În vâltoarea evenimentelor social-politice şi monden-cancaniste, mediatizate cel mai adesea în exces, evenimentele culturale tind să devină o „rara avis” atât din punctul de vedere al periodicităţii, cât şi din acela al mediatizării lor.

Prilejul unui asemenea eveniment ne este oferit azi de tânărul şi simpaticul condeier Gilbert Danco, mai familiar Gil, cel care, în urmă cu peste un deceniu, ca profesor de ştiinţe umaniste, mi-a fost câţiva ani coleg de breaslă la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din urbea noastră. Azi nu voi vorbi însă despre prodigioasa domniei sale activitate didactică, ci voi încerca să creionez personalitatea sa scriitoricească, vizând, în primul rând, volumul de versuri  la a cărui lansare avem plăcerea să participăm.

După ce în anul 2000 a debutat, editorial vorbind, cu volumul de versuri „Schizofrenia”, care câştigase în 1998 Premiul Editurii „Geea” la Concursul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul...” de la Botoşani, în anul 2003 a publicat microromanul „Eu contez” care, în 1997, fusese premiat la Concursul Naţional de Literatură „Cristian Popescu” din Bucureşti. Lectura celor două volume m-a condus la concluzia că autorul lor dovedeşte un real talent atât pentru poezie cât şi pentru proză.

Al treilea volum intitulat „Râsul lui Zarathustra” şi subintitulat „eseu asupra timpurilor noastre”, apărut în anul 2010 la Editura Fundaţiei „Alfa” din Cluj, cuprinde, practic, două părţi: prima parte este consacrată eseurilor filosofice care au ca piesă de rezistenţă eseul „Moartea tragicului şi estetica postmodernă”, precum şi eseul „Prima democratia”, iar cealaltă este dedicată unor consideraţii estetice asupra romanelor „Jocul cu umbre” şi „Uitarea şi neuitarea inocenţilor” ale unui alt talentat scriitor din Valea Jiului. Este vorba de Corneliu Rădulescu.

De curând, Gil „recidivează” şi, întorcându-se la prima sa „dragoste” – poezia, publică la aceeaşi editură din Cluj volumul de versuri „Ce bine e în altă lume”, onorându-mă cu invitaţia de a-i face prezentarea cu ocazia lansării.

Chiar înainte de a primi volumul care va fi lansat azi, am considerat că se cade să revăd volumele anterioare, pentru ca părerea despre „Ce bine e în altă lume” să se întemeieze şi pe cunoaşterea de ansamblu a personalităţii autorului. Cu acest prilej, pe pagina de gardă a volumului de versuri „Schizofrenia” am găsit următoarea dedicaţie: „Colegului meu, Vasile Bâcoi, în speranţa că nu mă va critica prea aspru (literar, bineînţeles!)”. N-am făcut-o atunci şi vă asigur pe dumneavoastră şi, în primul rând, pe autor, că nu voi critica nici de data aceasta, din cel puţin două motive: primul că, într-un moment ca acesta, nu se obişnuieşte un asemenea gest, iar al doilea, că nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să mă erijez în postura de critic literar. Las ca menţiunile critice să vă aparţină dumneavoastră, cititorilor, întrucât pornesc de la ideea că cei mai buni critici sunt cititorii.

Aşadar, spusele mele nu trebuie considerate ca aplicaţii critice asupra volumului şi, în general, asupra personalităţii artistice a autorului, ci ca nişte păreri, poate subiective, dar, vă asigur, sincere, ale unuia care timp de peste o jumătate de veac a avut ca obiect de studiu şi de activitate literatura română şi universală.

Intrând în posesia volumului, am căutat, probabil dintr-o deformaţie profesională, să descifrez semnificaţia titlului „Ce bine e în altă lume” ştiind că, de cele mai multe ori, aici poate fi găsită „cheia” pentru alegerea „registrului” în care trebuie citite şi înţelese textele poetice, mai ales în cadrul creaţiilor care se înscriu în sfera modernismului, a neomodernismului şi în special a postmodernismului.

Ceea ce m-a intrigat în titlu a fost sintagma „altă lume”, mai ales prin prezenţa adjectivului pronominal nehotărât „altă”. Cum adică „altă lume”? Care lume?  Pentru moment, m-am gândit la Mircea Eliade care face distincţie între „lumea cealaltă” - liberă de contingenţele timpului şi spaţiului, în care locuiesc nemuritorii, iluminaţii - şi „lumea de dincolo”, unde se duc toţi după moarte, dar de unde nu se înapoiază nimeni. Da, dar în titlu nu apare „cealaltă”, ci „altă”, care lasă un spaţiu mai larg de interpretare.

M-am edificat însă privind ilustraţia copertei, după părerea mea, inteligent gândită şi magistral realizată de domnul  Adrian Cerchez. Coperta 1 înfăţişează, iconografic, ceea ce eu consider a fi o zeitate celestă, un duh al norilor în ascensiunea sa spre înălţimi, spre spaţii în care, pentru Gil, poezia se întâlneşte cu filosofia, ca în cazul poetului Ion Barbu, alias matematicianul-geometru Dan Barbilian, care considera că „există undeva în domeniul înalt al geometriei un loc luminos unde matematica se întâlneşte cu poezia”.

Probabil că pentru autorul volumului „Ce bine e în altă lume”, „altă lume” este lumea poeziei şi a cugetării în care el se refugiază temporar, detaşându-se parţial şi pentru câteva clipe de lumea universului familial, domestic, reprezentată grafic pe coperta a patra de portretul autorului-părinte şi al fiicei sale, o altă „mare iubire” pe care o situează, poate, chiar înaintea poeziei.

Mi-e greu să afirm cu certitudine dacă, în cazul lui Gil, poezia este o stare de spirit care îi slujeşte pentru a exprima idei filosofice, pentru că este clar că el, dincolo de lucruri, vede idei, sau solida sa cultură filosofică îl conduce spre poezie, pe care, alături de eseu, o consideră un mijloc de redare a ideilor. Ceea ce pot afirma cu certitudine este că, în cazul volumului de faţă, autorul Gilbert Danco este dublat de intelectualul de o formaţie filosofică incontestabilă. Preferinţele sau, mai bine zis, simpatiile pentru anumiţi filosofi transpar din paginile volumului prin mai multe menţiuni şi dedicaţii. Astfel, la pagina 24, în faţa poeziei „stau de vorbă cu absenţa mea” apare menţiunea „Citindu-i pe Michel Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Paul Ricoeur şi alţi contemporani de soi printre care? eu”, iar la pagina 66 menţiunea „Citindu-l pe Friedrich Nietzsche” în faţa poemului „La început”.

O dedicaţie specială îi este adresată lui Edmund Husserl, părintele filosofiei fenomenologice, conform căreia semnificaţiile nu reprezintă de fapt „obiecte reale”, adică un „datum” al realităţii, ci sunt instituite prin chiar conştiinţa umană. Redau, în integralitate, poezia care poartă această dedicaţie: „maşina reducţiei transcendentale/ călătoreşte cu viteza luminii/ pe autostrada unui gând/ din fiecare// eu sunt în tine/ tu eşti în mine/ comunicăm atât de repede că/ ne uităm/ în delirul de mâine”.

Dedicaţii sunt destinate şi altor persoane apropriate autorului, cum ar fi „pictorului Adrian Cerchez”, „prietenei Paco”, „prietenilor finuţi Denisa şi Cosmin”, dar şi fiicei sale Ella. O veritabilă poezie de dragoste care poartă dedicaţia „Ariadnei” se întâlneşte la pagina 53: „în nopţile când luna nu pătrunde în odaia mea subterană”.

Poezia care dă titlul volumului „Ce bine e în altă lume” şi pe care, personal, aş fi văzut-o plasată în fruntea volumului, nuanţează într-un fel interpretarea pe care am dat-o sintagmei „altă lume”. Iată cum sună cele şase versuri ale poeziei: „în orice lume posibilă/ o singură dată sunt acelaşi eu/ când spre final/ mărturisesc:/ mi-e dor de ceea ce ar putea să fie”.  Simţim în aceste versuri, ca şi în altele, ca şi în romanul „Eu contez”, puternicul „ego” al autorului al cărui crez poetic este vizibil în versurile care se constituie într-o definiţie a poetului şi creaţiei sale: „poetul/ este blestemat să fure cuvintele din lucruri/ aşa cum magicianul/ fură lucrurile din cuvinte/ şi vraciul/ viaţa din moarte// poetul/ este blestemat să viseze visând/ aşa cum magicianul/ îţi minte visul/ şi vraciul/ îţi visează minciuna/ asta/ numită viaţă”.

Sigur, nu ne-am propus să analizăm cele peste 60 de poezii ale volumului, cele mai multe inedite, dar consider că se mai impun câteva observaţii/ remarci. În poezii sunt prezente animale şi păsări cu valoare de simbol. Cele două animale sunt lupul şi câinele (simboluri ale opoziţiei sălbatic-domestic), iar pasărea este pescăruşul (simbol al libertăţii de acţiune, prieten al navigatorilor).

Textul  poeziei în care apare lupul sună astfel: „a venit lupul înfometat la mine şi mi-a zis:/ „eu te văd; tu de ce nu mă vezi?/ apără-te!”// lupul era moartea/ scobindu-se între colţi/ după rămăşiţe de versuri”. În lup am putea vedea pe cei care reprezintă un pericol pentru proliferarea poeziei. Câinele „pus la biserică/ să gonească necunoscuţii” devine şi el agresiv atunci când poetul vrea să-şi protejeze creaţia prin intrarea sa în lăcaşul sfânt: „muşcătura lui mi-a sfâşiat sufletul/ l-a rupt în două/ o parte a rămas între colţii de sticlă/ o parte rătăceşte în ghearele morţii”.

Pescăruşul, cu care poetul se pare că se identifică, devine un laitmotiv. Foarte scurtă, una dintre poeziile care tratează acest motiv, mie mi se pare de un farmec deosebit: „pescăruşule/ desfă-ţi aripile/ şi întinde crăpătura/ dintre noapte şi zi// până vor sosi marinarii/ să-ţi împăieze ţipătul/ într-un crepuscul etern”.

Dacă încadrăm creaţia poetică a lui Gil într-o doctrină estetică, această doctrină este cea a postmodernismului. Nici nu s-ar putea altfel, din moment ce creatorul versurilor este şi autorul eseului „Moartea tragicului şi estetica postmodernă”, dar am mai adăuga faptul că se resimt şi vagi ecouri ale poeziei avangardiste.

Nedorind să abuzez de răbdarea dumneavoastră, vă recomand cu căldură volumul „Ce bine e în altă lume”, atrăgându-vă atenţia că lectura lui nu este una de divertisment, ci una care solicită, în primul rând, gândirea şi apoi emoţia, întrucât cuprinde o poezie intelectualizată, precizez: nu intelectualistă.

Prof. Vasile BÂCOI

• 
• 
• 
• 
•