Articole de acelasi autor

Începutul ca Desăvârșire

Vulcan / Situaţie neadmisibilă care se repetă întotdeauna când plouă mai tare

Nu e o ruşine să fii patriot! / 1 Decembrie la Uricani

Bute şi nu doar atât

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta.blogspot.com) / Un dramaturg pursânge

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta.blogspot.com) / Stelele-n cer...

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta.blogspot.com) / Îmbătrânesc şi-mi pare rău

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta .blogspot. com) / Cocktail şi proteste

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta. blogspot. com) / Cu pluta pe conductă

E vineri şi e Gheorghe Truţă (gheorghetruta.blogspot.com) / Articol scurt, cã pleacã trenu’!

În cronica la cartea de poezie a lui Ion Hirghiduş, „Femeia lui Dumnezeu” (Editura Fundaţiei Alfa, Cluj, 2007), observam că pe drumul de la cartea de debut „Prin inima sentimentului” (Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 1997) s-a întâmplat o deturnare, nu atât de sensuri şi de mijloace, ci de atitudine poetică.

Rostirea frustă, sentenţioasă, încărcată de nebuloase existenţiale era înlocuită, treptat, de o rostire echilibrată, mai aproape de cotidian şi de angoasele casnice. Unii comentatori au crezut, şi e dreptul lor, că era vorba de o scădere de potenţial poetic. Am susţinut, atunci, ca şi acum, că, din contră, era un traiect firesc: poetul traversa un deşert al propriei desăvârşiri.
De la borna „Femeia lui Dumnezeu” la noul volum „Ceremonia unei vieţi zilnice” (Editura Fundaţiei „Alfa”, Cluj, 2012), se întâmplă acelaşi lucru: poetul parcurge, ceremonios şi egal, un traseu poetic echilibrat. Mijloacele rămân neschimbate, aceeaşi rostire poetică elegantă: „Cuvintele roşii în cămăşi de frunze/au în ele trufia vântului.” („Decembrie fără de sine”), „sufletul nopţii şi-nchipuie doar/ că e viscerală iubire/ dar frunze sunt toate...” („Pădurea din mine”), interogativă „ce este prim în stafia întunericului?” („Desfigurare”), halucinant-metaforică „păstorii aprind torţele - dihănii ale vântului/ năluca somnului adie/ pentru nimfele uitate” („Pentru nimfele uitate”). Totuşi, poemele din ciclul „Cuvintele din cafea” mai păstrează încă reverberaţiile ceremonios-sentenţioase ale primului volum şi ceva din angoasa glorios-amabilă a celui de-al doilea. Adevărata schimbare de registru e în ciclul care dă titlul volumului, „Ceremonia unei vieţi zilnice”. Aici, în poemele ce poartă titluri de străzi americane, numere, rostirea e mai aşezată „când apele aduc marile banchize-nflorite/ sângele se plimbă pe cer/ într-o barcă de os/ trasă de reni şi de curcubeie” („5”), punctate de rare accente de frondă „când te strig ieşi din cuvinte nerostite”. Totuşi, la Ion Hirghiduş titlurile de capitole derutează, ca şi titlurile cărţilor: în cele din urmă, sintag­ma „ceremonia unei vieţi zilnice”, care, pe un cititor habotnic, presu­punând prin absurd că ar mai exis­ta, l-ar duce cu gândul la ritualuri diurn-casnice, e în fapt o călătorie din şi spre sine, spre bornele sufletului ascuns după paradigmele realului: „Ceremonia unei vieţi zilnice este începutul jocului/ când se scutură-n derivă florile pe câmp/ şi vântul bate firav plângând” („9”).
Ceremoniile unei vieţi zilnice sunt navetele diurne între cosmic şi teluric, mici aventuri ale trăirii învelite în interogaţie: „S-a rupt o bară de direcţie-ntr-o stea/ ruinele luminii cad peste noi/ ochii omeneşti oglindesc rănile goale ale pădurii” („8)”; spiritul ipostaziat în real: „îmbă­trâ­neşte încet pasărea-n Istorie”; dramatizări ale unui Univers deopotrivă fantastic şi familiar: „în geam se destramă o groapă lunară/ scări de mătase/ roţi grele ale luminii/ cerul cade în crini pe pământ” („4”). Şi când aventura spiritului contorsionat în sine încetează, poetul mai are o tresărire de speranţă în bene­ficiile unui ritual celest, îndemnându-ne să-i acceptăm o mărire convenţională a dimensiunile spiritului: „dacă nu mă vedeţi cu ochiul liber/ inventaţi aparate de mărit demnitatea/ pentru aceasta priviţi fluviile şi păsările/ele poartă respiraţia dimensiunilor” („5”); să-i punctăm necesarele distanţe între polii tristeţii „o linie uneşte ochiul meu cu păsările/ şi văzul meu e un zbor spre Nord/ când tristeţea ninge/ spre Sud” („5”), dar fără prea mari iluzii, căci „pasărea zboară ducându-mi vederea cu ea/ văd un anotimp al Grădinii/ lucrurile se afundă în cuvânt/ măştile zilei cad fără zgomot în praf” („5”). Tonul poetic al versurilor din acest volum e ponderat, se simte o cenzură a sentimentelor, o înfrânare a efuziunilor, pentru că poetul e conştient de precaritatea Fiinţei, când până şi „iubirea/ moare învăluită-n ape” („6”), iar „fântânile îşi tulbură irişii/ de fierberea sângelui/ pe mâinile crucii între foame şi sete”. În aceste condiţii, singura şansă a făpturii poetului, ce sălăşluieşte dincolo de marginile subţiri ale Cărnii, e o vânătoare fără vânător: „Vin torentele toamnei/ până când sângele se loveşte de maluri/ se aude un corn chemând înserarea/ în care vânătorul s-a sinucis” („Flacăra vântului”).
Pe drumul dintre cele trei volume, poezia lui Ion Hirghiduş n-a pierdut din combustie şi vigoare: dimpotrivă, a căpătat patina unui timp fecund, care adaugă pe suprafaţa Lucrului smalţul necesar. Prin cele trei volume de versuri, nu atât de diferite ca substanţă poetică, aşa cum spuneam, dar aflate la un nivel valoric ridicat, Ion Hirghiduş se dovedeşte a fi un poet constant cu sine însuşi, aflat la maturitatea mijloacelor şi la plenitudinea „stării de poezie”.

Îți dorești o presă liberă și independentă? Alege să o susții!

Banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt esențiali pentru a susține pe termen lung articolele, investigațiile, analizele și proiectele noastre.

Poți contribui cu donații prin Pay Pal sau prin donatii directe în contul
Ziarul Vaii Jiului SRL. 
CONT LEI: RO94BTRL02201202K91883XX, deschis la Banca Transilvania.