Păducel, tot un gospodar desăvârşit, care din nimic face treabă. Din nimic fostul director făcea lucruri minunate. A lăsat în urmă multe treburi bune. Şi azi e pomenit acolo ca fiind unul dintre cei mai buni directori din toate timpurile. De asemenea, îmi aduc aminte cu drag de profesorul Ionel Popescu, profesor de Noul Testament, un dascăl minunat, care ştia să-şi apropie elevii spre aprofundarea materiei, ajuns între timp profesor la Facultatea de Teologie din Timişoara. Legat de colegi, pot spune că am avut colegi care azi au ajuns oameni iluştri. I-aş aminti aici pe Ionel Nemeş (în prezent preot-paroh la Konstanz din Germania, în apropiere de Elveţia) şi pe Daniel Trăilă (ajuns un tenor extraordinar cu o voce fantastică, actualmente renunţând la muzică şi revenind la preoţie, eclesiarh acum la Catedralala Mitropolitană Timişoara; nu demult a scos pe CD un minunat album de pricesne închinat Mântuitorului Iisus Hristos).

Îmi aduc aminte că, pe parcursul seminarului s-au schimbat doi Episcopi, oameni de altfel minunaţi. A venit la un moment dat Episcop la Caransebeş Preasfinţitul Emilian Birdaş, reînfiinţându-se atunci Episcopia Caransebeşului, după un timp, în 1996, dumnealui răposând. După ce am terminat seminarul şi am mers la „definitivat”, l-am întâlnit acolo şi l-am cunoscut, în toamna anului 1996, pe actualul nostru Mitropolit al Ardealului şi Arhiepiscop al Sibiului, Î.P.S. Laurenţiu Streza, un slujitor al Domnului nemaipomenit, cu multă activitate în viaţa ortodoxă şi cu o pregătire teoretică covârşitoare, Î.P.S. a condus Eparhia Caransebeşului timp de aproape nouă ani. Multe aş putea să mai vorbesc aici de anii de seminar, dar mă opresc aici de teamă să nu plictisesc.

 

Căsătoria. Hirotonisirea

- A urmat absolvirea seminarului. Ce a urmat după aceea?

- Da, în 1994 am absolvit seminarul teologic, an în care am fost şi hirotonisit ca preot, fiind trimis să slujesc într-o parohie mai micuţă, potrivită, cred eu acum, cu statutul pe care-l aveam eu atunci, deşi ca medie de absolvire am fost al doilea.

- Până să deveniţi preot, mai era de făcut un pas… căsătoria.

- Da, anul 1994 a fost un an cu de toate pentru mine şi familia mea. Într-adevăr, ca să fiu hirotonisit trebuia să mă căsătoresc. De aceea, tot în 1994, după absolvire, în toamnă, pe 24 septembrie, m-am căsătorit cu Maria Mateş, fiica domnului doctor Stelian Mateş, răposat în prezent, Dumnezeu să-l ierte. Cu această femeie, care urma să-mi devină soţie, m-am cunoscut în anii de liceu, noi doi fiind atunci doar colegi de clasă şi nimic mai mult. Ne-am apropiat mai mult în ultimul an de seminar al meu, dumneaei fiind atunci studentă în anul I la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea Petroşani. Iubirea a venit dintr-odată, astfel că după ce am terminat seminarul, oricum aş fi cerut-o de soţie şi dacă n-aş fi devenit imediat preot. După căsătorie şi hirotonisire (care a avut loc la începutul lunii noiembrie 1994, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog de către Î.P.S. Timotei Seviciu) au venit şi copiii. Stelian s-a născut în 2003 şi Maria în 2006, cu mari riscuri pentru soţia mea, dar bunul Dumnezeu ne-a ajutat! Atunci când s-a născut fiica noastră, doctorii au şi spus: „Doamnă, nu ştim cine v-a salvat şi aţi reuşit să duceţi sarcina până la capăt…”.