Invalid. Pierdut sãnãtate. Declar nule autoritãţile statului.

Pe Gheorghiţã Corocariu l-am gãsit în apartamentul lui din Uricani, situat la etajul doi al unui bloc de pe strada Muncii. Numele strãzii descrie viaţa bãrbatului care, pânã la vârsta de 51 de ani, a trãit în chin şi muncã asiduã, încercând sã-şi depãşeascã condiţia. De la vârsta de 3 luni, acesta a rãmas invalid, muşchii picioarelor lui s-au atrofiat şi nu le-a mai putut folosi niciodatã. Cu toate acestea, invaliditatea nu l-a ţinut departe de lume. El a reuşit sã dezvolte diferite aptitudini care l-a ferit de marginalizarea socialã. A absolvit şcoala profesionalã şi a lucrat un timp în domeniul marochinãriei unde cosea produse din piele. Dupã ce a fãcut un curs de specializare, Gheorghiţã Corocariu s-a angajat la minã. A lucrat la mina Uricani şi la mina Câmpu lui Neag ca electrician timp de 16 ani. Acesta a ieşit la pensie în anul 1994 cu încadrare de handicap grad II . Acum are o pensie de 756 de lei. 

Cu toate cã handicapul lui este dobândit de la vâr­sta de 3 luni, pânã acum o lunã pensionarul a fost nevoit sã se prezinte în faţa comisiei medicale în fiecare an pentru a i se reînnoi certificatul de handicap şi pentru a beneficia de drepturile care i se cuvin. Bãrbatul nu se poate deplasa decât în mâini. Picioarele şi le târãşte dupã el. Cu toate acestea, doar acum o lunã medicii au hotãrât cã handicapul poate fi declarat permanent. Abia acum, Gheorghiţã Corocariu poate be­neficia de atenţia unui însoţitor. „Pe vremea comu­niştilor, legitimaţia de serviciu era mai importantã decât buletinul. Acum am vãzut la comisie un bãrbat care nu avea o mânã. Şi avea tot handicap de gradul I. Pãi, omul ãla mai poate munci. Are douã picioare sãnãtoase şi o mânã la fel de sãnãtoasã. Vremea nu-l poate împiedica, nu-l poate împiedica nimic. Trebuie sã aibã voinţã. Dumnea­voas­trã ştiţi de câte ori am cãzut eu pe stradã cu cârjele? Nici nu aş putea numãra, mai ales iarna când alunecã”, povesteşte amãrât pensionarul.  Însoţitorul, sprijinul şi ajutorul lui este şi acum mama acestuia, în vârstã de 71 de ani, care, în momentul vizitei noastre se afla la Deva pentru a definitiva dosarul. 

„Tot ce vreau eu în viaţa asta este puţinã conside­raţie din partea celor care ne conduc. Din anul 2004 trebuie sã plãtim impozit pe câştigul din gratuitãţi. Eu am fost la minã la Uricani şi am întrebat de ce eu, om cu handicap grav, trebuie sã plãtesc dintr-o datã impozitele astea. Pânã în anul 2004 am fost scutit de impozite, acum trebuie sã le plãtesc pe toate. Eu nu am putere nici sã ies din casã. Trebuie mereu sã mã ajute cineva sã car cãruciorul jos la scarã. Alţi oameni, dupã ce ies la pensie, mai lucreazã într-o parte sau într-alta. Eu, cum vine iarna, sunt condamnat la domiciliu. Şi tot eu trebuie sã le plãtesc pe toate. Mi se pare o mare nedreptate”, concluzioneazã Gheorghiţã Corocariu. Referitor la aceastã problemã, bãrbatul a fãcut un memoriu la Ministerul Sãnãtãţii. Cam cu atât a rãmas pentru cã rãspunsul ministerului a fost scurt - nu intrã în atribuţiile acestuia, ci ale Autoritãţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap. În concluzie, memoriul a fost redirecţionat.

„Am primit un rãspuns din care nu am înţeles nimic. Oricum nu mã avantaja deloc. Atâta doar cã nu am înţeles exact ce vrea sã spunã. În principiu, problema mea a rãmas tot fãrã rãspuns”, explicã pensionarul.

Acum pensionarul aşteaptã zile mai bune. Nu a renunţat la muncã şi activitate. Pentru cã are timp şi ambiţie, s-a apucat sã facã, din lemn, rame şi cutii sculptate, pe care le dãruieşte în mare parte prietenilor. 

 

Bãtrânã. Odatã cu bãrbatul şi-a pierdut şansa la o viaţã decentã.

Ana Coca a trãit o jumãtate de veac alãturi de bãrbatul cãruia i-a fãcut şi un copil. Recunoaşte cã cei 50 de ani nu au fost unii tocmai uşori şi momentele grele le-au depãşit  ca numãr pe cele mai fericite. Viaţa alãturi de bãrbatul cu care a trãit nu a fost una de poveşti dar i-a asigurat femeii un trai decent şi un venit. Femeia nu a fost niciodatã cãsãtoritã legal cu bãrbatul ei, cu toate cã au avut împreunã un copil. În ultimul an de viaţã, bãrbatul

şi-a dat seama cã o va lãsa pe lume fãrã niciun ajutor şi atunci au legalizat legãtura. A fost totuşi prea târziu. Dupã moartea bãrbatului, Ana Coca a rãmas fãrã niciun venit. A muncit o viaţã alãturi de soţul ei. Au crescut un copil şi, subit, toatã munca ei a fost redusã la zero. Nu a mai însemnat nimic odatã ce nu fusese legalizatã. Astãzi femeia trãieşte de pe urma ajutorului social. Primeşte de la primãrie un ajutor social de 100 de lei pe lunã şi se chinuieşte sã treacã peste fiecare zi din viaţa ce i-a mai rãmas.

„Mai vine la noi la bisericã şi ne povesteşte cât de greu o duce şi a dus-o toatã viaţa. Are un bãiat plecat şi a rãmas singurã cu un venit de 100 de lei pe lunã. Se vede pe ea, sãraca, nu are dupã ce bea apã. Aş fi vrut sã o ajute cineva care are putere şi bani, sã facem ceva, sã sensibilizãm pe cineva. Sãraca, nu ştiu cum o sã treacã peste iarna asta”, ne povesteşte doamna Dascãl, o prietenã a bãtrânei. 

Este adevãrat cã, în termenii legii, au fost fãcute demersurile pentru ca aceastã femeie sã nu moarã de foame. Termenii legii sunt cei care încorseteazã şansa femeii la o viaţã mai bunã.