Toma Zahori este doar unul dintre zecile de oameni din Petroşani care-şi câştigă traiul colectând sticle de plastic din containerele din Aeroport. Susţine că are doar 47 de ani, deşi arată mult mai în vârstă, și spune că nu a muncit o zi din viaţa lui într-un cadru organizat, iar carte de muncă sau alte documente susţine că nici n-a văzut cum arată. 

 

„Eu vin din zona Mureşului, acolo n-am avut parte de carte, de fapt am fugit de şcoală, doar clasa întâi şi a doua le-am făcut integral, în rest doar frânturi de şcoală… Am crescut doar cu bunica, pe părinţi i-am văzut când eram mic, ne-au părăsit plecând cu o căruţă în lume, n-au mai venit niciodată acasă, la mine şi la cei doi fraţii de care nu mai ştiu mare lucru. Am muncit ca zilier la munca câmpului şi la animale”. 

De anul acesta trăieşte în Vale, doarme într-un coteţ „undeva pe marginea Jiului, de fapt casa mea şi a prietenului cu care am venit şi cu care m-am întâlnit în gară la Simeria”.

Adus, cum spunea, de un „prieten” în Petroşani, Toma susţine că faţă de zona de unde provine, „un sat mureşean ce aparţine de comuna Ceuaşu de Câmpie”, la Petroşani se descurcă cu traiul şi iarna. „Aici găsesc sticle de plastic şi le duc la centrul de colectare. Dacă umplu trei-patru saci trăiesc câteva zile, şi tot aşa. În plus mai îmi dă unul-altul de mâncare, ba chiar şi ceva de băut acum de sărbători. Acolo, acum iarna aş trăi numai din cerşit. Probabil că aş muri de foame deoarece pe sate nu prea e de lucru, poate la tăiatul lemnelor, dar şi asta e rar”.

L-am întrebat dacă a trecut pe la primărie să se înregis­treze şi dacă nu încearcă să caute ceva de lucru. Ne-a spus că nici nu se pune problema, că în primăvară pleacă la agricultură în apropiere de satul lui, la Sibiu, cu oile, iar de angajat nu poate să se angajeze deoarece n-are acte şi nici şcoală sau diplome. Într-adevăr, un caz mai rar şi destul de dificil, iar cu frigul care se anunţă în iarna aceasta poate că Toma va avea mari necazuri. „Am scăpat eu din ierni mai grele, am dormit şi sub cerul liber şi n-am îngheţat, e drept cu vreo doi litri de palincă la mine. Asta e, cum îmi va fi norocul, bine că nu am copii, să-i chinui şi pe ei”, se încurajează omul.

Lăsând toate cele de mai sus în urmă, precum şi greşelile trecutului acestui om inconştient şi care ar avea mare nevoie de sprijin, ne punem întrebarea, firească, ce face totuşi statul pentru aceşti oameni chinuiţi, fără posibilitatea de a se angaja, fără un venit, nici măcar un simplu ajutor social? Oare câţi Toma, Ion, Vasile ş.a. or mai fi în ţara asta, analfabeţi, murdari, înfriguraţi, flămânzi? 

Poate că, într-un final, Toma va avea un acoperiş deasupra capului, o cameră măcar, şi un loc de muncă, fie el şi în vârful muntelui la oi. Asta i-am dori, din suflet!